Ţ

Ţ

Definitii in dictionarul curent

Ţ

Definitie preluata din dictionarul DEX Online Link

Ţ s.m. invar. A douăzeci şi cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă dentală sonoră (4)). [Pr.: ţe].

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

Ţ, ţ s. m. invar. [cit. ţe]

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢA interj. (Repetat) Strigăt cu care se cheamă sau se alungă caprele şi oile. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TŢ interj. Exclamaţie care exprimă dezaprobarea, nemulţumirea sau mirarea. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢU interj. v. di, hi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

tţ interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţa/ţa-ţa interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢA interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a chema sau a alunga caprele sau oile). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

IŢ, iţi, s.m. (reg.) copil neastâmpărat.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţi s. n. (menţionat în categoria literelor alfabetului chirilic; pl. ţiuri)

Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, A. Lombard, C. Gâdei, Editura Academiei, Bucureşti, 1981

BOŢ¹, boţuri, s.n. Cocoloş. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BOŢ², boţuri, s.n. Bucată de parâmă sau de lanţ care serveşte la manevrarea lanţurilor unei ancore. – Din rus. boţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HAŢ interj. Cuvânt care indică o mişcare bruscă şi neaşteptată, făcută pentru a prinde sau a apuca pe cineva sau ceva. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HOŢ, HOÁŢĂ, hoţi, hoaţe, s.m. şi f. 1. Persoană care fură. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean. 2. (Fam.) Om ştrengar, şiret. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IŢÍ, iţesc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se ivi numai cu capul, a se arăta puţin, pentru un moment sau pe furiş. 2. A se uita la ceva pe furiş sau în fugă, a arunca o privire fugară şi curioasă. – Cf. i ţ i i.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JEŢ, jeţuri, s.n. Scaun înalt cu spetează şi braţe. [Var.: (înv. şi reg.) jelţ, jilţ s.n.] – Din germ. Sitz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢAC interj. Cuvânt care imită un ţăcănit sau zgomotul produs la tăierea unui material (cu foarfecele). ♢ Loc. adv. Ţac-pac = repede, cât ai clipi din ochi. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢAH interj. (Rar; repetat) Cuvânt care imită lătratul câinelui; ham¹. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢAL, ţali, s.m. (Ieşit din uz) Chelner care încasa costul consumaţiei într-un local public. – Din germ. Zahl [kellner].

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢAP, ţapi, s.m. 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre şi al căprioarei. ♢ Ţap ispăşitor = a) (în Biblie) ţap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătorirea ispăşirii cu toate păcatele neamului lui Israel şi care era apoi alungat în deşert; b) fig. persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greşelile altora. ♢ Expr. A sta ca un ţap logodit = a sta ţeapăn, prostit, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 ml; conţinutul unui astfel de pahar. 3. (Art.) Numele unei constelaţii în care intră Soarele la solstiţiul de iarnă. – Cf. alb. c a p,  c j a p, scr. c a p.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢAR, ţari, s.m. Titlu purtat în trecut de monarhii unor state slave; persoană care purta acest titlu. – Din rus. ţar.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢEL, ţeluri, s.n. 1. Punct, loc la care cineva vrea să ajungă; p. ext. obiectiv către care tinde cineva, punct final; scop. 2. (Înv.) Punct, semn care se ocheşte, care trebuie nimerit când se trage cu o armă; ţintă. ♦ Cătarea puştii. ♢ Loc. adv. În ţel sau în ţelul puştii = în bătaia puştii. ♦ Dispozitiv de ochire aşezat în interiorul lunetei unei arme. – Cf. germ. Z i e l, rus. ţ e l, magh. c e l.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIF s.m. (Rar) Iarbă cu firul cilindric, fără foi. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIU¹ interj. (Adesea repetat) 1. Cuvânt care imită un sunet prelung, ascuţit, cu rezonanţă metalică. 2. Exclamaţie cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIU², ţiuri, s.n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuţită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheaţă pentru pescuit, se desprind blocurile de gheaţă etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oţel, de forma unei bare cu secţiune a pătrată, ascuţită la capete şi puţin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢOC interj. (Fam.) Cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut sau de supt. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢOI¹, ţoi, s.m. (Ornit.; reg.) Ţiclete. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢOI², ţoiuri, s.n. Păhărel în formă de sticluţă cu gâtul lung şi îngust, din care se bea ţuică sau rachiu. ♦ Conţinutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢOL¹, ţoli, s.m. Unitate de măsură pentru lungimi folosită în Anglia şi în Statele Unite ale Americii, egală cu 25,4 mm. – Din germ. Zoll.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢOL², ţoluri, s.n. (Pop.) Ţesătură groasă de lână, de cânepă sau de bumbac, folosită la ţară ca pătură, ca velinţă sau pentru aşternut pe jos. – Din ngr. tsolí, tsúli.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢOP interj. 1. Exclamaţie care însoţeşte o săritură, o mişcare bruscă sau (rar) care sugerează o cădere. 2. Exclamaţie care se rosteşte la sosirea cuiva sau la intervenţia neaşteptată a cuiva. ♦ Cuvânt care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situaţie. [Var.: ţup, ţúpa interj.] – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢUG, ţuguri, s.n. (Reg.) Tren. – Din germ. Zug.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢUP interj. v. ţop.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚŢA interj. v. huţa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZAŢ, zaţuri, s.n. 1. Substanţă depusă pe fundul unui vas cu cafea; drojdie (1). 2. Text cules cu litere de plumb şi aşezat în forme de dimensiunile paginilor, gata pentru tipărit. – Din germ. Satz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MOŢ¹, moţuri, s.n. 1. Şuviţă de păr (mai lung şi mai des) din frunte sau din creştetul capului (la oameni şi la animale). ♢ Expr. (Fam.) (A fi) cu moţ (în frunte) sau mai cu moţ = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moţ = a exagera, a înflori ceva. Moţ şi el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuţie. A lua (pe cineva) de moţ = a trage de păr. ♦ Şuviţă de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această şuviţă. ♦ (Mai ales la pl., în forma moaţe) Şuviţă de păr răsucită pe un şiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreţi; p. ext. şiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaş, ciucure confecţionat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliţă etc. 4. Pielea roşie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ♢ Compus: moţul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roşii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roşii, mici, aşezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescenţe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafaţa apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară, ascuţită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. şi: moaţe.] – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MAŢ, maţe, s.n. (Mai ales la pl.) 1. Intestin¹. ♢ Expr. A-i chiorăi (cuiva) maţele (de foame) = a-i fi cuiva foarte foame. ♢ Compuse: (Iht.) maţe-negre = scobar; (fam.) maţe-goale = om sărac; maţe-pestriţe = om rău şi foarte zgârcit; maţe-fripte = a) om sărac, care n-are nici ce mânca; b) om rău, afurisit; c) om zgârcit. 2. (Pop.) Tub flexibil (de cauciuc); furtun. – Lat. matia.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MOŢ², MOÁŢĂ, moţi, moaţe, s.m. şi f. Român din Munţii Apuseni; moţogan. – Cf. m o ţ¹.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PUŢ, puţuri, s.n. 1. Groapă cilindrică sau pătrată, adesea cu pereţii pietruiţi sau cu ghizduri împrejur, săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă şi care serveşte la alimentarea cu apă potabilă; fântână. ♢ Puţ absorbant = groapă făcută în locuri necanalizate, pentru a permite scurgerea apelor uzate până la un strat permeabil care să le absoarbă. Puţ colector = puţ în care se adună apele captate prin mai multe puţuri sau drenuri. 2. Săpătură într-o mină care leagă zăcământul cu suprafaţa sau cu o galerie principală şi care serveşte la extracţie, la aeraj sau la pătrunderea personalului în mină. ♦ Gaură săpată în pământ pentru extragerea petrolului. – Lat. puteus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OÚŢ, ouţe, s.n. (Rar) Ouşor (1). – Ou + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LAŢ¹, laţuri, s.n. 1. Nod larg la capătul unei sfori, întocmit în aşa fel încât să se poată strânge în jurul unui punct fix. 2. Instrument pentru prins păsări sau animale, constând dintr-un ochi de sfoară, de sârmă etc. – Lat. *laceus (= laqueus).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LAŢ² s.n. v. leaţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢUR interj. (Var.) Zur.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

NEŢ, neţuri, s.n. (La tenis) Lovitură în care mingea trece în terenul advers atingând marginea de sus a plasei. – Din germ. Netz, engl. net.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SOŢ, soţi, s.m. 1. Bărbat căsătorit considerat în raport cu soţia lui; bărbat. ♦ (La pl.) Cele două persoane de sex opus unite prin căsătorie. ♦ (Înv.) Soţie, nevastă. 2. (Pop.) Tovarăş, însoţitor; asociat. 3. Obiect care, împreună cu altul (similar), formează o pereche. ♢ Loc. adj. şi adv. Cu (sau fără) soţ = cu (sau fără) pereche, în număr pereche (sau nepereche), par (sau impar). – Lat. socius.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RIŢ, riţuri, s.n. Crestătură liniară făcută pe o foaie de carton sau de mucava pentru a putea fi îndoită mai uşor fără să plesnească. – Din germ. Ritz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SAŢ s.n. (Pop.) Senzaţia celui sătul; saturare, îndestulare. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără saţ = lacom, nesăţios; fig. nepotolit, neistovit. ♢ Expr. A ţine (sau a-i ţine, a-i fi cuiva) (de) saţ = a potoli cuiva foamea pentru mai mult timp. A-şi ţine saţul = a se sătura pentru mult timp. A nu avea saţ = a fi lacom, nesăţios. ♦ Fig. Dezgust, silă, lehamite. ♦ Belşug, abundenţă; îmbuibare. [Var.: sáţiu s.n.] – Lat. satium.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢUG s. v. locomotivă, maşină, tren.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puţoi. (Un ~ cu ţuică.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOI s. v. scorţar, ţiclean.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOL s. v. cergă, cioltar, covor, cuvertură, învelitoare, pătură, scoarţă, şabracă, valtrap, velinţă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOC s. v. gură, sărut, sărutare.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIU s. v. târnăcop.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIL s. v. pecete, sigiliu, ştampilă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢEL s. v. cătare, miră, semn, ţintă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢEL s. 1. v. cauză. 2. v. scop. 3. v. ţintă. 4. menire, obiectiv, rol, rost, scop, sens, ţintă, (pop.) noimă. (~ul acestor măsuri a fost acela de a ...)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢAP s. v. căprior, ichi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÁH interj. v. ham.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SOŢ s. bărbat, (pop.) domn, om, român, (înv. şi reg.) mărit, soţie, (reg.) gospodar, mireaz, (înv.) casnic, căsar, căsaş, căsător, (eufemistic) dânsul (art.).

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SOŢ s. v. aliat, amic, aproapele, bărbătuş, însoţitor, nevastă, părtaş, pereche, prieten, semen, soţie, tovarăş.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SAŢ s. v. aversiune, dezgust, ghiftuire, greaţă, îmbuibare, îndopare, îngreţoşare, lăcomie, nesaţ, oroare, repulsie, saturare, scârbă, silă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PUŢ s. 1. v. fântână. 2. v. sondă. 3. (reg.) şaht. (~ de mină.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PIŢ s. v. ochiul-boului, pitulice, piţigoi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

OÚŢ s. v. ouleţ, ouşor.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

NEŢ s. v. plasă, sacoşă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MOŢ s. v. inflorescenţă, matcă, matiţă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MOŢ s. (reg.) moţogan. (~ din Apuseni.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MOŢ s. 1. (reg.) moţoc, moţochină, (Transilv., Mold. şi Bucov.) cucui, (prin vestul Transilv.) pup, (prin Transilv. şi Ban.) pupui, (Mold.) ţuluc. (~ de pene, de păr.) 2. (BOT.) moţul-curcanului = a) (Polygonum orientale) = (reg.) creasta-cocoşului, nasul-curcanului; b) (Amaranthus angustifolius) ştir.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MAŢ s. v. intestin.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

LAŢ s. v. coamă, creastă, culme.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

LAŢ s. 1. ochi, (reg.) ocheţ. (~ la o sfoară.) 2. (reg.) smâc, (Bucov. şi Mold.) şfac, (prin Olt. şi Munt.) tivic, (înv.) mreajă, sâlţă. (~ de prins păsări, câini.) 3. ştreang, (pop.) juvăţ, (reg.) hăţ, (înv.) arcan. (~ la capătul unei funii.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

JEŢ s. fotoliu, (prin Transilv.) şezău. (Stă tolănit într-un ~.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

IŢÍ vb. v. apărea, arăta, ivi, miji.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HOŢ s. v. ştrengar.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HOŢ s. 1. pungaş, (astăzi rar) prădător, (înv. şi reg.) lotru, (reg.) furător, robalău, (înv.) chesăgiu, fur, prădaş, războinic, (fam.) coţcar, (arg.) manglitor, şut, şutitor, teşcar. (~ de buzunare.) 2. v. escroc.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HAŢ interj. hap! (~! a pus mâna pe el.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BOŢ s. v. măsea.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BOŢ s. v. bulz.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ZAŢ s. I. drojdie, (înv.) telvea. (~ de cafea.) II. (TI-POGR.) tipar. (Scoate rama care închide ~ul.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

boţ (cocoloş, bucată de parâmă) s. n., pl. bóţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

haţ interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

hoţ s. m., pl. hoţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

iţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. iţésc, imperf. 3 sg. iţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. iţeáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

jeţ/jilţ s. n., pl. jéţuri / jílţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

laţ s. n., pl. láţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

maţ s. n., pl. máţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

moţ (persoană) s. m., pl. moţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

moţ (şuviţă de păr, smoc de pene, ciucure, vârf) s. n., pl. móţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

moţ (fundă în cap, bigudiu rudimentar) s. n., pl. moáţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

neţ s. n., pl. néţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

oúţ s. n., pl. oúţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

puţ s. n., pl. púţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

riţ s.n., pl. ríţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

saţ s. n.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

soţ s. m., pl. soţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţac/ţac-ţác interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţal s. m., pl. ţali

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţap (animal, pahar) s. m., pl. ţapi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţar s. m., pl. ţari

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţel s. n., pl. ţéluri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţie v. tu

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţif (bot.) s. m.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţif (bărbuţă, colţ de plantă) s. n., pl. ţífuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţip s. n., pl. ţípe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţiu/ţiu-ţíu interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţiu s. n. [pron. ţiu], art. ţíul; pl. ţíuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţoc/ţoc-ţóc interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţoc s. n., pl. ţócuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţoi (pasăre) s. m., pl. ţoi, art. ţóii

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţoi (păhărel) s. n., pl. ţóiuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţol (unitate de măsură) s. m., pl. ţoli

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţol (velinţă) s. n., pl. ţóluri/ţoále

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţop/ţop-ţóp interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţst v. ţist

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţug s. n., pl. ţúguri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţup/ţup-ţúp interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţur interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

zaţ s. n., pl. záţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

MOŢ³ ~i m. Nume dat românilor din Munţii Apuseni. /cf. moţ

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

MOŢ² moáţe n. 1) Tub special (din hârtie sau din metal) în jurul căruia se răsuceşte o şuviţă de păr pentru a o ondula; bigudiu. 2) Şuviţă răsucită în acest fel. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

MOŢ¹ móţuri n. 1) Smoc de fire din frunte sau din creştetul capului. ♢ A lua (sau a apuca) de ~ pe cineva a trage de păr pe cineva; a părui. 2) Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3) Pielea roşie de pe capul curcanului care atârnă ca un ciucure. ♢ ~ul curcanului plantă erbacee ornamentală cu flori purpurii, grupate în spice lungi. 4) Ciucure confecţionat din diferite materiale, care se atârnă la căciuliţe, bonete, fesuri etc. 5) Parte proeminentă (ascuţită) a unui lucru. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

MAŢ ~e n. pop. (la om şi la unele animale) Parte a aparatului digestiv în formă de tub cuprinsă între stomac şi anus; intestin. /<lat. matia

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

LAŢ ~uri n. 1) Ochi format prin înnodarea capătului unei funii sau sfori, care se poate strânge în jurul unui punct fix. 2) Instrument pentru prins păsări sau animale, format dintr-un ochi de sfoară sau de sârmă; juvăţ. /<lat. laceus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

JEŢ ~uri n. Scaun cu spătar înalt (şi cu braţe) jilţ. /<germ. Sitz, săs. Sätz

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A SE IŢÍ mă iţésc intranz. 1) A se expune vederii pe furiş şi pentru un moment. 2) fig. A privi pe furiş şi în fugă; a se uita repede şi curios. /cf. iţii

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HOŢ ~i m. 1) Persoană care fură. 2) şi adjectival fam. Fiinţă şireată şi poznaşă; viclean; şiret; şmecher. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HAŢ interj. (se foloseşte pentru a reda o mişcare bruscă sau pentru a apuca, a înhăţa pe cineva sau ceva pe neaşteptate). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BOŢ ~uri n. 1) Bucată sferică de dimensiuni reduse dintr-o materie; cocoloş. ~ de mămăligă. ♢ A face ~ a) a da formă rotundă unui lucru; b) a face să-şi piardă integritatea; a mototoli. 2) Bulgăre de făină sau de mălai, rămas nefiert într-o mâncare; cocoloş; bulz; bol. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

PUŢ ~uri n. 1) Groapă adâncă (cu pereţii pietruiţi sau betonaţi), săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă, pentru alimentarea cu apă potabilă; fântână. 2) Săpătură într-o mină care serveşte drept cale de transport pentru mineri şi materiale şi ca mijloc de aerisire. 3) Gaură săpată în pământ pentru extragerea petrolului. /<lat. puteus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

RIŢ ~uri n. poligr. Adâncitură liniară care se face pe o foaie de carton pentru a putea fi uşor îndoită. /<germ. Ritz

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

SAŢ n. Senzaţie de a fi sătul. ♢ Fără ~ a) nesăţios; lacom; b) neistovit; nepotolit. A nu avea ~ a nu se mai sătura; a fi nesăţios. A ţine (sau a-i fi) de ~ a sătura pentru mai mult timp. /<lat. saties

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

SOŢ ~i m. 1) Persoană de sex masculin căsătorită privită în raport cu femeia ce i-a devenit soţie; bărbat. 2) la pl. Cuplu constând dintr-un bărbat şi o femeie uniţi prin căsătorie. 3) Fiecare dintre cele două elemente care formează o pereche. ♢ Cu ~ (sau fără ~) cu (sau fără) pereche. A nu avea ~ a) a fi fără pereche; b) a fi fără seamăn; neobişnuit; excepţional. /<lat. socius

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢAC interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda ţăcănitul uşor al unor obiecte sau zgomotul produs la tăierea cu foarfecele) ♢ ~-pac într-o clipită; repede. /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢAL ~i m. înv. Chelner într-un local public. /<germ. Zahlen

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢAP¹ ~i m. 1) Mascul al caprei. ♢ A sta (sau a şedea) ca un ~ logodit a sta (sau a şedea) prostit, zăpăcit, dezorientat. ~ ispăşitor persoană care este trasă la răspundere pentru greşelile altora. 2) art. Constelaţie în care intră Soarele la solstiţiul de iarnă. /Cuv. autoht.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢAP² ~uri n. 1) Cană de sticlă (cu o capacitate de 300 ml) din care se bea bere. 2) Conţinutul unei astfel de căni. /Cuv. autoht.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢAR ~i m. ist. (în Rusia şi în alte state slave; folosit şi ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al ţării; monarh; suveran; împărat; rigă; rege. /<rus. ţar, sl. ţaru

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢEL ~uri n. 1) Anticipare mintală a rezultatului spre care este orientată o activitate; scop. 2) pop. Punct în care ocheşte cineva cu o armă; ţintă. /< germ. Ziel, rus. ţel', ung. cel

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIU interj. 1) (se foloseşte pentru a reda un sunet ascuţit şi prelung cu rezonanţă metalică). 2) (se foloseşte pentru a imita strigătul unor păsări). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOC interj. (se foloseşte pentru a reda zgomotul produs în timpul sărutului sau al suptului). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOI¹ ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic şi cu penaj divers colorat; ţiclete; scorţar. /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOI² ~uri n. Păhărel în formă de sticluţă, din care se bea ţuică. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOL¹ ~i m. (în Marea Britanie, S.U.A. şi în alte ţări) Unitate de măsură a lungimii (egală cu 25,4 mm). /<germ. Zoll

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOL² ~uri n. pop. Obiect confecţionat dintr-o ţesătură groasă, folosit ca aşternut sau covor. ♢ A bate pe cineva ~ a bate pe cineva foarte tare. /<ngr. tsóli

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOP interj. 1) (se foloseşte drept strigăt când cineva face o săritură). 2) (se foloseşte pentru a exprima o schimbare bruscă de situaţie sau de atitudine). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ZAŢ¹ ~uri n. Text cules cu caractere tipografice şi aşezat în forme de dimensiunile paginilor, gata pentru tipărit. /<germ. Satz

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ZAŢ² ~uri n. Depunere într-un lichid (mai ales cafea); drojdie (de cafea). /<germ. Satz

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

EŢI – formă populară de ind. prez. a verbului a vrea, mai ales cu funcţie auxiliară. Eţi fi ştiind voi ceva... [DEX'98]

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

OŢI – formă populară de ind. prez. a verbului a vrea, mai ales cu funcţie auxiliară. Oţi fi ştiind voi ceva... – V. vrea [DEX'98]

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

ŢOI², ţóiuri, s.n. ~ (din (şi variantă curentă pt.) puţoi [puţă + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviinţă)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

şţ

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

VIŢ, víţuri, s.n. Glumă. (din germ. Witz = glumă < germ. de sus medie witze < v. germ. de sus wizzi = înţelegere, înţelepciune, judecată < got. unwitti = neştiinţă) [et. şi WDW]

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ŢAR s.m. Suveran al Rusiei.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ŢEP, ţepi, s.m. Ţeapă (3-4) [în DEX'98]; ghimpe, spin. Ţepii trandafirului. Ţepii ariciului. – Din ţeapă (probabil refăcut din pl. ţepi).

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

guţ, guţi, s.m. (reg.) Porumbel.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iţá, vb. I (reg.) A bâţâi, a bănănăi, a mişca picioarele cu neastâmpăr, a umbla de colo până colo.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

biţ, bíţuri, s.n. (înv.) viţă de păr sau de lână.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

coţ! interj. (reg.) cuvânt care imită scârţâitul cizmei.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iţá vb. I (reg.) a bâţâi, a bănănăi, a mişca picioarele cu neastâmpăr, a umbla de colo până colo.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

Ţig. var. ~ Frumos, frumuseţe; (din rumandi ~ Sukari)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

leţ, léţuri, s.n. (reg.) şipcă, fâşie de lemn pentru construcţii.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

pţu! interj. (reg.) cuvânt cu care se imită plescăitul buzelor când se dă un sărut.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

puţ! interj. (reg.) strigăt cu care se asmut câinii asupra cuiva.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

tuţ, tuţi, s.m. (reg.) duzină; set.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţal s.m. (înv.) 1. (interj.) plata!; achitarea. 2. chelner care încasa plata consumaţiei.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţeh, ţéhuri, s.n. (înv. şi reg.) 1. breaslă, corporaţie. 2. moment culminant, decisiv; scop, ţel; şi: ţef.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţep, ţepi, s.m. (pop.) 1. ghimpe, ţeapă. 2. (reg.) carantină, izolare.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţic s.n. (reg.) 1. nume de jocuri de copii. 2. ciocănitoare. 3. bibilică. 4. cantitate, măsură, fărâmă mică. 5. vârf, ridicătură, deal.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţop, ţopi, s.m. (reg.) 1. coadă de păr înnodată cu o panglică făcută de fetele de la ţară. 2. floare artificială purtată la nunţi.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţug, ţúguri, s.n. (reg.) 1. tren. 2. curent de aer. 3. pluton. 4. trecere, căutare. 5. elastic la ghete.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ŢAR s. m. titlu dat vechilor împăraţi ai Rusiei şi vechilor suverani ai sârbilor şi bulgarilor. (< rus. ţar)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

haţ interj. – Indică o mişcare rapidă, pentru a lua ceva prin surprindere. – Var. hăţ. Creaţie expresivă, cf. hap. Hăţ, se spune şi pentru a obliga caii s-o ia la dreapta. – Der. hăţ, s.n. (frîu; laţ); hăţaş, s.m. (cal care ascultă de frîu); hăţui, vb. (a mîna cu frîiele caii); înhăţa, vb. (a apuca, a prinde; a înşfăca). Cf. hoţ, hăţaş.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

hoţ (hóţi), s.m. – 1. Persoană care fură. – 2. Persoană ageră, isteaţă. Origine obscură, probabil expresivă. Pare a aparţine aceleiaşi rădăcini expresive haţ, cf. hăţaş, s.m. (Bucov., hoţ). Variaţia vocalică nu e rară în cazuri de interpretare expresivă, cf. hală şi hoală, hanţă şi hoarţă, handră şi hoandră, hăis şi hois, etc. Pentru identitatea formală a numelui cu interjecţia cf. cioc, dop, hop. Originea expresivă a fost indicată încă de Hasdeu, Istoria critică, I, 2, p. 294, dar nu pare să fi fost acceptată. Celelalte ipoteze sînt departe de a convingătoare: din sl. zlodĕi „malefic” (Cihac, II, 141); de la o rădăcină sl. *chop-, de unde şi rus. chopitĭ „a prinde”, cu suf. sl. -ĭcĭ, de unde *hopţ (Densusianu, GS, IV, 153); de la rădăcina sl. *hot-, cf. poftă (Scriban). De aici pare a proveni numele huţani sau huţuli, populaţie carpatică din Galiţia, care vorbeşte ruteana, dar care nu pare a fi de origine slavă. (După Rozwadowski, apud Vasmer, I, 324, acest nume ar fi got. guta „got”, transmis prin intermediul rut.; însă această ipoteză nu pare posibilă). Der. hoaţă, s.f. (femeie care fură); hoţoaică, s.f. (hoaţă; prăjină de scuturat fructele); hoţesc, adj. (de hoţi); hoţeşte, adv. (ca hoţii; pe ascuns); hoţiş, adv. (hoţeşte); hoţi, vb. (a duce viaţă de hoţ; a fura); hoţie, s.f. (furt; jaf; fraudă); hoţime, s.f. (bandă de hoţi); hoţoman, s.m. (hoţ), cu suf. expresiv -man; hoţomănie, s.f. (bandă de hoţi); hoţomănesc, adj. (de hoţi); pohoţ, s.m. (hoţ), în Mold., cu suf. po- ce indică excelenţa, cuvîntul pe care Cihac, II, 272, îl glosează prin „libertin” şi îl pune în legătură cu sl. pochotinŭ; pohoaţă, s.f. (femeie rea), pe care Pascu, Arch. Rom., VI, 231, îl pune greşit în legătură cu paţachină, prin intermediul unei forme incerte *pohoahă; pahonţ (var. pohonţ), s.m. (termen de batjocură pentru soldaţii ruşi), cuvînt pus în legătură de către Tiktin cu rus. pĕhotinec „infanterist”, şi de către Scriban cu rus. pogonecĭ „ştafetă”, cf. honţ.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

jeţ (jéţuri), s.n. – 1. Scaun înalt, fotoliu. – 2. Tron. – Var. jeţiu, jăţiu, jilţ, jîlţ. Lat. *iacium, de la iacēre „a sta tolănit”, cf. it. diaccio „ţarc pentru oi”, sicil. jazzu „vizuină”. Sub aspect semantic trebuie plecat de la sensul de „culcuş, pat”, ca în „laviţă”. Der. din germ. Sitz, prin intermediul săs. säts (Mîndrescu, Influenţa germană, 63; Drăganu, Lui I. Bianu, Bucureşti 1927, p. 137; Borcea 194; DAR; Gáldi, Dict., 193) nu pare posibilă fonetic şi nu explică var. jeţiu. Der. din lat. sessus (Hasdeu, Istoria critică, I, 2, 256) nu este probabilă. L din var. nu este clar (din germ. Sessel, după Tiktin şi DAR; din sl. sĕdĕlo, cf. ceh. židilice, după Cihac, II, 159; din tc. jelse, „mod de a se aşeza”, după Moldovan 426). – Der. jilţuit, adj. (în formă de jilţ).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

laţ (láţuri), s.n. – 1. Lasou, arcan. – 2. (Mar.) Nod alunecător. – 3. Nod alunecător pentru spînzurat sau gîtuit. – 4. Ochi de sfoară pentru prins păsări. – 5. (Arg.) Cravată. – Mr. alaţ, megl. laţ. Lat. laqueus (Diez, I, 240; Puşcariu 947; Candrea-Dens., 957; REW 4909; DAR), cf. alb. ljak (Philippide, II, 645), it. laccio (calabr. lazzu), prov. latz, fr. lacs, cat. llas, sp. lazo, port. laço.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

laţ (-ţi), s.m. – Leaţ, şipcă, par. – Var. leţ, leaţ. Germ. Latte, prin intermediul săs. laz (Borcea 196; DAR), cf. mag. léc (Gáldi, Dict., 141). – Der. lăţui (var. leţui), vb. (a face o palisadă sau o estacadă); lăţuitor, s.m. (tăietor de pari); lăţuitor, s.n. (burgiu, sfredel).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

maţ (máţe), s.n. – 1. (Pl., înv.) Viscere. – 2. Intestin. – 3. Tub flexibil. – Mr. maţu, megl. maţ(ă), istr. mǫţę. Lat. matia (Candrea, Revista Ist. Archeol., VII, 83; Puşcariu 1048; Candrea-Dens., 1070; REW 5412), cf. napol. matsse, sard. matssa; sing. refăcut după maţe, pl. normal din matia › *maţă, cf. megl. (Byck-Graur 36). – Der. măţar, s.m. (vînzător de maţe); măţi, vb. refl. (Trans., a se sforţa).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

moţ (moáţe), s.n. – Vîrf, smoc, panaş. – Var. (pl.) moţuri. Creaţie expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boţ faţă de bot. Intenţia expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moţăi, bîţ, fîţ. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ţ s-ar explica prin pl. moţi, care nu apare). Der. moţa, vb. (a da formă de vîrf); moţat, adj. (cu moţ; încrezut, fudul); moţoc, s.n. (vîrf, conci, nod de păr); moţochină, s.f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moţăi, vb. (a da din cap, a mişca din cap; a dormita), a cărui relaţie cu moţ apare evident (Tiktin; Candrea); moţăială, s.f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolenţă); moţăilă, s.m. (somnoros); moţăitură, s.f. (picoteală); muţuţui, s.m. (Banat, creştet, vîrf); muţuţuiat, adj. (Banat, clonţos, ţuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

1.hoţ de codru; 2.om nemilos, rău la suflet; 3.poreclă dată ţiganilor (Glosar Snoava populară românească, vol.III, ed. Minerva, Bucureşti, 1987, pag.801)

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

1.hoţ de codru; 2. om nemilos, rău la suflet; 3.poreclă dată ţiganilor ( Glossar- Snoava populară românească, vol.III, ed. Minerva, Bucureşti, 1987, pag.801)

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

Moţ, român locuitor al zonei Ţara Moţilor din Munţii Apuseni. Denumirea de „topi” sub care mai sunt cunoscuţi moţii provine din limba germană: „Die Zopfen”. plural: topi

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

puţ (púţuri), s.n. – Fîntînă. – Mr. puţ, istr. put. Lat. pŭteus (Puşcariu 1415; Candrea-Dens., 1490; REW 6877), cf. it. pozzo (sard. puzzu), prov. pous, fr. puits, cat. pou, sp. pozo, port. poço, alb. pus (Philippide, II, 652). – Der. puţar, s.m. (fîntînar; muncitor la o sondă de ţiţei), pe care REW 6873 îl derivă direct din lat. putearius.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ŢOA interj. Strigăt (repetat) cu care se cheamă porcii la mâncare.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

saţ s.n. – Abundenţă, saţietate, sufucienţă. – Var. saţiu. Lat. sătĭs, cf. v. fr. sez „abundenţă” var., din lat. *sătius, cuvînt neatestat, dar pe care Meillet, DEL, îl consideră necesar pentru a-l explica pe sătiĕtas. – Der. nesaţ(iu), s.n. (insaţietate); săţios, adj. (care satură); nesăţios, adj. (insaţiabil); săţia, vb. (a se ghiftui, a se sătura); saţietate, s.f., din fr. satiété.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

soţ (-ţi), s.m. – 1. (Înv.) Copărtaş. – 2. Bărbat căsătorit. – 3. Camarad, prieten, asociat. – 4. Pereche. – Mr., megl. soţ. Lat. sǒcius (Cihac, I, 257; Puşcariu 1610; REW 8056), cf. alb. šots (Philippide, II, 655), it. soccio „arendaş de turme”. – Der. soţie, s.f. (înv., tovarăşă; înv., căsătorie, uniune; înv., camarad, asociat; înv., asociaţie, societate; nevastă) cuvînt folosit actualmente mai ales în Munt. şi Mold. (ALR, I, 271); soţesc, adj. (conjugal, matrimonial); soaţă, s.f. (camaradă; nevastă); însoţi, vb. (a asocia, a uni; a împerechea; a se alipi, a se alătura; a se căsători, a escorta, a acompania); însoţitor, adj. (care însoţeşte); însoţime, s.f. (înv., societate, grup); însoţitură, s.f. (Trans., companie); cusoţi, vb. (Bucov., a ţine companie, a întreţine), cu pref. expresiv. cu-; soţiire, s.f. (înv., asociere).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ACÁŢ, acaţi, s.m. (Reg.) Salcâm.[Var.: acáţiu s.m.] – Din magh. akác.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BAIŢ, baiţuri, s.n. Colorant folosit în tâmplărie, în industria textilă, în tăbăcărie etc. – Din germ. Beize.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BĂŢ, beţe, s.n. 1. Bucată de lemn lungă şi subţire. ♢ Expr. A pune (cuiva) beţe în roate = a face (cuiva) dificultăţi pentru a zădărnici o acţiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin băţ = a fi extrem de insistent, de obraznic. A rămâne cu traista-n băţ = a sărăci. A-şi lua traista-n băţ = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept ţeapăn, rigid. Stă băţ. 2.Fig. Lovitură cu băţul (1). 3.Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, maşini etc. Băţul iţelor. - Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÂŢ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită o mişcare rapidă şi nervoasă (într-o parte şi în alta). [Var.: bâţa interj.] – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BLIŢ s.n. Sursă de lumină proprie, intensă şi de scurtă durată, cu care este prevăzut un aparat fotografic şi care se aprinde simultan cu deschiderea obturatorului. ♢ Bliţ secundar = bliţ comandat pe cale optică de lumina bliţului principal, asigurându-se o sincronizare perfectă. [Scris şi: blitz] – Cuv. germ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BOLŢ, bolţuri, s.n. Piesă de legătură între un piston şi o bielă. – Din germ. Bolzen.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BORŢ, borţuri, s.n. (Reg.) Pântecele femeii gravide. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BOŢÍ, boţesc, vb. IV. Tranz. şi refl. 1. A (se) mototoli. 2. Fig. A (se) zbârci, a (se) încreţi (la faţă). – Din boţ¹.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BOÚŢ, bouţi, s.m. Boulean. – Bou + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BRAŢ, braţe, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot şi umăr; partea de la umăr până la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În braţe = cu braţele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Braţ) la braţ (sau de braţ) = cu braţul trecut pe sub braţul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) braţul = a trece braţul sub braţul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) braţ = a sprijini pe cineva, ducându-l de braţ. (A primi sau a aştepta etc. pe cineva) cu braţele deschise = (a primi sau a aştepta etc. pe cineva) cu mare plăcere. A lua (pe cineva sau ceva) în braţe = a apăra, a susţine, a lăuda (pe cineva sau ceva). A fi braţul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în braţele cuiva = a ajunge (sau a lăsa pe cineva) la discreţia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde şi duce în braţe (1). Un braţ de fân. 3. Fig. (În sintagma) Braţe de muncă = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu braţul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capăt cu sistemul respectiv şi care serveşte la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei mişcări. 5. Parâmă legată la capătul unei vergi şi care serveşte la manevrarea laterală a acesteia. 6. Distanţa de la un punct fix la linia de acţiune a unei forţe. 7. Ramificaţie a cursului principal al unei ape curgătoare. ♢ Braţ mort = ramificaţie părăsită a unei ape, alimentată numai la revărsări. – Lat. brachium.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁŢA interj. Cuvânt care imită strigătul coţofanei. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÂŢ interj. Strigăt cu care se goneşte pisica. – Onomatopee. Cf. germ. K a t z e.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CHIŢ interj. Cuvânt care imită sunetele caracteristice ale şoarecilor. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DANŢ s.n. v. dans.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GUÍŢ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită strigătul scos de porci; coviţ. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HARŢ s.n. V. harţă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂŢ¹, hăţuri, s.n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpeţelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămaţi. ♢ Expr. A ţine (pe cineva sau ceva) în hăţuri = a ţine din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hăţurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hăţurile din mână = a pierde conducerea sau iniţiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laţ, juvăţ, ştreang de care este spânzurat cineva. – Cf. h a ţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂŢ² interj. V. hâţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÂŢ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o mişcare bruscă şi rapidă, când cineva apucă, smuceşte sau trage ceva. ♢ Expr. Hâţ în sus, hâţ în jos sau hâţ în dreapta, hâţ în stânga, arată sforţările, încercările numeroase şi diverse pe care le face cineva pentru a aduce la îndeplinire o acţiune sau pentru a scăpa dintr-o situaţie neplăcută. [Var.: hăţ interj.] – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HEIŢ s.m. (Reg.) Carne slabă (de miel).

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

HENŢ, henţuri, s.n. (La fotbal) Atingere nereglementară a mingii cu mâna de către un jucător de câmp în suprafaţa de joc, atrăgând după sine o penalizare. – Din engl. hands.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HOŢÍ, hoţesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A duce o viaţă de hoţ. ♦ Tranz. A fura. – Din hoţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÚŢA interj. Cuvânt care însoţeşte datul în leagăn, în scrânciob etc. ♢ Expr. A (se) da huţa (sau de-a huţa) = a (se) legăna, a (se) balansa. [Var.: úţa interj.] – Formaţie onomatopeică.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MALŢ s. n. produs din boabe de orz încolţite, uscate şi măcinate, folosit la fabricarea berii şi a spirtului sau, prăjit, la prepararea unui surogat de cafea. (< germ. Malz)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

IŢÁN, iţani, s.m. (Rar) Locuitor de la munte. – Iţă + suf. -an.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÍŢĂ, iţe, s.f. Dispozitiv la războiul de ţesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. ♢ Expr. A (i se) încurca (cuiva) iţele = a (i se) strica planul (cuiva); a (se) complica situaţia. A (se) descurca iţele = a (se) lămuri o situaţie. – Lat. licia (pl. lui licium).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÍŢII interj. (Rar; în expr.) A face iţii, se zice despre cel care, într-un joc de copii, scoate puţin capul pe afară din locul unde s-a ascuns, pentru a da un semnal convenţional. [Var.: íţiiu interj.] – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IUŢÍ, iuţesc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A face să se producă, să meargă etc. sau a se produce, a merge etc. mai repede, mai prompt; a (se) grăbi. Îşi iuţeşte paşii. ♦ Refl. A deveni mai tare, mai intens. Vântul s-a iuţit. 2. Refl. (Rar) A se enerva, a se supăra, a se mânia uşor. 3. Tranz. şi refl. A da sau a căpăta un gust înţepător, usturător, picant. Mâncarea s-a iuţit. – Din iute.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JANŢ s.n. (Reg.) Colţ de piatră, stâncă.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

JANŢ s.n. 1. Zer untos care se scurge la fabricarea caşcavalului, în urma opăririi caşului cu apă clocotită, constituind materia primă pentru obţinerea untului de caşcaval. 2. Partea lichidă rămasă după coagularea laptelui. 3. Zara fiartă rămasă de la prepararea urdei. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JELŢ s.n. v. jeţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JILŢ s.n. v. jeţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢANC¹ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care redă un zgomot ascuţit, metalic. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢANC², (2) ţancuri, s.n. 1. (În loc. adv.) La ţanc = la timp, la momentul potrivit. 2. (Reg.) Beţisor cu mai multe crestături, cu care se măsoară laptele la stână sau ţuica în cazan. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢANC³, ţancuri, s.n. (Reg.) Vârf ascuţit şi înalt de stâncă. – Din germ. Zinken (dial. Zanken).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢARC, ţarcuri, s.n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol. 2. Îngrăditură, gard de nuiele, spini, de spini etc. în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; p.ext. suprafaţa împrejmuită de acest gard. 3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ţinuţi copii mici când încep să umble, pentru a li se limita spaţiul de deplasare. 4. Numele unui joc de copii. – Cf. alb. c a r k, gr. t s á r k o s.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÂR¹ interj. Cuvânt care imită zgomotul intermitent produs de greier şi de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurând de undeva. [Var.: ţârc interj.] – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÂR², ţâri, s.m. 1. Scrumbie mică de mare, care se pescuieşte primăvara şi se consumă mai ales sărată şi uscată. 2. Fig. Om foarte slab. – Din ngr. tsiros.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÉSE, ţes, vb. III. 1. Tranz. A încrucişa în unghi drept două sisteme de fire la războiul de ţesut, trecând cu suveica bătătura prin urzeală, pentru a face o ţesătură. ♢ Refl. pas. Se ţese pânză multă. 2. Tranz. A cârpi un ciorap, o haină etc., făcând cu acul o cusătură specială. ♦ A broda, a împodobi. 3. Tranz. (Despre păianjeni) A-şi face pânza. 4. Refl. recipr. Fig. A se încrucişa, a se întretăia (ca firele unei urzeli). ♦ A se îmbina. 5. Tranz. Fig. A pune la cale, a urzi o intrigă, un complot etc.; a unelti. – Lat. texere.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢEST, ţesturi, s.n. 1. Obiect de pământ sau de fontă de forma unui clopot, cu care se acoperă pâinea, mălaiul etc. puse la copt pe vatra încinsă. 2. (Pop.) Carapace de broască ţestoasă. – Lat. *testum.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢINC¹, ţincuri, s.n. Fiecare dintre proeminenţele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢINC² s.m. v. ţânc.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÍNE, ţin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în braţe etc.) şi a nu lăsa să scape. ♢ Expr. A-i ţine (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naş cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieţii cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creştin). A-i ţine (cuiva) cununa = a fi naş (cuiva) la cununie. A ţine frânele ţării (sau împărăţiei etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o ţară etc. A ţine pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ţine ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viaţa cuiva şi a dispune de ea după bunul său plac. ♢ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ţinem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ţinându-se de mână. ♢ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuşi) Ţine de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primeşte! ♦ (Determinat prin „în braţe” sau „îmbrăţişat”) A cuprinde pe cineva cu braţele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrăţişa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ţine mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susţine un obiect greu (ridicat de la pământ) şi a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau pluteşte să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ♢ Expr. A nu-l (mai) ţine pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutăţii, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ţine pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ţine (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcţia, a potoli o senzaţie dureroasă etc.). ♦ A se menţine într-un loc, a nu se prăbuşi, a nu cădea de undeva. Se ţine tare în şa. 2. Refl. A fi prins sau fixat uşor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ţinea numai într-un cui. ♦ Intranz. şi refl. A fi bine fixat sau înţepenit undeva (şi a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ţine bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, păşind cât mai aproape de el şi a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruinţele sale, cu insistenţele sale pentru a-i câştiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înşirui. Automobilele se ţineau lanţ. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ♢ Expr. A se ţine de ale sale = a-şi vedea de treabă. 6. Intranz. şi refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparţine cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competenţa cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufleteşte de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecţiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susţine pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simţi imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziţie sau atitudine. ♢ Expr. A ţine nasul sus sau (refl.) a se ţine cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretenţios. A ţine capul sus sau (refl.) a se ţine cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ţine (pe cineva sau ceva) în evidenţă = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenţie deosebită. A ţine (ceva) în suspensie = a nu se pronunţa sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuinţă, sălaş, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forţa pe cineva să stea într-un anumit loc. ♢ Expr. A ţine (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mişca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ♢ Expr. A ţine pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menţine. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-şi urmeze drumul. ♢ Expr. A-i ţine cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aştepta pe cineva în drum şi a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câştiga bunăvoinţa, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ţine drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ţine cuiva drumul legat = a împiedica acţiunile cuiva, libertatea cuiva. A ţine (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-şi vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aştepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ♢ Expr. A se ţine în rezervă (sau la o parte, la distanţă) = a nu lua parte la ceva, a se abţine de la ceva. A se ţine sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-şi duce traiul, a vieţui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziţie, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ţinută. Se ţinea drept. ♢ Expr. A nu se mai (putea) ţine pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-şi lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia îşi ţine lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ţine să nu râdă. ♢ Expr. A-şi ţine firea = a-şi păstra liniştea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reţine. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuinţă). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparţine) la sine sau pentru sine; a reţine pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins şi neschimbat, a conserva. ♢ Expr. A ţine legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ţine cuiva (sau, reg., a ţine pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ţine taina (sau secretul) sau a ţine (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe faţă, a nu destăinui un secret. A ţine minte = a nu uita (ceva), a-şi aminti de... ♦ A cruţa, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ♢ Expr. A-i ţine cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ţine (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ţine (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ţine (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu acelaşi drum (sau aceeaşi cale, aceeaşi direcţie), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ţine-te de drumul acesta până acasă. ♢ Expr. (înv.) A ţine marea sau (intranz.) a ţine spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu stricteţe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ♢ Expr. A ţine zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorinţă. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ♢ Expr. (Intranz.) A ţine la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-şi schimba hotărârea. 6. Refl. şi intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menţine în condiţii bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ♢ Expr. (Refl.) A se ţine (sau, tranz., a ţine pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ţine gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ţine-te (sau te ţine) bine sau (intranz.) ţine bine! formulă de îndemn şi de încurajare. (Refl.) Să se ţină bine! formulă de ameninţare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ţine la galop. 7. Refl. şi tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate şi putere. ♢ Expr. A (se) ţine viu (sau în viaţă, cu zile etc.) = a (se) menţine în viaţă; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ♢ Expr. A ţine loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcţia de..., a servi drept..., a fi întrebuinţat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia duşmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcţia sau administraţia sa; a fi însărcinat cu o funcţie (şi a o exercita). ♢ Expr. A ţine casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil. A ţine socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării şi ieşirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale şi a le creşte (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosinţă pe timp limitat o proprietate; a deţine (în calitate de chiriaş, de arendaş). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreţinerii unei case, unei gospodării etc. ♢ Expr. A ţine casă (cu cineva) = a convieţui cu cineva (în calitate de soţ şi soţie). A ţine casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ţine casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros şi des mulţi oaspeţi. A-şi ţine rangul = a avea un fel de viaţă potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreţine. ♢ Expr. A ţine (pe cineva) la şcoală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la şcoală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. şi refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ♢ Expr. (Tranz.) A-şi ţine capul (sau viaţa, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face faţă cheltuielilor necesare vieţii; a se întreţine, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ♢ Expr. A ţine pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorinţele. A ţine bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreţine bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relaţii de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupeşti) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părţi ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcţie). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acţiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ţinu masa trei zile. ♢ Expr. A o ţine numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ţine fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ţine înainte (sau întruna) că... = a susţine cu tărie, cu insistenţă că... A (o) ţine (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...) A ţine pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuţiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ţine o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ţine judecată = a judeca. A ţine sfat = a se sfătui, a delibera. A ţine luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ţine strajă = a străjui, a sta de strajă. A ţine locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te ţineam mai tânăr! ♢ Expr. (Tranz.) A ţine (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. şi: (reg.) ţiu. – Var.: ţineá vb. II] – Lat. tenem.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIPÁ¹, ţip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare şi ascuţit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-şi manifesta faţă de cineva nemulţumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuţite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensităţii sau a stridenţei nuanţelor); a bate la ochi. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIPÁ², ţip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIST interj. Exclamaţie cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st! – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIŢ interj. Cuvânt care redă chiţăitul şoarecelui. ♢ Expr. Nici ţiţ = nici un cuvânt, nici cârc, nici pis. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIUÍ, ţíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuţit, cu rezonanţă metalică. ♢ Expr. A(-i) ţiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i ţiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (şi stridente). [Pr.: ţi-u-i. – Prez. ind. şi: ţiuiesc] Ţiu¹ + suf. -ui.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢUCÁ, ţuc, vb. I. Tranz. şi refl. recipr. (Reg.) A (se) săruta. – Din ţoc.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÚPA interj. v. ţop.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢUŢ, ţuţuri, s.n. (Reg.) 1. Proeminenţă sau excrescenţă cărnoasă. 2. (Adverbial; în expr.) A rămâne ţuţ = a rămâne uluit, mirat peste măsură. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VALŢ¹, valţuri, s.n. Maşină sau instalaţie formată din una sau mai multe perechi de cilindri grei, dispuşi paralel şi având rotire inversă unul faţă de celălalt, folosită la prelucrarea prin deformare plastică a materialelor metalice, la sfărâmarea boabelor de cereale, la prelucrarea cauciucului etc. ♦ Cilindru care intră în componenţa unei maşini. – Din germ. Walze.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VALŢ² s.n. v. vals.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZIMŢ, zimţi, s.m. 1. Fiecare dintre crestăturile de pe muchia unor monede. ♦ (Fam., înv., la pl.) Bani, monede; galbeni. ♦ Fiecare dintre dinţii unei rotiţe (dintr-un mecanism) sau ai secerii, ai pânzei de ferăstrău etc. 2. (Înv.) Fiecare dintre crestăturile situate în partea de sus a unui zid, a unui turn de cetate. – Cf. bg. z ă b e c, scr. z u b a c.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MALŢ s.n. Produs obţinut din boabe de cereale (mai ales de orz) încolţite, uscate şi măcinate, folosit la fabricarea berii şi a spirtului sau, prăjit, la prepararea unui surogat de cafea; slad. – Din germ. Malz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MARŢ¹ s.n. invar. (În expr.) A face (pe cineva) sau a fi (ori a rămâne) marţ = a) a bate (pe cineva) sau a fi bătut categoric la jocul de table, de cărţi sau la altă întrecere; b) a întrece sau a fi întrecut, a depăşi sau a fi depăşit categoric; c) a face sau a fi pus în situaţia să nu mai poată obiecta sau spune nimic. [Var.: (pop) marţi s.n.] – Din tc. mars.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MARŢ², (2) marţuri, s.n. (Pop.) 1. Martie. 2. Mărţişor. – Lat. martius [mensis].

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BONŢ, bonţuri, s.n. (Reg.) Vârf, colţ. ♦ Sfârc.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

AŢÓS, -OASĂ, aţoşi, -oase, adj. (Despre păstăile unor plante) Care are aţe (2). ♦ Fig. (Despre oameni) Încăpăţânat; supărăcios; îngâmfat. – Aţă + suf. -os.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

AŢĂ, aţe, s.f. 1. Fir subţire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricat ţesături etc. ♢ Expr. Cusut cu aţă albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde aţa = a depăşi (prin comparare) limita îngăduită. A se ţine sau a sta (numai) în aţă sau într-un (ori de un) fir de aţă = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viaţă) a fi apoape de sfârşit. A-l trage aţa (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o ţintă). Mai multă aţă decât faţă, se spune despre un obiect zdrenţuit. Nici un cap(ăt) de aţă = absolut tot. Viaţă cusută cu aţă = viaţă plină de lipsuri materiale. ♦ (La pl.) Îmbrăcăminte zdrenţuită. 2. Fir care seamănă cu aţa (1) sau care are întrebuinţările ei. ♢ Aţa zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcţiei verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge aţă. ♦ (Pop.) Aţa limbii = membrana care uneşte faţa inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fâşie de metal subţire, formată în urma ascuţirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: aţă-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpină scurtă şi foarte ramificată şi cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peştişor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion). – Lat. acia.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TERŢ, -Ă, terţi, -e, adj., s.m. 1. Adj. Care vine în rândul al treilea; al treilea. 2. S.m. (Jur.) Persoană care nu figurează ca parte în acte, în litigii sau în convenţii nici direct, nici prin reprezentare şi faţă de care actul juridic ori hotărârea pronunţată în cauză nu produce efecte. 3. S.m. (Log.; în sintagma) Terţul exclus = principiu fundamental al gândirii, conform căruia un enunţ nu poate fi decât adevărat sau fals în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, o a treia posibilitate fiind exclusă. – Din lat. tertius, it. terzo.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PEŢÍ, peţesc, vb. IV. Tranz. A cere o fată în căsătorie în numele altcuiva sau pentru sine, de obicei prin intermediul părinţilor sau al rudelor fetei. – Lat. petere.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PREŢ, preţuri, s.n. 1. Sumă de bani pe care trebuie să o plătească cumpărătorul pentru achiziţionarea unui produs sau pentru un serviciu. ♢ (În sintagmele) Preţ cu amănuntul = preţ la care se vând către populaţie bunurile de consum, alimentare şi nealimentare. Preţ de livrare = preţ la nivelul căruia circulă produsele între unităţile producătoare. Preţ de producţie = preţ care înglobează costul produsului şi beneficiul. Preţ al pieţei = preţ care se formează pe piaţă în urma fluctuaţiei cererii şi ofertei. Preţ mondial = preţ al unei mărfi pe piaţa mondială. ♢ Loc. adj. De (mare) preţ = (foarte) valoros, preţios. ♢ Loc. adv. Cu orice preţ = orice sacrificiu ar cere, oricât ar costa, cu orice risc. Cu nici un preţ = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fără (de) preţ = a) sub valoarea reală; ieftin; b) de valoare foarte mare, nepreţuit. ♢ Expr. A ţine la preţ = a nu reduce nimic din suma cerută la o vânzare. A se învoi din preţ = a încheia o tranzacţie căzând de acord asupra preţului. A (nu) avea preţ = a) a (nu) se vinde cu mulţi bani, a (nu) se cere; a (nu) avea trecere; b) a (nu) valora foarte mult. A ajunge la preţ = a ajunge să fie căutat, apreciat. A pune preţ pe ceva = a socoti că ceva este de mare valoare, a ţine mult la ceva. Preţ (ca) de... (sau ca la...) = un timp (cam) de..., o distanţă, o valoare (de aproximativ...). ♦ Sumă încasată dintr-o vânzare. 2. Ceea ce se dă cuiva sau primeşte cineva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. ♢ Loc. prep. Cu preţul... = în schimbul...; cu sacrificiul..., cu riscul..., cu efortul... ♦ Tarif. 3. Fig. Valoare, importanţă, însemnătate. – Lat. pretium.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

-ÍŢĂ¹ elem. or². ()

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-ÍŢĂ² elem. -er².

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

PUŢÍ, put, vb. IV. Intranz. A răspândi un miros greu, neplăcut; a mirosi urât. ♢ Expr. A puţi locul sub cineva sau a-i puţi cuiva urma, se spune despre cineva foarte leneş. A puţi a pustiu = a fi gol. Nici nu pute, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e aşa şi-aşa. Parcă îi tot pute ceva, se spune despre cel care este mereu nemulţumit. A-i puţi a... = a simţi miros de... ♦ Fig. (Fam.; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A avea ceva în cantitate mare, a fi plin de... Pute piaţa de mere. – Lat. *putire (= putere).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OLÚŢ, oluţe, s.n. Diminutiv al lui ol; ulcică. – Ol + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÂŢ interj. Cuvânt care imită o mişcare (continuă). – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OSÚŢ, osuţe, s.n. (Pop.) Oscior. – Os + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FILŢ, filţuri, s.n. 1. Pâslă fină făcută din păr de iepure, care serveşte la confecţionarea pălăriilor. 2. Ţesătură specială făcută din lână împâslită şi folosită la fabricarea filtrelor¹, ca izolator fonic etc. – Din germ. Filz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FALŢ, falţuri, s.n. 1. Cleşte de formă specială, folosit la tragerea pe calapod a feţelor încălţămintei. 2. Fiecare dintre bucăţile mici de piele care cad în urma prelucrării pieilor la maşina de fălţuit. 3. Tăietură, scobitură făcută pe marginea unei scânduri, a unei ţigle etc., pentru a permite îmbinarea cu altă scândură, ţiglă etc. cu o tăietură corespunzătoare. ♦ Îndoitură făcută de-a lungul marginii unei foi de tablă subţire, pentru a permite îmbinarea cu altă foaie; p. ext. îmbinare astfel realizată. 4. (Poligr.) Bentiţă de pânză sau de hârtie rezistentă de care se lipesc planşele intercalate într-un volum. – Din germ. Falz[eisen].

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OŢÉT s.n. Lichid cu gust acru, obţinut prin fermentarea acetică a vinului, a berii etc. sau prin diluarea cu apă a acidului acetic concentrat, întrebuinţat în alimentaţie drept condiment sau conservant. ♢ Expr. (Fam.) A face pe cineva cu ou şi cu oţet = a batjocori, a ocărî pe cineva. – Din sl. ocĩtŭ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OŢÉL, (2) oţeluri, (3) oţele, s.n. 1. Aliaj de fier cu carbon (şi cu alte elemente), întrebuinţat pentru rezistenţa, duritatea, tenacitatea şi elasticitatea lui. ♢ Loc. adj. De oţel = asemenea oţelului (ca tărie, rezistenţă sau culoare). 2. (La pl.) Diverse sorturi de oţel (1); p. ext. obiecte fabricate din acest aliaj. ♦ (Rar; la pl.) Ţinte, cuişoare cu capul lat şi strălucitor. 3. (Înv.; la pl.) Mecanism de declanşare la puştile şi pistoalele de tip vechi, alcătuit din cocoş, cremene şi amnar. ♢ Expr. A fi iute (sau slab) de oţele = a fi iute (sau slab) din fire. ♦ P. ext. Armă. – Din sl. ocĕlŭ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÍŢE s.f. pl. (Fam.; în expr.) A face fiţe = a se arăta mofturos; a se lăsa rugat. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FIÚŢ, fiuţi, s.m. (Pop.) Fiuleţ. – Fiu + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FLEŢ, -EÁŢĂ, fleţi, -e, adj., s.m. şi f. (Fam.) (Om) naiv, bleg, nedescurcăreţ. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LANŢ, lanţuri, s.n. 1. Şir de verigi, de plăci, de zale etc. metalice, unite între ele pentru a forma un lot, care serveşte spre a lega ceva, a transmite o mişcare etc. ♦ Instrument format dintr-un şir de vergele groase, cu care se măsoară lungimile de teren. ♦ Lucrătură simplă făcută cu croşeta, care constă dintr-un şir de ochiuri înlănţuite. 2. Lanţ (1) mic, de obicei din metal preţios, servind ca podoabă (la mână, la gât). 3. Fig. Tot ceea ce constituie o legătură puternică; ceea ce încătuşează libertatea, independenţa cuiva. 4. Şir continuu de elemente, fiinţe, lucruri, stări asemănătoare. ♢ Reacţie în lanţ = reacţie care, producându-se într-un anumit punct al unui corp, se propagă în toată masa lui, dând naştere unei succesiuni de reacţii elementare. Lanţ cauzal închis = feedback. ♢ Expr. A se ţine lanţ = a se succeda (în număr mare). ♦ Şir format din mai mulţi atomi legaţi între ei; catenă. – Din bg. lanec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MUŢÍ, muţesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. 2. (Despre sunete, voci etc.) A scădea în intensitate; a amuţi. – Din mut.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LEUŢ², leuţi, s.m. Leuşor². – Leu² + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LEUŢ¹, leuţi, s.m. Leuşor¹. – Leu¹ + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÁŢE s.f. pl. Şuviţe de lână netoarse şi nepieptănate (de pe un animal); p. anal. (la om) şuviţe de păr care atârnă în mod dezordonat; miţe. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LEAŢ, leaţuri, s.n. Despicătură lungă şi îngustă de lemn, adesea fasonată (în patru muchii), folosită în tâmplărie. [Var.: laţ s.n.] – Din magh. léc.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

COLŢ, (I, II 4) colţuri, s.n. (II, III) colţi, s.m. I. S.n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ♢ Colţul gurii = fiecare dintre cele două extremităţi laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ♢ Expr. Colţ cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porţiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremităţile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialităţi. ♦ Margine, extremitate. ♢ Colţ de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porţiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremităţile reunite ale pereţilor. ♢ Expr. A da din colţ în colţ = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieşi dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colţ = a pedepsi un copil, aşezându-l într-un ungher al camerei cu faţa la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziş. ♢ Expr. În (sau din) toate colţurile = în (sau din) toate părţile. II. S.m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. şi al oamenilor), în special caninul. ♢ Expr. A-şi arăta colţii = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colţi = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colţi (sau un colţ) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi şi ascuţite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălţămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheaţă; ţintă. 4. Vârf ascuţit şi proeminent de stâncă, de gheaţă etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolţesc. 6. Compus: colţii-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene şi cu fructe ţepoase (Tribulus terrestris). III. S.m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Şuviţă de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚŢU interj. Strigăt cu care se cheamă câinii (mici). ♦ (Substantivat, m.) Căţel. ♢ Expr. (Fam.) Să-mi zici (mie) cuţu dacă... = să mă tratezi ca pe un câine dacă... – Cf. bg., scr. k u č e, magh. k u s z i.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÂŢ, mâţi, s.m. (Pop.) 1. (Pop.) Cotoi, motan, pisoi; p. restr. puiul (de sex masculin al) pisicii. 2. Mâţişor (2). – Din mâţă (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZIMŢ², zimţi, s.m. (Reg., numai la pl.) Tindeche. [şi DLRLC]

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZIMŢ, zimţi, s.m. 1. (Mai ales la pl.) ~; p.  e x t. obiect care are astfel de zimţi. ♢ (Fig.) Făcură nouă secreţele Cu mănunchi de floricele, Cu zimţii de viorele. 2. (Înv.) ~; (fig.) zimţii munţilor. [şi DLRLC]

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ŢINC³ s.n. (Var.) Zinc.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

BELŢ, bélţuri, s.n. (Trans.; Var.) Zbilţ. (cf. zbilţ)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

BILŢ, bílţuri, s.n. (Var.) Zbilţ. (cf. zbilţ)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

CONŢ, conţuri, s.n. (Înv.) Grup de 24 de coli de hârtie. – Din magh. konc.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MOŢÁ, moţez, vb. I. Tranz. şi refl. A(-şi) aranja moţul¹ (1); p. ext. a (se) găti, a (se) împodobi; a se împopoţona. – Din moţ¹.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NOÚŢ, -Ă, nouţi, -e, adj. Diminutiv al lui nou. ♢ Nou-nouţ = foarte nou, abia făcut, cumpărat, primit etc. – Nou + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CLOŢ, cloţuri, s.n. Spărtură, fragment dintr-o cărămidă (mai ales de la demolări). – Cf. germ. Klotz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SIMŢ, simţuri, s.n. 1. Facultate a oamenilor şi a animalelor de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul unor organe specifice; funcţiune a organismului prin care acesta recepţionează şi prelucrează o anumită categorie de stimuli externi sau interni; simţire. ♢ Organe de simţ = organe periferice ale percepţiei senzoriale. ♦ (Mai ales la pl.) Instinct, pornire senzuală; senzualitate. ♦ Delectare a simţurilor; gust. 2. Capacitate a omului de a înţelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva. ♢ Simţ moral = facultatea de a deosebi binele de rău. Simţ practic = îndemânare în rezolvarea diferitelor chestiuni. – Din simţi (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SORŢ, sorţi, s.m. (De obicei la pl.) Sistem de alegere, de desemnare, de repartiţie prin aruncarea unor zaruri, prin tragerea unor bilete etc., care lasă să decidă întâmplarea, dând şanse egale tuturor participanţilor; zar sau bilet folosit la această operaţie. ♢ Expr. A trage la sorţi = a) a hotărî, prin sorţi, o împărţeală, un câştig etc.; a participa, ca parte interesată, la o alegere prin sorţi; b) (În vechiul sistem de recrutare) a recruta pentru îndeplinirea serviciului militar prin sistemul sorţilor. A cădea (sau a ieşi) la sorţi = a fi ales sau desemnat prin sorţi. A se alege sorţii = a se ajunge la un rezultat, a se clarifica o situaţie. Sorţi de izbândă = posibilităţi de reuşită; şansă. – Refăcut din sorţi (pl. lui soartă).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RONŢ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul celui care roade cu dinţii un aliment tare. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HENŢ s. m. (fotbal) atingerea neregulamentară a balonului cu mâna. (< engl. hands)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

SPAŢ, spaţuri, s.n. Spaţiu între sulul dinainte şi spată la războiul de ţesut. – Lat. spatium.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HARŢ² Interj. Exprimă zgomotul tăierii. [Onomatopee]. [Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şăineanu, ed. VIII, Editura „Scrisul românesc”, S.A.]

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

CREŢ, CREÁŢĂ, (I) creţi, -e, adj., (II 1) creţi, s.m. (II 4) creţe, s.f. . (II, 2,3) creţuri, s.n. I. 1. Adj. (Despre păr, blană, lână etc.) Răsucit în inele; cârlionţ, buclat. 2. Adj. Cu ridicături şi adâncituri; cutat, încreţit; zbârcit, ridat. II. 1. S.m. Păr creţ sau încreţit; buclă, cârlionţat. 2. S.n. Încreţitură la o ţesătură sau la un obiect confecţionat; cută, fald. 3. S.n. Încreţitură a pielii; zbârcitură, rid, cută. 4. S.f. Soi de viţă de vie cu struguri verzi-gălbui, din care se obţin vinuri de masă. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

A boţi ≠ a călca

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A ţipa ≠ a şopti

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Preţ ≠ dispreţ

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

VALŢ s. v. dorn.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢUCÁ vb. v. săruta.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOFT s. v. şoldar.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÂR interj. pic. (Apa se prelinge şi face: ~!, ~!)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIUÍ vb. 1. a piui, a şuiera, a vâjâi, (reg.) a ţistui. (Glonţul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIŢ interj. v. chiţ.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIST interj. v. linişte, pst, st, tăcere.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIPÁ vb. v. alunga, arunca, azvârli, depărta, goni, izgoni, îndepărta, lepăda, zvârli.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIPÁ vb. 1. v. striga. 2. a răcni, a striga, a urla, a zbiera, (reg.) a ţivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. şi Maram.) a ţipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a striga, a urla, v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÍNE vb. v. apăra, considera, crede, închipui, socoti, vedea.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÍNE interj. v. poftim!

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÍNE vb. 1. a avea, a purta. (~ în mână un buchet de flori.) 2. a purta. (O ~ de talie.) 3. v. imobiliza. 4. v. agăţa. 5. a purta, a sprijini, a susţine. (Vom merge cât ne-or ~ picioarele.) 6. v. aparţine. 7. v. rezista. 8. v. păstra. 9. a (o) duce, a rezista. (O haină care ~ la tăvăleală.) 10. v. rezista. 11. a ajunge. (Alimentele ne vor ~ două luni.) 12. v. păstra. 13. a opri, a păstra, a rezerva. (I-a ~ loc la rând.) 14. v. dura. 15. v. dura. 16. a continua, a (se) întinde, a (se) lungi, a (se) prelungi. (Petrecerea a ~ până a doua zi.) 17. a se întinde, a se lungi, a se prelungi. (Şirul ~ până departe.) 18. v. lua. 19. a sta. (~-te drept!) 20. v. respecta. 21. v. respecta. 22. v. aniversa. 23. v. trăi. 24. v. întreţine. 25. v. pronunţa. 26. v. durea.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢINC s. v. prăşilă, progenitură, pui, şliţ.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÉSE vb. 1. (reg.) a rosti. (A ~ pânza.) 2. a cârpi, a coase, a prinde, (Transilv.) a ştopoli, (Mold.) a ţârâi. (~ ciorapii.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÉSE vb. v. complota, conjurá, conspira, inventa, născoci, plăsmui, scorni, ticlui, unelti.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢEST s. 1. v. carapace. 2. (Transilv. şi Ban.) cerine. (~ pentru copt pâinea.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢELÍ vb. v. ochi, ţinti, viza.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢARC s. v. ocol.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢARC s. v. arie, arman, coş, ladă, staul.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SOŢÍ vb. v. asocia. GRUPA. ÎNSOŢI. ÎNTOVĂRĂŞI. UNI.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SIMŢ s. v. accepţie, conţinut, însemnare, înţeles, pasiune, semnificaţie, sens, sentiment, simţire, valoare.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SIMŢ s. 1. (rar) sens, (înv.) simţire. (~ul văzului, al auzului.) 2. (la pl.) erotism, senzualism, senzualitate, (rar) sexualism, (înv.) simţualism, simţualitate. (O viaţă dominată de ~uri.) 3. instinct. (~ de conservare.) 4. acuitate, aplecare, aptitudine, înclinare, înclinaţie. (Are un profund ~ pentru nuanţe.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SCUŢ s. v. ţurţur.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

FALŢ s. n. 1. tăietură în lungul marginii unei piese care se îmbină cu o altă piesă. 2. cleşte special pentru tragerea pe calapod a feţelor încălţămintei. 3. bentiţă pe care se lipesc planşele într-un volum, hărţile într-un atlas etc. (< germ. Falz/eisen/)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

RONŢ s. v. cartilaj, zgârci.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

RANŢ s. v. creţ, cută, dungă, încreţitură, rid, rumegătură, rumeguş, zbârcitură.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PUŢÍ vb. a duhni, a mirosi, (prin Mold.) a se auzi, (Mold.) a duhli, (înv.) a duhori. (~ a băutură.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PUÍŢ s. v. arpagic, bomboană, ceapă de sămânţă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PREŢ s. v. importanţă, însemnătate, jertfă, jertfire, plată, răsplată, recompensă, sacrificare, sacrificiu, semnificaţie, sens, tâlc, valoare.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PREŢ s. 1. cost, valoare. (~ al unei mărfi.) 2. v. tarif. 3. v. căutare.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PEŢÍ vb. a cere, (pop.) a împeţi, a stărosti, (Transilv.) a votri. (~ fata de la părinţi.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PERŢ s. v. secundă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PĂŢ s. v. păţanie.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

OŢÉL s. (Mold. şi Bucov.) criţă. (Bară de ~.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

OSÚŢ s. v. ciolănaş, ciolănel, oscior.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MUŢÍ vb. 1. (MED.) a amuţi. 2. a amuţi, a dispărea, a înceta, a se linişti, a se potoli, a se stinge. (Toate zgomotele au ~ în stradă.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MOŢÁ vb. v. aranja, dichisi, ferchezui, găti, împodobi, spilcui.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MÂŢ s. v. ament, cotoi, motan, pisoi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MÁŢE s. pl. v. abdomen, adânc, adâncime, afund, burtă, fund, inimă, măruntaie, pântece, stomac, suflet.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MARŢ s. v. martie, mărţişor.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MALŢ s. (pop.) slad. (~ pentru fabricarea berii.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

LEAŢ s. v. şipcă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

LANŢ s. v. lambă, succesiune, şir, vătrai.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

LANŢ s. 1. (rar) zale (pl.), (înv. şi reg.) rătez, (Maram.) ştir, (înv.) catenă, lanţug, verigă. (Vacă prinsă în ~.) 2. (CHIM.) catenă. (Un ~ leagă între ei atomii de acelaşi fel ai unei substanţe.) 3. (GEOGR.) sistem muntos, (livr.) catenă. 4. (GEOGR.) brâu, şir, şirag. (~ul dealurilor extracarpatice.) 5. v. convoi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

JANŢ s. v. stâncă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

JANŢ s. v. jintuit.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

IUŢÍ vb. v. căli, oţeli.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

IUŢÍ vb. 1. v. grăbi. 2. v. înteţi. 3. v. accelera. 4. v. ardeia.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HUÍŢ s. v. dulap, leagăn, scrânciob.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HOŢÍ vb. v. fura, haiduci, lua, sustrage.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂŢ s. frâu. (Strânge ~ul şi opreşte calul.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂŢ s. v. laţ, ştreang.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HANŢ s. v. cadavru, carne, corp, hoit, leş, mortăciune, stârv, trup.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

GUÍŢ interj. groh!, (Mold. şi Bucov.) coviţ! (Porcul face: ~!)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

FLEŢ adj., s. v. bleg, nătăfleţ, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, stupid, tont, tontălău.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

FALŢ s. (TIPOGR.) ongleu.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

CÚŢU s. v. căţel.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

CREŢ adj., s. 1. adj. v. ondulat. 2. v. adj. buclat. 3. s. v. buclă. 4. adj. v. ridat. 5. s. v. rid. 6. s. v. boţitură. 7. s. v. cută.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

CONŢ s. v. testea, top.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

COLŢ s. 1. cotlon, ungher, unghi, (reg.) corn, cot, (Olt. şi Transilv.) ungheţ. (Într-un colţ al odăii.) 2. v. extremitate. 3. colţul gurii v. comisură. 4. v. canin. 5. v. dinte. 6. dinte, măsea. (Colţ la grapă.) 7. dinte, zimţ. (Colţ al ferăstrăului.) 8. ţintă, (reg.) cui. (Colţ pe talpa încălţămintei.) 9. (BOT.) colţul-babei (Tribulus terrestris) = (reg.) păducheriţă, păducherniţă, păduchele-calului, păduchele-elefantului.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

CHIŢ interj. (reg.) ţiţ. (Şoarecele face: ~!)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BRAŢ s. 1. (ANAT.) mână, (înv. şi reg.) brâncă. (A duce pe cineva de ~.) 2. (GEOGR.) ramificaţie, (pop.) crac. (~ al unei ape curgătoare.) 3. (TEHN.) pârghie. (~ al unei balanţe.) 4. (TEHN.) crac, margine, mână, mâner, pervaz, spetează, (reg.) condac, cotoi. (~ la ferăstrău.) 5. (TEHN.) chingă, coardă, spetează, stinghie, (pop.) curmeziş. (~ la podul coşului morii.) 6. v. bată. 7. (TEHN.) furcă, mână, stâlp, (reg.) ciocan, cujbă. (~ la războiul de ţesut.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BOÚŢ s. v. boulean.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BOŢÍ vb. v. cuta, încreţi, rida, zbârci.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BOŢÍ vb. v. şifona.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BĂŢ s. v. spetează.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BĂŢ s., adv. 1. s. nuia, vargă, (reg.) beldie, (Transilv., Bucov. şi Mold.) şteap. (L-a atins cu ~ul.) 2. s. coadă, nuia, prăjină, vargă, (reg.) beldie, paliţă, prăştină, rudă, sticiu. (~ul undiţei.) 3. adv. v. ţeapăn.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BALŢ s. v. văl, voal.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

AŢÓS adj. 1. v. fibros. *2. v. băţos.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁŢĂ s. v. frânghie, funie, sfoară.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁŢĂ s., adv. 1. s. (pl.) v. zdrenţe. 2. adv. v. direct.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ACÁŢ s. v. salcâm.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ZIMŢ s. 1. crestătură, dinte. (~ pe muchia unei monede.) 2. colţ, dinte. (~ al ferăstrăului.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ZIMŢ s. v. cheotoare, crenel, galben.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

acáţ s. m., pl. acáţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

áţă s. f., g.-d. art. áţei; pl. áţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

aţós adj. m., pl. aţóşi; f. sg. aţoásă, pl. aţoáse

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

baiţ s. n., pl. báiţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

băţ s. n., pl. béţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

bâţ/bâţa interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

bliţ s. n., pl. blíţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

bolţ s. n., pl. bólţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

borţ s. n., pl. bórţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

boţí vb., ind. prez. 1 sg. şi pl. boţésc, imperf. 3 sg. boţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. boţeáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

boúţ s. m., pl. boúţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

braţ s. n., pl. bráţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

cáţa interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

câţ interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

chiţ interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

cloţ s. n., pl. clóţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

colţ (dinte) s. m., pl. colţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

colţ (unghi, extremitate) s. n., pl. cólţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

conţ s. n., pl. cónţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

creţ adj. m., pl. creţi; f. sg. creáţă, pl. créţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

creţ (cârlionţ) s. m., pl. creţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

creţ (cută, fald) s. m./s. n., pl. creţi/créţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

creţ (zbârcitură, rid) s. n., pl. créţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

cúţu s. m. invar.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

cúţu/cúţu-cúţu interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

falţ s. n., pl. fálţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

fâţ/fâţa interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

filţ s.n., pl. fílţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

fiúţ s. m., pl. fiúţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

guiţ interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

hăţ s. n., pl. hăţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

hâţ interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

henţ s. n., pl. hénţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

hoţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. hoţésc, imperf. 3 sg. hoţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. hoţeáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

huţa interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

iţán s. m., pl. iţáni

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

iţár (la războiul de ţesut) s. n., pl. iţáre

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

íţă s. f., g.-d. art. íţei; pl. íţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

íţii interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

iuţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. iuţésc, imperf. 3 sg. iuţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. iuţeáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

janţ (zer) s. n., pl. jánţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

janţ (stâncă) s. n., pl. jánţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

jilţ v. jeţ

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

lanţ s. n., pl. lánţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

láţe s. f. pl.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

leaţ s. n., pl. leáţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

leúţ (mamifer, monedă) s. m., pl. leúţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

malţ s. n.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

marţ (la jocul de table) s. n.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

marţ (martie, mărţişor) s. n., (mărţişoare) pl. márţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

mâţ s. m., pl. mâţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

moţá vb., ind. prez. 1 sg. moţéz, 3 sg. şi pl. moţeáză

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

muţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. muţésc, imperf. 3 sg. muţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. muţeáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

noúţ adj. m., pl. noúţi; f. sg. noúţă, pl. noúţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

olúţ s. n., pl. olúţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

osúţ s. n., pl. osúţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

oţél (aliaj) s. n., (soiuri) pl. oţéluri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

oţét s. n., (varietăţi) pl. oţéturi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

peţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. peţésc, imperf. 3 sg. peţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. peţeáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

preţ s. n., pl. préţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

puţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. put, imperf. 3 sg. puţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. pútă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ronţ interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

simţ s. n., pl. símţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

spaţ s. n., pl. spáţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

térţ (al treilea) adj. m., (jur.) s. m., pl. térţi; f. sg. térţă, pl. térţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

terţ (log.) s. n.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţanc/ţanc-ţánc interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţanc (vârf de stâncă, beţişor) s. n., pl. ţáncuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţarc s. n., pl. ţárcuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţâr/ţâr-ţâr interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţâr s. m., pl. ţâri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţése vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. ţes, 3 sg. ţése, 1 pl. ţésem, perf. s. 1 sg. ţesúi, 1 pl. ţesúrăm; conj. prez. 3 sg. şi pl. ţeásă; part. ţesút

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţest s. n., pl. ţésturi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţinc s. n., pl. ţíncuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţíne vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. ţin, 2 sg. ţii, l pl. ţínem, 2 pl. ţíneţi; conj. prez. 3 sg. şi pl. ţínă; ger. ţinând; part. ţinút

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţipá (a striga, a arunca) vb., ind. prez. 1 sg. ţip, 3 sg. şi pl. ţípă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţist/ţst interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţiţ/ţiţ-ţíţ interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţiuí vb. (sil. ţi-u-), ind. şi conj. prez. 3 sg. şi pl. ţíuie, imperf. 3 sg. ţiuiá

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţucá vb., ind. prez. 1 sg. ţuc, 3 sg. şi pl. ţúcă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţúra interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ţuţ s. n., pl. ţúţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

valţ (tehn.) s. n., pl. válţuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

zimţ s. m., pl. zimţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

A MOŢ//Á ~éz tranz. 1) (părul) A aranja în formă de moţ. 2) fig. fam. A găti excesiv şi fără gust. /Din moţ

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

MÂŢ ~i m. 1) pop. Masculul pisicii. 2) Pui de mâţă; pisoi. /Din mâţă

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

MARŢ ~uri n. pop. 1) A treia lună a anului; martie; mărţişor. 2) Obiect mic de podoabă, legat de un fir împletit de culoare roşie şi albă, care se poartă în cursul lunii martie, ca simbol al primăverii; mărţişor. /<lat. martius

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

MALŢ n. Preparat obţinut din boabe de orz încolţite, folosit pentru fabricarea berii şi a spirtului sau, prăjit, la prepararea unui surogat de cafea. /<germ. Malz

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

LEAŢ ~uri n. Bucată lungă şi subţire de lemn (de obicei în patru muchii) folosită în tâmplărie şi la construcţii; şipcă. /<ung. léc

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

LÁŢE f. la pl. Şuviţe de lână sau de păr care atârnă dezordonat. / Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

LANŢ ~uri n. 1) Obiect constituit dintr-un şir de verigi, asamblate consecutiv între ele şi folosit pentru legare, suspendare, tracţiune etc. 2) Unealtă constituită din mai multe vergele metalice puse cap la cap şi folosită la măsurarea pământului. 3) fig. Succesiune de elemente omogene; şir; rând; serie. ♢ ~ de munţi sistem muntos; şir de munţi. Reacţie în ~ succesiune de reacţii elementare, care continuă de la sine, una din alta. A se ţine ~ a urma unul după altul fără întrerupere. În ~ în şir continuu. /<bulg. lanec

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

JILŢ ~uri n. Scaun cu spătar înalt (şi cu braţe); jeţ. /<germ. Sitz, săs. Sätz

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

JANŢ ~uri n. 1) Zer gras care se scurge la fabricarea caşcavalului din caşul stors şi opărit. 2) Parte lichidă care rămâne după separarea laptelui coagulat. 3) Parte lichidă care rămâne după separarea urdei. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A SE IUŢ//Í mă ~ésc intranz. 1) (despre acţiuni, fenomene) A creşte în intensitate; a deveni mai iute. Vântul s-a iuţit. 2) (despre oameni) A se mişca mai iute; a deveni mai vioi. 3) (despre unele produse alimentare) A pierde proprietăţile pozitive sub influenţa agenţilor exteriori, căpătând un gust iute; a se strica; a se altera; a se înăcri. /Din iute

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A IUŢ//Í ~ésc tranz. 1) A face să se iuţească. 2) (produse alimentare) A trata cu un condiment iute; a ardeia. /Din iute

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÍŢII interj. : A face ~ a scoate puţin capul din locul unde este ascuns. /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÍŢĂ íţe f. mai ales la pl. 1) Dispozitiv la războiul de ţesut, constând din două vergele între care sunt aşezate vertical unele după altele cocleţele, prin ochiurile cărora se trec firele de urzeală pentru formarea rostului. 2) Fiecare din firele cu ochiuri folosite la acest dispozitiv. ♢ A (i se) încurca iţele cuiva a (i se) strica cuiva planurile. A (i se) descurca iţele a clarifica situaţia; a lămuri lucrurile. /<lat. licia

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HÚŢA interj. (se foloseşte pentru a însoţi datul în scrânciob sau în leagăn) ♢ A se da ~ a) a se da în leagăn; b) a se legăna. /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A HOŢ//Í ~ésc rar 1. intranz. A fi hoţ. 2. tranz. (bunuri materiale) A sustrage prin hoţie; a fura. /Din hoţ

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HENŢ ~uri n. (la fotbal) Încălcare a regulilor de joc, constând în atingerea sau oprirea mingii cu mâna, atrăgând după sine o penalizare. /<engl. hands

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HÂŢ interj. (se foloseşte pentru a reda zgomotul făcut de o mişcare bruscă, o smuncitură) /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂŢ ~uri n. mai ales la pl. Element de harnaşament constând dintr-un complex de curele (sau frânghii) cu ajutorul cărora se conduc caii înhămaţi. ♢ A ţine în ~uri a ţine din scurt pe cineva. A lua ~urile în mână a prelua conducerea. /cf. haţ

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

GUIŢ interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a imita sunetul produs de porc). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

FILŢ ~uri n. Ţesătură elastică şi rezistentă confecţionată din lână împâslită, folosită la fabricarea filtrelor, ca izolator fonic etc. /<germ. Filz

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

FÂŢ interj. pop. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda o mişcare bruscă sau mişcări continue alternative). ♢ ~ încolo, ~ încoace ba încolo, ba încoace; când încolo, când încoace. /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

FALŢ ~uri n. 1) Unire a foilor de tablă prin îndoirea marginilor alăturate. 2) Tăietură făcută pe marginea unei piese (scândură, ţiglă etc.) pentru a o putea uni cu o altă piesă (de acelaşi fel). 3) Cuţit folosit în tăbăcărie cu care se uniformizează grosimea pielii. 4) Cleşte de formă specială folosit la tragerea pe calapod a feţelor încălţămintei. /<germ. Falz[eisem]

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

CÚŢU interj. (se foloseşte, deseori repetat, pentru a chema un câine, un căţel). /cf. bulg., sb. kuţe, ung. kuszi

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

CREŢ² creáţă (creţi, créţe) 1) (despre păr) Care este răsucit în inele; buclat; cârlionţat. 2) (despre oameni sau despre animale) Care are părul răsucit în inele; cârlionţat. 3) (despre haine şi despre ţesături) Care este încreţit. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

CREŢ¹ ~uri n. 1) Şuviţă de păr buclat; cârlionţ. 2) Încreţitură la un obiect de îmbrăcăminte. 3) Încreţitură a pielii (mai ales pe faţă); cută; rid; zbârcitură. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

COLŢ² ~i m. 1) Dinte cu vârf ascuţit, situat între dinţii incisivi şi măsele; dinte canin. ~i de morsă. ~i de elefant. ♢ A-şi arăta ~ii a-şi da pe faţă firea agresivă. A fi la ~i cu cineva a trăi rău cu cineva; a nu se putea înţelege. 2) Bucată rămasă dintr-un dinte rupt. 3) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; dinte. ~i de greblă. ~ de furcă. 4) Cui cu gămălia mare şi crestată, care se aplică pe talpa încălţămintei de sport sau de iarnă pentru a împiedica alunecarea. 5) Vârful unei plante, mai ales al ierbii, când răsare din pământ. ♢ A da (sau a scoate, a prinde) ~i a încolţi. 6) Proeminenţă cu vârf ascuţit. ~ de stâncă. 7) Fiecare dintre tăieturile triunghiulare făcute pe marginea unei stofe; zimţ. 8): Floare-de-~ mică plantă erbacee, cu frunze albicioase, pufoase şi ascuţite, care creşte pe crestele stâncoase ale munţilor; floarea-doamnei; albumeală; edelvais. /<bulg. kolec, sb. kolac

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

COLŢ¹ ~uri n. 1) Loc unde se întâlnesc două laturi sau două muchii ale unui obiect. ~ul mesei. ~ul batistei. ♢ ~ul gurii fiecare din cele două extremităţi ale gurii unde se întâlnesc buzele. ~ de pâine bucata de la margine a unei pâini; călcâi. ~ de stradă unghi format de două străzi care se întretaie. 2) Parte a unei încăperi, unde se unesc doi pereţi alăturaţi; ungher. ♢ A da din ~ în ~a face eforturi disperate pentru a scăpa de ceva. 3) (în publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialităţi. ~ satiric. 4) Loc, departe de ochii lumii, care serveşte drept refugiu pentru cineva. ♢ ~ de ţară loc retras. În (sau din) toate ~urile (lumii) în (sau din) toate părţile; (de) pretutindeni. La ~ de ţară şi la mijloc de masă într-un loc ferit, dar avantajos. 5) Broboadă subţire în formă de triunghi. /<bulg. kolec, sb. kolac

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

CHIŢ interj. (se foloseşte pentru a reda sunetul caracteristic emis de şoareci). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

CÂŢ interj. (se foloseşte pentru a alunga pisica). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

CÁŢA interj. (se foloseşte pentru a imita strigătul coţofenei). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BRAŢ ~e n. 1) Parte a mâinii, cuprinsă între umăr şi cot. 2) Membru superior al corpului omenesc; mână. A ţine în ~e. A prinde în ~e. ♢ A strânge în ~e a îmbrăţişa. A duce de ~ (pe cineva) a sprijini (pe cineva). A sta cu ~ele încrucişate a nu face nimic; a sta degeaba. A primi (pe cineva) cu ~ele deschise a primi (pe cineva) cu mare bucurie şi plăcere. A fi ~ul drept al cuiva a fi omul de încredere al cuiva. ~e de muncă totalitate a persoanelor care dispun de capacitate de muncă. 3) Cantitate (de ceva) care poate fi dusă de un om cu braţele. Un ~ de fân. 4) Parte a unui obiect, a unei unelte, maşini etc., care se aseamănă prin formă şi funcţie cu braţul. ~ul unei macarale. ~ele unui fotoliu. 5) Ramificaţie a unui curs de apă. /<lat. brachium

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A SE BOŢ//Í mă ~ésc intranz. A-şi pierde netezimea; a se mototoli; a se şifona. /Din boţ

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A BOŢ//Í ~ésc tranz. A face să se boţească; a mototoli; a şifona. /Din boţ

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BORŢ ~uri f. pop. Pântece de femeie gravidă. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BOLŢ ~uri n. Organ de maşină de formă cilindrică, servind la asamblarea diferitelor elemente de utilaj. /<germ. Bolz

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BÂŢ interj. (se foloseşte, adesea repetat, pentru a imita o mişcare rapidă). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BĂŢ béţe n. 1) Bucată de lemn lungă şi subţire (cu diferite întrebuinţări). ♢ A pune (cuiva) beţe în roate a crea greutăţi pentru a zădărnici realizarea unor planuri; a pune piedici. A rămâne cu traista în ~ a ajunge pe drumuri; a se ruina; a fi falit. 2) Lovitură dată cu asemenea bucată de lemn. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BAIŢ ~uri n. Colorant folosit în tâmplărie, tăbăcărie, industria textilă etc. pentru a colora sau a curăţa suprafaţa unui obiect. [Monosilabic] /<germ. Beize

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

AŢÓS aţoásă (aţóşi, aţoáse) 1) (despre plante sau despre păstăile acestora) Care are în structura sa fibre. 2) fig. (despre oameni) Care vădeşte lipsă de supunere; îndărătnic; încăpăţânat. /aţă + suf. ~os

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁŢ//Ă ~e f. 1) Fir textil subţire folosit la cusut şi la ţesut. ~ de bumbac. ♢ Cusut cu ~ albă care nu corespunde adevărului; fals. Din fir până în ~ de la început până la sfârşit; complet; în întregime. Nici un capăt de ~ absolut nimic. Viaţă cusută cu ~ viaţă grea. A întinde ~a a întrece măsura. 2): ~-de-mare a) plantă acvatică cu tulpina foarte ramificată şi cu flori verzui; b) peşte marin cu corpul subţire şi coada transformată într-un organ apucător. [G.-D. aţei] /<lat. acia

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ACÁŢ ~i m. reg. Arbore cu tulpina înaltă, cu coroană rară şi ramuri spinoase, cu frunze compuse şi flori albe sau galbene grupate în ciorchine; salcâm. /<ung. akác

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

OŢÉL ~uri n. 1) Aliaj de fier, carbon şi alte elemente (crom, nichel, wolfram etc.), foarte dur, rezistent şi elastic, de culoare argintie-cenuşie. ♢ De ~ (sau tare ca ~ul) foarte tare, foarte rezistent. Braţ de ~ braţ viguros. Voinţă de ~ voinţă fermă, nestrămutată. ~ aliat oţel care, pe lângă carbon, mai conţine şi alte elemente (crom, nichel etc.). 2) la pl. Varietăţi ale acestui aliaj. /<sl. ocelu

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

OŢÉT n. Lichid foarte acru obţinut prin fermentarea acetică, mai ales a vinului, sau prin diluarea cu apă a acidului acetic şi întrebuinţat în alimentaţie (drept condiment şi conservant). ♢ Încetul cu încetul se face ~ul în orice situaţie trebuie să ai răbdare. /<sl. ocitu

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A PEŢ//Í ~ésc tranz. (fete) A cere în căsătorie prin mijlocitori; a stărosti. /<lat. petere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

PREŢ ~uri n. 1) Expresie bănească a valorii unei mărfi; suma de bani cu care se poate vinde sau cumpăra ceva. ~ de contract. ~ cu amănuntul. ♢ A avea ~ a) a se vinde uşor; b) a avea valoare. De ~ scump; preţios. Cu orice ~ a) oricât de mult ar costa; b) prin orice mijloace. Cu nici un ~ în nici un caz. ~ (ca) de... cam; aproximativ. 2) Calitate deosebită; merit. ♢ A ajunge la ~ a ajunge să fie apreciat; a căpăta valoare. A pune ~ pe ceva a trata cu consideraţie; a preţui; a aprecia. A şti ~ul a şti ce valorează (cineva sau ceva). /<lat. pretium

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A PUŢÍ put intranz. 1) A emana un miros urât; a mirosi urât. 2) pop. A fi semne că are sau va avea loc. Pute a bătaie. ♢ Pute a pustiu se spune despre ceea ce este gol (camere, buzunare, pungi etc.). 3) fig. fam. A fi plin peste măsură; a fi supraîncărcat. Pute piaţa de legume. /<lat. putere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

RONŢ interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul produs la ronţăirea unui aliment tare sau uscat). / Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

SIMŢ ~uri n. 1) Însuşire a organismului viu de a recepţiona şi de a prelucra excitanţi externi sau interni sub formă de senzaţii conştiente. ♢ Organe de ~ organe care recepţionează excitaţiile din mediul exterior şi interior. 2) Capacitate de a înţelege, de a prelucra real un lucru. ~ul responsabilităţii. ~ul măsurii. ~ul umorului. ♢ ~ practic priceperea de a rezolva chestiuni practice. /v. a simţi

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

SORŢ ~i m. mai ales la pl. Mod de alegere, realizat prin aruncarea zarurilor, prin tragerea unor bilete etc. astfel, încât rolul decisiv revine întâmplării. ♢ A trage la ~i a hotărî ceva prin sorţi. (A avea) ~i de izbândă (a avea) posibilităţi de reuşită. /Din sorţi pl. de la soartă

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

SPAŢ ~uri n. (la războiul de ţesut) Distanţa dintre spată şi sulul de dinainte. /<lat. spatium

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

TERŢ¹ ~ă (~i, ~e) Care vine pe locul trei într-o ierarhie; al treilea. O ~ă persoană. /<lat. tertius, it. terzo

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

TERŢ² ~i m. jur. Persoană care nu figurează ca parte într-un proces, dar are dreptul de a participa la un proces civil pentru a-şi apăra drepturile sale, ce nu coincid cu interesele celor două părţi (reclamant şi reclamat).

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

TERŢ³ ~i m. log.: Legea (sau principiul) ~ului exclus principiu fundamental al gândirii logice, conform căruia din două judecăţi contradictorii adecvată este numai una, a treia posibilitate fiind exclusă. /<lat. tertius, it. terzo

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢANC¹ interj. (se foloseşte pentru a reda un zgomot metalic ascuţit). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢANC² ~uri n. pop. Beţişor gradat cu care se măsoară laptele muls la o stână. ♢ La ~ exact când trebuie; la momentul potrivit. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢANC³ ~uri n. reg. Vârf ascuţit al unei stânci. /<germ. Zinken

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢARC ~uri n. 1) Loc îngrădit pentru închiderea animalelor; ocol; coşar. 2) Îngrăditură în jurul unui stog de fân. 3) reg. Loc special amenajat pentru treierat; arie; făţare. 4) rar Mică îngrăditură mobilă, care limitează copiilor spaţiul de deplasare, când încep să meargă. 5) Mică construcţie pe care se pune leasa pentru uscarea fructelor. 6) art. pop. Constelaţie din emisfera boreală; Surugiul; Vizitiul. /Cuv. autoht.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÂR¹ interj. 1) (se foloseşte, repetat, pentru a reda zgomotul produs de un lichid ce ţârâie). 2) (se foloseşte, prelungit, pentru a imita sunetul produs de unele insecte). 3) (se foloseşte, prelung, pentru a imita sunetul produs de o sonerie etc.). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÂR² ~i m. 1) Peşte marin, de talie mică, cu corp lunguieţ, de culoare albastră, care se consumă sărat şi uscat. 2) fig. Persoană slabă, costelivă. /<ngr. tsíros

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ŢÉSE ţes 1. tranz. 1) (pânze, stofe etc.) A confecţiona prin încrucişarea firelor de bătătură cu cele de urzeală (la războiul de ţesut). 2) (ciorapi, haine sau stofe rupte) A repara refăcând ţesătura cu acul. 3) fig. (acţiuni ostile sau lucruri reprobabile) A organiza pe ascuns; a pune la cale; a unelti; a urzi; a monta. 2. intranz. 1) A se ocupa cu confecţionarea ţesăturilor. 2) (despre păianjeni) A-şi face pânza. /<lat. texere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A SE ŢÉSE pers.3 se ţes intranz. 1) (despre fiinţe) A umbla în diferite direcţii, mişunând. 2) fig. A se întretăia ca firele urzelii. /<lat. texere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÉST ~uri n. 1) Capac în forma de clopot, cu care se acoperă pâinea pusă la copt pe vatra încinsă. 2) pop. (la broaştele-ţestoase, raci etc.) Înveliş dur, format din tegumente osoase care protejează corpul; carapace; ţeastă. /<lat. testum

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢINC ~uri n. Fiecare dintre proeminenţele executate la extremitatea a două scânduri care se îmbină, una intrând în golurile celeilalte. /<germ. Zinke

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ŢÍNE ţin 1. tranz. I. 1) (obiecte sau fiinţe) A apuca (cu mâna, cu dinţii etc.), nelăsând să cadă sau să scape. ~ în mână un buchet de flori. 2) (obiecte sau fiinţe care pot cădea) A face să nu cadă, servind drept suport. ♢ A (nu)-l ~ picioarele (pe cineva) a nu mai putea sta pe picioare; a fi foarte obosit. A (nu)-l ~ pământul (pe cineva) a (nu) trăi pe pământ. Nu-l mai ~ locul (pe cineva) se spune despre cineva, care nu-şi găseşte astâmpăr (de bucurie sau de nerăbdare). 3) (fiinţe) A face să rămână (într-un anumit loc sau într-o anumită situaţie). ♢ ~ sub cheie a face să stea încuiat. ~ sub strajă a ţine arestat. ~ la distanţă (pe cineva) a nu permite cuiva să devină familiar. ~ în gazdă a avea pe cineva în locuinţă ca chiriaş. 4) (obiecte) A păstra pentru a avea la îndemână. ♢ ~ la pastramă a face să îndure foame. 5) A pune în imposibilitatea de a se mişca. ~ locului. 6) (obiecte, bilete etc.) A lăsa în rezervă. ~ un loc la parter. 7) pop. v. A REŢINE. 8) (persoane) v. A ÎNTREŢINE. ♢ ~ (toată) casa a suporta cheltuielile necesare pentru întreţinerea gospodăriei şi a familiei. 9) pop. (despre bărbaţi) A avea ca soţie. 10) pop. (mărfuri) A avea în vânzare. 11) (urmat de o propoziţie complementară cu conjunctivul) A dori în mod deosebit. Ţin să vă comunic. II (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de comunicare a unei poziţii a corpului sau a părţilor lui) ~ mâna ridicată. ♢ ~ nasul sus a fi înfumurat, îngâmfat. ~ capul (sau fruntea) sus a se purta cu demnitate. 2) (sugerează ideea de trăire a unor stări temporare) Frica l-a ţinut un moment. 3) (sugerează ideea de înfrânare a unor porniri interne) ~ bucuria ascunsă. ♢ A-şi ~ gura a nu spune nimic; a tăcea. A-şi ~ răsuflarea a nu respira. 4) (sugerează ideea de perpetuare a unei stări de lucruri) ~ cărţile în ordine. ♢ ~ minte a nu uita. 5) (sugerează ideea de neabatere de la ceva) ~ calea spre oraş. ♢ A (o) ~ numai (sau tot) o fugă a alerga fără întrerupere. ~ legea a respecta legea. 6) (sugerează ideea de administrare) ~ un hotel. ♢ ~ registrele a face operaţii necesare în registre. ~ socotelile a înregistra toate cheltuielile şi veniturile. 7) (sugerează ideea de posesiune) ~ un cal. 8) (sugerează ideea de stăpânire temporară) ~ o cetate. 9) (sugerează ideea de folosire a serviciilor cuiva) ~ o guvernantă. 10) (sugerează ideea de consumare a unor valori materiale sau morale) Rochia o ~ o sută de lei. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de acelaşi radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): ~ o conversaţie a conversa. ~ o cuvântare (sau un discurs) a cuvânta. ~ un pariu a paria. ~ partea cuiva a părtini. ~ sărbătoare a sărbători. ~ post a posti. 2. intranz. 1) A fi suficient de rezistent. Casa de piatră ţine mult. 2) A fi în dependenţă (de ceva). Ţine de alt compartiment. 3) A fi ataşat sufleteşte. Ţine la fraţi şi surori. 4) A avea o anumită durată; a dura; a continua; a se prelungi. Viscolul ţine de două nopţi. ♢ A-i ~ cuiva de urât a distra pe cineva (ca să-i treacă mai uşor timpul). 5) A ocupa un anumit spaţiu; a se întinde. Cât ţine câmpia. /<lat. tenere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A SE ŢÍNE mă ţin intranz. I. 1) A sta prins (de ceva sau de cineva). ~ de copac. 2) A avea stabilitate; a nu cădea. Casa se mai ~. 3) A merge mereu în imediată apropiere (a cuiva sau a ceva). ~ de tată-său. 4) A nu se îndepărta (de ceva) conformându-se. ~ de lege. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de îndeletnicire) ~ de muncă. ♢ ~ de ale sale a continua să procedeze în felul său. ~ de casă a duce o viaţă casnică; a nu fi uşernic. ~ la distanţă a) a merge la o oarecare depărtare după cineva sau după ceva; b) a fi puţin sociabil. 2) (sugerează ideea de dăinuire a însuşirii sau a împrejurării exprimate de cuvântul din îmbinare) ~ mândru. ♢ A nu se mai putea ~ pe picioare a) a fi cuprins de o mare slăbiciune fizică; b) a fi beat. /<lat. tenere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ŢIPÁ ţip intranz. 1) (despre fiinţe) A scoate ţipete; a răcni; a striga. ~ de durere. 2) A vorbi pe un ton ridicat; a-şi manifesta nemulţumirea sau mânia prin vorbe răstite; a striga; a vocifera. ~ la copii. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIST interj. (se foloseşte pentru a impune cuiva tăcere). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIŢ interj. (se foloseşte pentru a imita sunetul produs de şoarece). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ŢIUÍ ţíui intranz. 1) (despre obiecte care străbat aerul sau despre fenomenele naturii) A produce un zgomot prelung şi ascuţit; a şuiera. Gloanţele i-au ţiuit pe lângă ureche. ♢ A-i ~ (cuiva) în urechi (sau în cap) ori a-i ~ (cuiva) urechile (sau urechea) a avea (din cauza oboselii, bolii) senzaţia unui sunet ascuţit şi continuu. 2) (despre păsări sau despre puii lor) A scoate sunete prelungi şi stridente caracteristice speciei; a scoate ţiuituri; a face „ţiu-ţiu”. [Sil. ţi-u-] /ţiu + suf. ~ui

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ŢUCÁ ţuc tranz. reg. A atinge cu buzele pe cineva (în semn de respect, de dragoste etc.); a săruta. /Din ţoc

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A SE ŢUCÁ mă ţuc intranz. A face (concomitent) schimb de săruturi (cu cineva). /Din ţoc

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ZIMŢ ~i m. 1) Crestătură (ascuţită) făcută pe muchia unei monede, a unui instrument sau a unei piese. 2) la pl. înv. fam. Bani de metal; monede. /cf. bulg. zăbec, sb. zubac

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BLIŢ s.n. Lampă electronică pentru fotografiere. [Pl. -ţuri, scris şi blitz. / < germ. Blitzlicht].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BRAŢ s.n. (Mar.) Manevră curentă folosită la orientarea unei vergi în plan orizontal pentru ca velele să ocupe o anumită poziţie faţă de direcţia vântului. [Var. bras s.n. / < engl. brace, fr. bras].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

HERŢ s.m. v. hertz.

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÓŢIU s.n. (Liv.) Lenevie, trândăvie; tihnă. [Cf. it. ozio, lat. otium].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BRAŢ s. n. 1. (mar.) manevră curentă care serveşte la braţarea vergilor. 2. (constr.) element rigid, solidarizat sau articulat, care transmite o mişcare sau poartă o sarcină. 3. distanţa dintre un punct şi linia de acţiune a unei forţe. (< engl. brace, fr. bras)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

IŢÍT, -Ă, iţiţi, -te, adj. Care a apărut brusc. Puştiul iţit de după gard... – V. iţi.

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

BLIŢ s. n. 1. lampă electronică pentru fotografiere. 2. şah de 5 minute. (< germ. Blitz)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ACÁŢ, acáţi s.m. (reg.) Salcâm

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

gâţ, gâţi, s.m. (reg.) Miel; ied.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

VALŢ s.n. 1. Cilindru. 2. Maşină alcătuită dintr-un ansamblu de cilindri grei, dispuşi paralel, care, rotindu-se în sensuri contrare, exercită o presiune asupra unor materiale pe care le sfărâmă, le netezesc etc. [< germ. Walze].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BAIŢ s. n. produs chimic folosit în vopsitorie, la curăţirea unor corpuri de lemn sau de metal, la fixarea coloranţilor pe fibrele textile etc. (< germ. Beize)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

balţ, balţi, bálţe, s.m.; s.n. (reg.) 1. laţ, ochi, cerc (de fier) 2. văl, hobot

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cheţ s.m. (reg.) as, birlic.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cimţ, cimţuri, s.n. (înv.) mijlocul trupului omenesc; spate, şale.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cloţ¹, clóţuri, s.n. (reg.) 1. trunchi de stejar tăiat în bucăţi; bălvan, bulan, butuc, colchiş, coltiş, gros; boc, buştean. 2. cui de lemn sau de fier folosit la înnăditul tânjelilor. 3. zăvor.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

feţí, feţésc, vb. IV (reg.) 1. a colora, a vopsi; a sulemeni. 2. a ciopli lemnul din pădure în două sau patru feţe.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

gonţ, goánţă, gonţi, goánţe, adj. (reg.) dezghiocat, curăţit de păstăi.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

hanţ, hánţuri, s.n. (înv.) 1. carne. 2. vită sau porc slab, prăpădit.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

huţá vb. I (reg.) a legăna, a balansa, a hâţâna, huţuţa.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

inéţ s.m. (reg.) numele unei plante.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iţar, iţari, s.m. (reg.) 1. băţul, sulul de care se leagă iţele. 2. scripetele iţelor. 3. pânză groasă ţesută în patru iţe. 4. (la pl.) pantaloni ţărăneşti de vară, lungi şi creţi, strâmţi, strânşi pe picior, purtaţi de ciobani şi de munteni peste izmene; strâmţari.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

íţie, íţii, s.f. (reg., înv.) măsură de capacitate pentru lichide (egală cu o fele sau cu o jumătate de cofă); conţinutul ei.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iurţ, iurţi, s.m. (reg.) om şchiop.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

áţă (áţe), s.f. – 1. Fir. – 2. Fibră, filament. – 3. (adv.) Direct, fără oprire. – 4. (Fam.) Intendenţă militară. Lat. acia (Puşcariu 158; REW 102; DAR); cf. it. accia (calabr. azza, ven., lom. atssa, mil. asa, engad. atša). – Sensul 4 este o interpretare umoristică a cuvîntului administraţie, care înainte se prescurta de obicei sub forma a-ţie. Der. aţică, s.f. (firicel; fir de bumbac pentru urzeală, făcut din două fire răsucite); aţist, s.m. (ofiţer de intendenţă); aţos, adj. (care are aţe; necioplit, înfumurat, nesuferit). – Din rom. provine bg. acŭ (Capidan, Raporturile, 220).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

HENŢ s.n. Atingere cu mâna a mingii la fotbal. [< engl. hands].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

balţ, (-ţuri), s.n. – 1. Laţ, şiret, panglică. – 2. Voal al miresei. – 3. Giulgiu. – 4. Animal cu gâtul alb sau pătat cu alb. – Mr. balţu. Lat. balteus „panglică” (Puşcariu 181; REW 919; Candrea-Dens. 130; Densusianu, GS, II, 316); cf. it. balzo „margine, capăt”, cat. balç, sp. balzo. Se foloseşte numai în Trans. Der. bălti, vb. (a încovoia); bălţi, vb. (Mold., a da drumul din strînsoare); bălţa, vb. (a împestriţa); bălţat, adj. (pestriţ, în multe culori, pătat); bălţătură, s.f. (împestriţare); îmbălţa, vb. (despre mirese, a-şi pune voalul); a îmbălţui, vb. (a pune voalul miresei). Der. a bălţi este normal; a bălti pare a fi suferit, atît ca semantism cît şi ca fonetism, influenţa lui a bolti. Adj. bălţat se consideră în general cuvînt aparte, derivat direct din lat. balteatus „încins, încununat” (Puşcariu 181; REW 919; Densusianu, Rom., XVIV, 586; Candrea-Dens., 132; DAR); ca *balteanus › it. balzano, v. fr. bauçant, fr. balzan). Dar poate fi considerat de asemenea der. de la a bălţa, format în mod regulat. De la el provin rut. balec „pestriţat”, sb . belcat „alb” (Candrea, Elemente, 402), acesta din urmă probabil prin asociere cu sl. bĕlŭ „alb”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

băţ (béţe), s.n. – Bucată de lemn, nuia. Probabil din sl. bičĭ „flagellum”, cf. dubletul bici. Fonetismul nu este clar, dar dificultăţile pe care le prezintă nu sînt de netrecut. Pledează în favoarea acestei ipoteze identitatea sensurilor, şi absenţa acestor cuvinte în dialecte. În schimb, celelate explicaţii date pînă acum, nu par convingătoare. Miklosich, Slaw. Elem., 16, urmat de Cihac, se referă la sl. bŭtŭ „sceptrum” (› rom. bîtă), de unde provine şi mag. bot; însă ipoteza sa lasă neexplicată transformarea lui t în ţ. DAR pune în legătură cuvîntul băţ cu bîtă, ca mai sus, şi cu mag. pa(l)ca; pentru dificultăţile prezentate de această analogie, cf. Skok, 62. Există şi unii care caută explicaţia în lat. După Pascu, Lat., 256, din lat. *vĭttum, şi acesta de la vitta; totuşi, rămîne nelămurită alterarea consoanei finale. Scriban se gîndeşte la vitium, ceea ce este imposibil din punct de vedere semantic. Lausberg, Mundarten, 186, propune lat. vectis, de unde şi calabr., basil. bett „baston”; dar fonetismul ridică mari dificultăţi. Der. băţos, adj. (fibros; drept, ţeapăn; îngîmfat, plin de sine); beţigaş, beţişor, s.n. *dim. al lui băţ).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

bîţ interj. – Exprimă mişcarea unui corp sau a unui membru. – Var. bîţa. Creaţie expresivă, de acelaşi tip ca fîţ. – Der. bîţîi, vb. (a mişca); bîţîială, s.f. (mişcare); bîţîitoare, s.f. (codobatură); bîţan, s.m. (ţînţar). Scriban pune în legătură vb. a bîţîi cu mag. biccenni „a şchiopăta”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

pelţ, pélţuri, s.n. (reg.) 1. glastră. 2. muşcată.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

penţ, penţi, s.m. (reg.) pinten.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

peţc, péţcuri, s.n. (reg.) drug de lemn pe care se pun pieile la uscat în tăbăcărie.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

pilţ s.n. (reg.) injecţie.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

piţá, piţ, vb. I (reg.; despre carne) a frige.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

píţu! interj., s.m. (reg.) 1. (interj.) strigăt cu care se cheamă mânjii. 2. (s.m.) copil mic.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

plaţ, plaţuri, s.n. (reg.) 1. loc pe care se poate construi o casă, loc de casă; loc împrejmuit în jurul unei clădiri; curte, ogradă. 2. răspântie, răscruce de drumuri. 3. piaţă. 4. (înv.) rampă în galeria unui puţ minier. 5. depozit de materiale miniere.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

MALŢ s.n. Produs obţinut din boabe de orz încolţite, uscate şi măcinate, folosit la fabricarea berii şi a spirtului, sau, prăjit, la prepararea unui surogat de cafea. [< germ. Malz].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

polţ, polţuri, s.n. (reg.) poliţă; etajeră.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

borţ (bórţuri), s.n. – Burtă, pîntece, mai ales cel al femeilor însărcinate. Creaţie expresivă, bazată pe de o parte pe consonanţa brf, blf, care indică ideea de „masă moale sau flască” (cf. bîrfi, bolfă), şi pe de alta pe rădăcina expresivă borh- (ghiorţ-), care exprimă zgomotul ghiorţăiturilor. Se ştie că „în general, numele dat abdomenului sînt de origine obscură” (Meillet-Ernout, abdomen); în acest caz, pare să fi servit drept punct de plecare ideea de „zgomot al maţelor”, ca în burduf şi burdihan (pentru imaginea de „masă moale” = „pîntece”, cf. burfă). În pofida oscilaţiilor multor filologi, nu este posibilă să se despartă borţ de burtă, s.f. (pîntece), care este un sing. regresiv, format de la pl. borţi, burţi. Totuşi, DAR consideră îndoielnică această relaţie, şi sugerează pentru borţ o der. de la alb. bark, la o rădăcină indo-europeană *bher- „a duce” (cf. Meyer 27). După Densusianu, GS, I, 350, rădăcina burd- (de la burduf) s-a contaminat probabil cu bute; Pascu, Arch. Rom., VII, 566, pleacă de la bg. tărbuch, a cărui legătură cu rom. pare îndoielnică. Giuglea, Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe burtă cu gr. ßαρύτηζ; în vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg, Rom. Germ., II, 260), se gîndeşte la got. sau gepidicul baurthei (› germ. Bürde „greutate, povară”), sau la dan. bür „sînul mamei” (cf. burduf). În sfîrşit, Lahovary 319 consideră cuvîntul ca fiind anterior epocii indo-europene, pe cînd Rohlfs, Differenzierung, 24, continuă să-l considere „obscur”. Este cuvînt general folosit, cu excepţia Trans. de Nord (ALR, 42). Der. borţoi, s.m. (Banat, piatră, bolovan); borţos, adj. (burtos); borţoşa, vb. (a lăsa grea; în Arg., a înrăutăţi, a ieşi prost); îmborţoşa, vb. (a se îngrăşa; Arg., a ieşi prost); burtă, s.f. (pîntece; convexitate); burtăverde, s.m. (burghez, materialist, epicurian); burtos, adj. (pîntecos). Bg. burta provine din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 226).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

braţ (bráţe), s.n. – 1. Parte a membrului superior cuprinsă între cot şi umăr. – 2. Cantitate de lemne care se poate cuprinde şi duce în braţe. – 3. Cantitate mică, în general. – 4. Ramificaţie a cursului principal al unei ape. – 5. Diferite organe, piese sau instrumente care amintesc de forma sau funcţiile braţului, cum sînt cele ale fotoliului; la războiul de ţesut, bara verticală unde se fixează sulul la urzeală; la ferăstrăul de mînă, cele două bare verticale; părţile cleştelui etc. – Mr., megl. braţ, istr. brǫţ. Lat. brachium (Puşcariu 217; REW 1256; Candrea-Dens., 179; DAR); cf. it. braccio sau brazzo, prov. bratz, fr. bras, cat. bras, sp. brazo, port. braço. Este cuvînt cunoscut în general (ALR 233). Der. braţetă, s.n. sau f., din it. (ven.) brazzeto; brăţaţ, s.n. (rar., lungime a unui braţ); brăţiş, adv. (corp la corp); îmbrăţişa, vb. (a strînge în braţe; a adopta; a cuprinde), din adv. precedent.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

priţ, priţi, s.m. (reg.) fiecare dintre scândurelele care alcătuiesc partea principală a tindechei de la războiul de ţesut.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

puíţ, puíţi, s.m. (reg.) 1. pui de pasăre mic. 2. pui de găină mic, puişor, puiuţ. 3. ou sau larvă de albină; căţel; puiet. 4. arpagic, orceag. 5. (la pl.) bomboane.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ranţ, ránţuri, s.n. (reg.) 1. cută, zbârcitură. 2. franj; urioc. 3. femeie morală. 4. ferăstrău. 5. roată dinţată.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

scuţ, scúţuri, s.n. (reg.) 1. ţurţur de gheaţă. 2. murdărie, jeg. 3. sloi mare de gheaţă. 4. conglomerat de materii.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cáţa interj. – Imită strigătul coţofenei, şi prin extensie, orice cuvînt sau mod de a vorbi strident sau îndărătnic. Creaţie expresivă, cf. numele acestei păsări, coţofană şi clanţă; pentru compunere, cf. *chiţ, haţ, cuţu. Se foloseşte adesea cu reduplicare. – Der. căţăi, vb. (a striga coţofana; a sta la taifas); cîţă, s.f. (bibilică); caţă, s.f. (persoană care vorbeşte mult, moară-stricată; persoană bîrfitoare; zdreanţă, cîrpă; Arg. procuror; bîtă cu cîrlig folosită de ciobani). Pentru trecerea semantică de la ideea de „bîrfă” la „cîrlig”, cf. clanţă, clonţ, cioc. Totuşi se consideră în general ca avînd sensul de bîtă, caţa este cuvînt diferit, der. de la acăţa (Puşcariu 7; REW 1662; DAR); der. în sens contrar pare mai probabilă. Caţaon, s.m. (poreclă dată grecilor), este un der. de la caţă „gaiţă” cu suf. expresiv -un, cf. gărgăun (după Philippide, Viaţa rom., V (1907), 38; Bogrea, Dacor., I, 552; Gáldi 160, din ngr. ϰάτσα „capră”); der. caţaoni, vb. (a greciza). Din rom. provine rut. kaca „bîtă” (Candrea, Elementele, 403).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

soţí, soţésc, vb. IV refl. 1. (înv. şi reg.) a se întovărăşi, a se asocia. 2. (reg.) a se căsători.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

speţ, speţi, s.m. (înv.) monedă de argint în valoare de 12 lei, care a circulat în Ţara Românească în sec. al-XIX-lea.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

şeţ s.n. (reg.) împletitură de nuiele care formează fundul lesei de prins peşte.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

şiţ! interj. (reg.) strigăt cu care se alungă pisicile.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţaig s.n. (reg.) 1. ţesătură rezistentă. 2. buleandră, zdreanţă. 3. haină scurtă, uzată.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţâu, ţâi, s.m. (reg.) ied sălbatic.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţeft s.n. (înv. şi reg.) 1. par în mijlocul ariei. 2. cureaua de la crucea trăsurii. 3. (fig.) centru, stăpânire. 4. moment decisiv.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţelt, ţélturi, s.n. (reg.) cort de pânză.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţest, ţesturi, s.n. (reg.) 1. craniu, ţeastă. 2. carapace. 3. scheletul de lemn al şeii. 4. gaură în ţărmul râurilor unde se ascund peştii.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţinc, ţincuri, s.n. (pop.) cep la extremitatea unei scânduri care se îmbină cu altă scândură.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţopi s.m. pl. (reg.) nume dat moţilor.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ţvec, ţvécuri, s.n. (reg.) cui (în cizmărie).

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

chiţ interj. – Imită sunetele mai multor animale în special şoarecii şi şobolanii. Formaţie spontană; cf. bg. kvic, sb. kvečati, slov. kvičati, toate cu sensul de „a geme.” După Cihac, din sl. kvičati „a grohăi porcii”, cf. coviţa. – Der. chiţăi (var. chiţcăi), vb. (a scoate sunete ascuţite şoarecii); chiţcan, s.m. (şobolan), a cărui der. nu este clară.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

cîţ interj. – Se foloseşte pentru a speria pisicile. Creaţie expresivă. Der. cîţîi, vb. (a speria pisica); cîţ-mîţ, s.m. (obicei popular din joia din Săptămîna Mare). De aceeaşi origine este caţă, interj. care imită strigătul coţofanei, de unde caţa-caţa, interj. care exprimă vocea unei femei vorbăreţe, şi caţă, s.f. (gaiţă, femeie care vorbeşte mult); căţăi, vb. (a cîrîi, a flecări), pe care Cihac îl pune în legătură cu sb., cr. kvocati, sl., ceh. kvokati „a cîrîi”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

cîţ interj. – Se foloseşte pentru a speria pisicile. Creaţie expresivă. Der. cîţîi, vb. (a speria pisica); cîţ-mîţ, s.m. (obicei popular din joia din Săptămîna Mare). De aceeaşi origine este caţă, interj. care imită strigătul coţofanei, de unde caţa-caţa, interj. care exprimă vocea unei femei vorbăreţe, şi caţă, s.f. (gaiţă, femeie care vorbeşte mult); căţăi, vb. (a cîrîi, a flecări), pe care Cihac îl pune în legătură cu sb., cr. kvocati, sl., ceh. kvokati „a cîrîi”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

cloţ (clóţuri), s.n. – 1. Vîrf. – 2. Cui, ştift, pivot. – 3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. – 4. Trunchi, buştean. Origine incertă. Pare a fi o var. de la colţ, alterată printr-o metateză, ca în clocoti › colcoti; sau mai curînd, creaţie expresivă, cf. clanţ. DAR separă cele două cuvinte, cloţ „fragment de cărămidă”, care provine din sb. kloca „pietricică”, şi cloţ „trunchi”, cui care derivă, după Borcea 183, din săs. K’lôts „trunchi” (cf. Scriban); această ultimă der. este puţin probabilă, dacă se ia în consideraţie extinderea cuvîntului rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui colţ. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal, clonţ, s.n. (cioc; vîrf, ţanc; dinte canin; vîrf ascuţit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), şi care se pune de obicei în legătură cu sl. kljunŭ „vîrf” (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăţilor fonetice. Paralelismul cloţ › clonţ coincide cu cioc › cionc, ciot › ciont, bot › bont, etc. Der. cloţan, s.m. (şobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la cloţ „dinte” (după DAR, din sb. klokati „a înghiţi”); cloţan, s.n. (vîrf ascuţit, ţanc), cf. acelaşi sens la clonţ; cloaţă, s.f. (cioc, gură; gură-spartă; babă vrăjitoare); clonţ, adj. (ştirb); clonţat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clonţar, s.m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris); clonţan, s.m. (ţanc, vîrf). Cloanţă coincide perfect cu clanţă; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

colţ (-ţi), s.m. – 1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreţ sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminenţă a unui obiect. – 4. Zimţ de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuţite ale greblei. – 7. Extremităţi ale tăişului securii. – 8. Ştift, bolţ, bulon. – 9. Cui, ţintă care împiedică alunecarea pe gheaţă. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, ţanc, stîncă ascuţită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionţ. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecţie, răscruce. – 20. Extremităţile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înţepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „ţăruş”, sb. kolac „ţăruş”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colţui, s.m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămaşă); colţişor, s.n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionţ; plantă, Dentaria bulbifera); colţoi, s.m. (colţui); colţăriş, s.n. (stîncărie); colţos (var. colţat), adj. (cu dinţii canini mari; trufaş, înfumurat, mîndru; certăreţ, scandalagiu); colţuros, adj. (stîncos; aspru; colţat, ascuţit); colţurat, adj. (colţuros, rar); colţă, s.f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colţ, datorită lipsei diftongării; colţan, s.m. (persoană sau animal cu dinţii canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, ţanc); colţan, s.m. (gogoaşă de stejar); colţar, s.m. (bîrnă ce formează unghi sau colţ exterior; dinte canin; Trapa natans; colţ de stradă; poliţă, masă ori canapea aşezate în colţul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ţinte pentru alpinişti); colţar, s.n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de ţesut; gogoaşă de stejar); cloţan, s.m. (stîncă; ţanc), metateză a lui colţan; încolţi, vb. (a înfige dinţii, a muşca; a hăitui; a germina; a înmuguri).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

conţ (-ţi), s.n. – 1. Bucată, crîmpei, fragment. – 2. Teanc de cinci foi de hîrtie. Mag. konc (Miklosich, Lexicon, 329; Cihac, II, 493; Gáldi, Dict., 120), din sl. kǫsŭ.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

TERŢ, -Ă adj. Care vine în al treilea rând; al treilea. // s.m. (Jur.) Persoană care nu figurează ca parte într-un contract sau într-un angajament intervenit între două părţi, dar care poate avea drepturi sau obligaţii izvorâte din astfel de acte. ♦ (Log.) Principiul terţiului exclus = principiu fundamental al logicii bivalente, potrivit căruia un enunţ nu poate fi decât adevărat sau fals, o a treia posibilitate fiind exclusă. [< lat. tertius, it. terzo].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

creţ (-eáţă), adj. – Cîrlionţat, buclat, încreţit. – 2. Cutat, încreţit, zbîrcit. Origine necunoscută, dar probabil sl. Este greu de separat acest cuvînt de cîrcel, care pare a fi acelaşi cuvînt, cu suf. -el, în legătură deci cu sl. krŭčiti, „a răsuci”, cf. pol. kręty „creţ”, slov. kèrč, ceh. krč „cîrcel, crampă” (Cihac, II, 41; Weigand, BA, III, 107). Totuşi, sb., bg. krečav „creţ” pare a proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 229; cf. Byhan 316; Candrea, Elementele, 407). Celelalte ipoteze nu conving: din gr. ϰρίϰιον (Philippide, Un specialist; Iordan, Dift., 74); din lat. *cirricius, der. de la cirrus (Densusianu, GS, I, 164); din germ. med. Kreiz „cerc” (Giuglea, Dacor., II, 394); de la un lat. *cricius, deformaţie a gr. ϰίρϰος „cerc” (DAR); din lat. *crepitus (Giuglea, LL, II, 32). Der. creţ, s.n. (cîrlionţat, buclă; zbîrcitură; denivelare de teren; pălărie a anumitor ciuperci; Arg., cur); crăţ, s.m. (şorţ); creţos (var. creţuliu), adj. (buclat, ondulat); creţesc, adj. (varietate de mere); creţar, s.m. (Arg., homosexual); creţişor, s.n. (fir de bumbac; plantă, Alchemilla vulgaris; ciupercă, Clavaria coralloides); creţuşcă, s.f. (plantă, Spiraea ulmaria); încreţi, vb. (a îndoi; a face încreţituri, pliuri; a bucla; a zbîrci; a se încrunta; rar, a înfiora); (în)creţeală, s.f. (încreţitură, pliu); încreţitură, s.f. (pliu, îndoitură, zbîrcitură, cută); descreţi, vb. (a desface creţurile, a netezi).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

cúţu interj. – 1. Serveşte pentru a chema cîinii. – 2. (S.m.) Cîine, căţel. – Var. (1) cuciu. Creaţie expresivă, comună unui număr mare de limbi; cf. it. cuccio (sicil. guzzu, calabr. coci-coci, cuci-cuci, calabr. cucciu „cîine”), astur. cuzo „pui de cîine”; gal. cuz-cuz, alb. kuč, ngr. ϰούτσι-ϰούτσι, tc. küçük „căţeluş”, bg., sb. kuče, mag. kuszi. – Der. cuţă, s.f. (căţeluşă); cuţuire, s.f. (Olt., codoaşă).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

donţ (-ţuri), s.n. – (Trans.) Lovitură în cap. Mag. duc (Gáldi, Dict., 125). După Scriban, legat de rus. donce „fund”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

falţ (fálţuri), s.n. – 1. Ştraif de legătorie. – 2. Scobitură, şanţ la cotorul cărţii legate. – 3. Canelură, şanţ la cotorul cărţii legate. – 4. Lamă pentru desprins carnea de pe piei. – Var. felţ, s.n. (ştraif). Germ. Falz (DAR), la sensul 4 cu cel al germ. Falzeisen. – Der. fălţui, vb. (a îndoi colile care alcătuiesc o carte), din germ. falzen (Borcea 186); fălţuială, s.f. (îndoire); fălţuitor, s.m. (persoană care execută operaţia de a fălţui); fălţuitoare, s.f. (unealtă cu care se fălţuieşte; rindea). Cf. ngr. φαλτσέττα „cuţit de cizmar”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ÓŢIU s. n (rar) lenevie, trândăvie; tihnă. (< lat. otium, it. ozio)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

TERŢ, -Ă I. adj. care vine în al treilea rând; al treilea. o malarie (sau febră) ~ă = formă clinică de malarie în care accesele febrile revin din trei în trei zile. II. s. m. (jur.) persoană care nu figurează ca parte într-un contract ori într-un angajament intervenit între două părţi, dar care poate avea drepturi sau obligaţii izvorâte din astfel de acte. III. s. n. (log.) ŭl exclus = principiu fundamental potrivit căruia un enunţ nu poate fi decât adevărat sau fals, o a treia posibilitate fiind exclusă. (< lat. tertius, it. terzo)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

VALŢ s. n. 1. cilindru. 2. maşină alcătuită dintr-un ansamblu de cilindri grei, dispuşi paralel, care, rotindu-se în sensuri contrare, exercită o presiune asupra unor materiale pe care le sfărâmă, le netezesc etc. (< germ. Walze)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

fîţ interj. – Exprimă ideea de mişcare rapidă. – Var. fîţa, fî(r)ţa-fî(r)ţa. Creaţie expresivă, cf. bîţ, hîţ, fîşt. – Der. fîţă (var. fiţă), s.f. (plevuşcă, peşte mărunt; varietate de grindel, Cobitis taenia; băiat ager, descurcăreţ; femeie de serviciu); fîrţă, s.f. (copil, băiat; fată; tînără uşuratică; flecuşteţ, nimic); fîrţîgău, s.m. (persoană versatilă, volubilă, fără minte); fîţîi, vb. (a mişca repede; refl., a fierbe, a se agita; refl., a se răsuci; refl., a se fandosi), cu var. rară fîrţîi, fîţcîi (după Cihac, II, 108, aflat în legătură cu ceh. frcati „a se mişca”, sb. fercati „a zburătăci”); fîrţîitor, adj. (care se mişcă); fîţîială, s.f. (agitaţie, larmă; legănare; moft, nazuri); fiţă, s.f. (plevuşcă; Arg., moft, nazuri); fiţărae, s.f. (Arg., moft, nazuri); fartiţii, s.f. pl. (Arg., nazuri); fiţuică, s.f. (notiţe folosite de elevi pentru a copia la examene; ziar de categorie inferioară), probabil prin confuzia fr. fiche cu fiţă, datorită rapidităţii cu care trebuie consultată (după Tiktin, în legătură cu germ. Fitzel „bucată”). – Din rom. provine rut. facygati (Miklosich, Wander., 14).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

guíţ interj. – Imită strigătul porcului. Creaţie expresivă, cf. coviţ. – Der. guiţa, vb. (despre porci, a scoate strigăte), cf. bg. gucam (după Conev 57, din bg. kviči); guiţătură, s.f. (guiţat). După cum g(r)unguni, gurlui, gunguri înseamnă totodată „a guiţa” şi „a gînguri”, această rădăcină expresivă trebuie să reunească ambele sensuri, cf. guţ, s.m. (porumbel).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

hîţ interj. – Indică o mişcare ritmică de legănat. – Var. hîţa, huţa, uţa, iţa. Creaţie spontană. – Der. hîţă, s.f. (Banat, sanie); hîţîi (var. haţi, hăţăi, iţa, huţăi), vb. (a scutura; a hurui; a agita, a mişca), cf. bîţîi; hîţîna (var. hîţina, hîţîni), vb. (a scutura, a hurducăi) cu suf. expresiv -na; hîlţîna (var. hîlţîni), vb. (a hurducăi), cu l expresiv , cf. sgîlţîna; hîrţ, interj. (exprimă efortul care se cere pentru a scutura sau deplasa un obiect greu); huţă, s.f. (leagăn, scrînciob); huiţ, s.n. (Trans., a legăna); huţuna (var. huţîna, huţina), vb. (a scutura; a legăna); huţuţ, s.n. (leagăn, scrînciob); huţuţa, vb. (a legăna); huţupi, vb. refl. (a se strădui, a face un efort); hutupi, vb. (a împinge, a alunga); heaţă, s.f. (Trans. de Sud, vargă, joardă); hîţînătoare (var. huţunătoare), s.f. (scrînciob); (h)oţopină (var. huţupină), s.f. (mîrţoagă; femeie rotofeie).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

honţ (hónţi), s.m. – Poreclă dată saşilor din Transilvania. De la Hans „Ioan”, care sună în pronunţarea săs. Honnes, Hănnes (Borcea 193; Tiktin). Este posibil ca în alegerea acestui nume să fi intervenit o intenţie satirică, ce apropie cuvîntul de h(o)anţă „cîrpă”, cf. hanţă sau de la honţ „pungaş”, cf. hoţ, pahonţ.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

iţă (íţe), s.f. – Fiecare din fierele care alcătuiesc urzeala la războiul de ţesut. – Mr., megl. l’iţă. Lat. licia (Puşcariu 906; Candrea-Dens., 899; REW 5020; DAR), cf. it. licicio, prov. lissa, fr. lice, lisse, sp. lizo, port. liço. – Der. iţar, s.m. (sul de urzeală; pl. pantaloni tipici din postav alb). Legătura acestui ultim cuvînt cu iţe nu este clară; cf. cioareci.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

iţii interj. – Cuvînt cu care se atrage atenţia copilului care caută, în jocul de-a v-aţi ascunselea. Origine expresivă. După Tiktin, de la aici-i „uite-l aici”. Cf. iţi, vb. refl. (a se arăta, a se ivi), pe care Tiktin (urmat de DAR şi de Scriban) îl consideră der. de la interj. (cf. var. iţii, iţîi, care pare a-i da dreptate), şi pe care Cihac, II, 151, o punea greşit în legătură cu sl. iti „a merge”, iar Philippide, II, 718, cu alb. etsëń „a da”. Este cuvînt folosit aproape exclusiv în Mold.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ŢAIS – adv. sens figurat, mod de execuţie sau funcţionare perfect, impecabil, şi în expresia „a merge ţais”. De la germ. Zeiss, firmă de optică şi mecanică fină de mare performanţă.

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

janţ s.n. – Zer scurs din caşul stors. – Var. janţă. Origine incertă. Pare a fi un deverbal al sl. žĕti, žimą, žimeši „a presa”, care nu a lăsat reprezentant direct în rom. Der. nu este clară; şi nu se poate afirma cu siguranţă că este cuvînt identic cu janţ, s.n. (Olt., ţanc, stîncă), jantă, s.f. „femeie de moravuri uşoare”, pe care DAR îl pune în legătură cu mag. zsana „gaiţă”, jantiţă, s.f. (peşte mărunt). Tiktin îl pune în legătură pe janţ cu germ. Sahne, care nu pare convingător. Dacă depinde de sl. žĕti, aparţine aceleiaşi familii ca jintui, vb. (a presa, a stoarce brînza; a stoarce; a amesteca, a bate), din sl. *žĕtovati; jintuită (var. jintuit), s.f. şi n. (zer de lapte); jintuială, s.f. (acţiunea de a stoarce caşul); jintuitoare, s.f. (storcătoare); jintălău, s.n. (storcătoare). Cf. jintiţă.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

lanţ (lánţuri), s.n. – 1. Şir de verigi. – 2. Şir, rînd. – 3. Înrobire, sclavie. – 4. (Trans.) Măsură de suprafaţă, aproximativ un pogon. – 5. Măsură de lungime, conţinînd 19,67 m în Munt. şi 22,30 în Mold. – 6. Şipci, stinghiii care formează scheletul acoperişului. Sl. lanĭcĭ, prin intermediul mag. lánc (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 155; Tiktin; Drăganu, Dacor., VII, 136; Rosetti, III, 93; Gáldi, Dict., 93; împotrivă der. directe din sl., cf. Procopovici, Dacor., X, 145), cf. bg. lanec, sb. lanac, slov., rut. lanc, ţig. láncos. Peentru sensul de „măsură”, cf. lan şi sb., cr. lanac. – Der. lănţug (var. înv. lănţuh, lanţuh), s.n. (lanţ), din sl. lanĭcuchŭ (Miklosich, Lexicon, 332), cf. pol. łancuch, rut. lancjug, rus. lancug (Vasmer, II, 13); lănţui (var. înlănţui), vb. (a pune în lanţuri, a fereca; a încătuşa; a lega, a înveriga); lănteţ, s.m. (stinghie de acoperiş), probabil prin disimulare din *lănţet.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

láţe s.f. pl. – 1. Plete, chică. – 2. Smoc, moţ. – Var. (lo)loaţe. Origine necunoscută. Giuglea, Dacor., II, 394 pornea de la var. loaţe pe care o considera reprezentantă din germ. Locke „buclă”. DAR se gîndeşte la un lat. *lacia „petic”, din aceeaşi rădăcină cu lacerāre. – Der. lăţos, adj. (pletos, cu păr lung; Trans. zdrenţăros, murdar); loloţi, vb. refl. (a face noduri, a se încurca); loloţată, s.f. (varietate de struguri).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

riţi s. n. (menţionat în categoria literelor alfabetului chirilic; pl. riţiuri)

Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, A. Lombard, C. Gâdei, Editura Academiei, Bucureşti, 1981

malţ (-ţuri), s.n. – Slad; produs din cereale. – Var. malt. Germ. Malz (Tiktin; Candrea). Var., din fr. malt. E dubletul lui mălată (var. malotă), s.f. (Trans., înv. malta), din mag. maláta (Tiktin; cf. Miklosich, Lexicon, 372).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

marţ s.m. – La anumite jocuri, a lăsa pe cineva „falit”. – Var. (înv.) marţi. It. marcio, marzo, prin intermediul tc. mars (T. Papahagi, GS, VII, 296; cf. Tiktin).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

marţ s.m. – 1. Martie. – 2. Mărţişor. – Mr. Marţu. Lat. Martius (Puşcariu 1034; Candrea-Dens., 1056). Cuvînt rar cu ambele sensuri (al doilea în Munt.), a fost înlocuit de martie (megl. marta), s.f. (numele lunii), din ngr. μάρτιος, parţial prin intemediul sl. martii, v. sb. mart (Vasmer, Gr., 95). – Der. mărţişor, s.m. (martie); mărţişor, s.n. (podoabă, medalion de 1 martie), pe care Puşcariu, Dimin., 127, îl deriva în mod echivoc din martie, este dim. a lui marţ (Pascu, Beiträge, 53).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

MIŢÍ, miţesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A miţui. – Din miţă.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

oţél (oţéluri), s.n. – Aliaj de fier cu carbon. Sl. ocelu (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 234; REW 183), cf. sb., cr. ocal, slov., ceh. ocel, mag. acél. – Der. oţele, s.f. pl. (cocoş la armele de foc); oţeli, vb. (a transforma fierul în oţel; a căli; refl., a trage la măsea); oţelărie, s.f. (turnătorie); oţelos, adj. (de oţel).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

oţét (oţéţi), s.m. – (Înv.) Părinte al Bisericii. Sl. otiči „părinte”. Sec. XVI. – Der. otecinic, s.n. (colecţie cu vieţile Sfinţilor), din sl. otičiniku. Termen de cultură, fără circulaţie. Cf. ocină.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

oţét (oţéturi), s.n. – Lichid cu gust acru folosit în alimentaţie; acid acetic diluat. Sl. ocĭtŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 235; REW 98; Conev 88) din lat. acetum (Romansky 123; der. din gotică, propusă prin sl. de REW, nu pare sigură), cf. bg., cr., slov., rut., rus. ocet, mag. eczet. Der. din lat. acetum (Cipariu, Elemente, 10; Schuchardt, Vok., III, 87) nu e posibilă. Der. oţetar, s.m. (producător sau negustor de oţet; arbore ornamental, Rhus typhina); oţetar, s.n. (serviciu de masă pentru oţet şi untdelemn; vas pentru oţet); oţetărie, s.f. (fabrică de oţet); oţeţi, vb. (var. Mold. oţeti), vb. refl. (a se înăcri); oţetos, adj. (acru).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

peţí (peţésc, peţít), vb. – A cere mîna, a cere în căsătorie. Lat. petĕre (Philippide, Principii, 44; Densusianu, Hlr., 149; Puşcariu 1202; Candrea-Dens., 1370; REW 6444), prin intermediul unei var. populare *petῑre, cf. v. nap. pezzire „a cere de pomană”, it. pezzente „cerşetor”, sp., port. pedir. – Der. peţit, s.n. (cerere în căsătorie); peţitor, s.m. (pretendent; mijlocitor de căsătorii); peţitoare, s.f. (mijlocitoare de căsătorii); peţitorie, s.f. (peţit; îndeletnicirea de a peţi).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

plaţ (-ţuri), s.n. – (Banat, Olt.) Loc de casă. Germ. Platz (Scriban), cf. sb. plac.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

preţ (préţuri), s.n. – 1. Sumă de bani dată pentru un bun. – 2. Valoare. – 3. Echivalent. Lat. prĕtium (Puşcariu 1377; Candrea-Dens., 1442; REW 6746), cf. it. prezzo, prov. pretz, cat. preu, sp. prez. – Der. preţui, vb. (a valora, a aprecia; a costa); preţuitor, adj. (apreciator, amator de lupte cu tauri); preţuială, s.f. (valoare, estimare); preţălui (var. preţelui), vb. (Mold., a valora, a estima); preţăluitor, s.m. (evaluator, estimator); preţios, adj., din fr. précieux; preţiozitate, s.f. (caracter al preţioaselor din sec. XVII), din fr. préciosité. Miklosich, Slaw. Elem., 41, îl lega pe a preţălui cu sl. prĕcĕniti.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

SCUŢ, scuţi, s.m. Sloi mare de gheaţă. ♦ Ţurţur.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

puţí (puţít, puţít), vb. – A mirosi urît. – Megl. put(puţos), ambuţiri. Lat. *putῑre în loc de putēre (Puşcariu 1414; REW 6876), cf. it. putire (Prati 803), prov., cat. pudir; fr. puer (‹ v. fr. puir). – Der. apuţit, s.n. (înv., miros); pucios, adj. (urît mirositor), probabil în loc de *puţicios, cf. v. it., pist. puzzoso; pucioasă, s.f. (sulf), în loc de piatră pucioasă (după Puşcariu 1394 şi Candrea de la un lat. *puteōsa; puciocnă (var. pucio(a)gnă), s.f. (plantă, Bifora radians); împuţi, vb. (a răspîndi un miros greu; refl., a începe să miroasă urît, a se putrezi; refl., a se băşi); împuţiciune, s.f. (duhoare, putoare; lene); împuţit, adj. (puturos; stricat; leneş). – Cf. putoare.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ranţ (-ţuri), s.n. – Cută, zbîrcitură. Mag. ránc (Gáldi, Dict., 154). În Trans., înv.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ŢÂF, ţâfuri, s.n. (Reg.) 1. Fân amestecat cu mult rogoz. 2. Plantă abia răsărită din pământ.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

ŢÚGU interj. Strigăt (repetat) cu care se cheamă porcii.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

VAŢI formă verbală v. VA¹ 1. (Prez. ind. pers. 3 sg. a unui verb defectiv, în expr.) Mai va = mai aşteaptă; mai este (mult) până acolo; mai trece vreme până atunci. 2. (Reg., la imper. pers. 2 sg. şi pl.) Va (rar vă) şi vaţi = du-te sau duceţi-vă. – [DLRM]

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

VIÚŢ, -Ă, viuţi, -e, adj. Viuleţ. ♢ Expr. Viu-viuţ = viu, nevătămat. – Din viu² + suf. -uţ.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

scuţ (-ţuri), s.n. – Ţurţure, ciucure de gheaţă. Poate legat de sl. skutŭ „marginea, bordura unei haine” (Scriban).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ACRÚŢ, -Ă, acruţi, -e, adj. (Rar) Acrişor. – Acru² + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

AGNÉŢ, agneţe, s.n. (Bis.) Bucată de prescură din care se taie anafura pentru împărtăşanie. – Din sl. aganici.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ALBÉŢ, -EÁŢĂ, albeţi, -e, adj., s.n. (Reg.) 1. Adj. Albineţ. 2. S.n. Alburn. – Alb + suf. -eţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ALBÚŢ, -Ă, albuţi, -e, adj. Diminutiv al lui alb. – Alb + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

AMEŢÍ, ameţesc, vb. IV. 1. Intranz. şi tranz. A fi cuprins sau a aduce în stare de ameţeală; fig. a (se) zăpăci. 2. Refl. şi tranz. A (se) îmbăta (uşor). – Probabil lat. *ammattire (< mattus „beat”).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ARŢÁG, arţaguri, s.n. (Pop. şi fam.) Pornire spre ceartă, chef de ceartă. [Var.: harţág s.n.] – Din magh. harcag.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BẤŢA interj. v. bâţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BEŢÍE, beţii, s.f. 1. Stare în care se află omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulată de alcool în mari cantităţi; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (În sintagmele) Beţie rece (sau cu stupefiante) = stare de ameţeală, de hiperexcitaţie sau de halucinaţie provocată de introducerea stupefiantelor în organism. Beţie albă = toxicomanie. Beţia adâncurilor = stare de euforie provocată de creşterea azotului în sânge la persoane care coboară la mari adâncimi în mări sau oceane. 4. Fig. Stare sufletească de tulburare, de uitare de sine. ♦ Beţie de cuvinte = înşirare bombastică de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BEŢÍV, -Ă, beţivi, -e, adj., s.m. şi f. (Persoană) care are viciul beţiei (1); (om) alcoolic, băutor. – Cf. lat. *b i b i t i v u s.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÍŢĂ s.m. v. bădiţă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BIZÉŢ, bizeţe, s.n. Garnitură ornamentală de piele la încălţăminte. [Pl. şi: bizeţuri] – Din germ. Besatze. (sg. Besatz).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BOŢÍT, -Ă, boţiţi, -te, adj. 1. Mototolit. 2. Zbârcit, încreţit (la faţă). – V. boţi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BRANŢ, branţuri, s.n. Bucată de piele, de carton sau de plută care se aplică în interiorul încălţămintei, peste talpa propriu-zisă. – Cf. germ. B r a n d s h o h l e.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BUNÚŢ, -Ă, bunuţi, -e, adj. (Pop. şi fam.) Bunişor. ♢ Expr. Bun-bunuţ = foarte bun. – Bun + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁŢĂ¹, caţe, s.f. (Reg.) Băţ lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Cf. a c ă ţ a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁŢĂ², caţe, s.f. (Fam.) Persoană rea şi cicălitoare. – Cf. c a ţ a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CETÉŢ, ceteţi, s.m. (Înv.) Persoană care citeşte; cititor. – Din sl. čĩtĩcĩ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CEŢÓS, -OÁSĂ, ceţoşi, -oase, adj. Cu ceaţă, plin de ceaţă, întunecat de ceaţă. – Ceaţă + suf. -os.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CONÉŢ s.n. (Înv. şi reg.) 1. Sfârşit. ♢ Expr. A face (sau a pune) cuiva coneţul = a pune cuiva capăt zilelor, a-l omorî. 2. Şotie, boroboaţă. – Din sl. konĩcĩ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

COVÍŢ interj. (Reg.) Guiţ. – Onomatopee

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DANŢÁ vb. I. v. dansa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GHINŢ, ghinţuri, s.n. Unealtă de cizmărie cu ajutorul căreia se lărgeşte încălţămintea. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GLANŢ s.n. Lustrul¹ pieilor finisate (şi acoperite cu un strat de lac). ♦ (Înv.) Piele acoperită cu un strat de lac². – Din germ. Glanz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GLONŢ, gloanţe, s.n. Mic proiectil de oţel, de aramă sau de plumb, pentru unele arme de foc. ♦ (Adverbial) Extrem de repede. Se duce glonţ. [Var.: glónte s.n.] – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GOLÚŢ, -Ă, goluţi, -e, adj. Diminutiv al lui gol². – Gol² + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GUIŢÁ, pers. 3 guíţă, vb. I. Intranz. (Despre porci; adesea fig.) A scoate strigăte caracteristice speciei; a coviţa. [Pr.: gu-i-] – Din guiţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÁRŢI s.m. pl. (În religia ortodoxă) Săptămâna în care e permis să se mănânce de frupt miercurea şi vinerea. [Var.: hârţă s.f., hârţi s.m. pl.] – Din ngr. Artzi[vurtzi] (< armeană).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂŢÍ, hăţesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A zgâlţâi, a smuci pe cineva. – Din hăţ¹.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÂŢA interj. (De obicei repetat; adesea cu valoare de verb) Cuvânt care arată mişcări ritmice repetate, întrerupte sau legănate. ♦ Cuvânt care arată o înaintare greoaie, înceată. – Formaţie onomatopeică.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HORÉŢ, horeţe, s.n. (Reg.) Împletitură de nuiele în formă de coş cilindric, folosită la păstrarea în apă a peştelui prins. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HOŢÍE, hoţii, s.f. Faptul de a fura, de a trăi din furturi; faptă săvârşită de hoţ, furt, furtişag. ♦ Fraudă. – Hoţ + suf. -ie.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HOŢÍT s.n. (Rar) Faptul de a hoţi. – V. hoţi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HUIŢÁ, huíţ, vb. I. Refl. (Reg.) A se da în leagăn, în scrânciob. [Pr.: hu-i-] – Din huiţ (reg. „scrânciob”, puţin folosit, et. nec.).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HUŢÁN, -Ă, huţani, -e, adj., s.m. şi f. (Reg.) 1. Adj. Huţănesc. ♢ Cal huţan = cal de munte foarte rezistent, răspândit în nordul Moldovei. 2. S.m. şi f. Huţul. – Huţ[ul] + suf. -an.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HUŢÚL, -Ă, huţuli, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte dintr-o populaţie slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Siretului şi Ceremuşului şi care vorbeşte un dialect ucrainean; huţan (2). 2. Adj. Care aparţine huţulilor (1), privitor la huţuli. – Din ucr. hucul.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IEDÚŢ, ieduţi, s.m. Diminutiv al lui ied; (rar) iezişor. – Ied + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ISTÉŢ, -EÁŢĂ, isteţi, -e, adj. Ager (la minte), deştept, iscusit, priceput. ♦ Vioi, sprinten. – Din sl. istĩcĩ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IŢÁRI s.m. pl. Pantaloni ţărăneşti lungi, strâmţi şi încreţiţi pe picior, confecţionaţi dintr-o ţesătură de bumbac sau de lână, specifici portului popular românesc. – Iţă + suf. -ar.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÍŢIIU interj. v. iţii.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IUBÉŢ, -EÁŢĂ, iubeţi, -e, adj., s.m. şi f. (Pop.) (Persoană) care iubeşte mult, care este pătimaşă în dragoste. ♦ (Înv.) (Persoană) căreia îi place mult ceva, care este amatoare de... – Iubi + suf. -eţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IUŢÍT, -Ă, iuţiţi, -te, adj. 1. Grăbit, repede. 2. Usturător, picant, pişcător, înţepător. – V. iuţi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JOCÚŢ s.n. (Reg.) joculeţ. – Joc + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JUDÉŢ, (I, 1, 2) judeţi, s.m., (I, 3, 4, II) judeţe, s.n. I. 1. S.m. (În vechea organizare a Ţării Româneşti) Denumire dată cârmuitorului unui oraş; primar. 2. S.m. (Învechit şi regional) Judecător (1). 3. S.n. Judecată (3). 4. S.n. (Înv.; în religia creştină) Judecata de apoi. II. S.n. 1. (În vechea organizare a Ţării Româneşti) Împărţire administrativ-teritorială, corespunzătoare ţinutului în Moldova. 2. Unitate administrativ-teritorială, în România, în componenţa căreia intră mai multe oraşe şi comune. – Lat. judicium.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NUCÚŢ, nucuţi, s.m. (Rar) Nuculeţ. – Nuc + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OBLÉŢ, obleţi, s.m. Peşte mic, zvelt, de culoare albă-argintie, cu gura oblică, fără mustăţi, care trăieşte în apele dulci; albişoară, albiţă, sorean (Alburnus alburnus) ♢ Obleţ mare = peşte migrator, asemănător cu obleţul, lung, cu carnea grasă şi gustoasă; ţuşcov (Chalcalburnus chalcoides) [Var.: obléte s.m.] – Oblu + suf. -eţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OBRÁŢ, obraţe, s.n. (Înv. şi reg.) Veche unitate de lungime, egală cu 26,76 metri; (astăzi) măsură de lungime (nedeterminată), de obicei mică. – Din sl. obratŭ „hotar”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢAPÁP, ţapape, s.n. Parâmă înfăşurată pe arborada unei nave, pentru a susţine pe marinarii care lucrează la pânze. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢAPÍN s.n. v. ţapină.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢARÁT, ţarate, s.n. Stat cârmuit de un ţar. – Ţar + suf. -at.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÁRĂ, ţări, s.f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ şi politic într-un stat; p.ext. stat. ♢ Expr. Ţara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără sa dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu ţara în bumbi? formulă prin care se atrage atenţia cuiva că greşeşte atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colţ de ţară = a valora foarte mult. A pune ţara la cale = a) a conduce, a administra o ţară; b) (ir.) a discuta o chestie importantă (de ordin politic) fără a avea competenţa necesară; p. ext. a discuta multe şi de toate. (Pop.) A se duce la ţară (sau în ţări) = a se duce în lume. Ţara e largă = eşti liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colţ de ţară sau la mijloc de masă şi la colţ de ţară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau şapte) mări (şi) peste nouă (sau şapte) ţări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în ţară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu ţara = a nu avea bani. Ţara nimănui = a) (în basme) ţară fără stăpân; b) spaţiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. ♦ (Intră în denumirea unor state sau ţinuturi) Ţara Românească, Ţările de Jos. ♦ (În vechea organizare politică şi administrativă a României) Provincie. 2. Regiune, ţinut, teritoriu. ♦ Şes. 3. Locul în care s-a născut sau trăieşte cineva; patrie. 4. (În opoziţie cu oraş) Mediu rural, sat. ♢ Loc. adj. De (sau de la) ţară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei ţări (I 1); popor; naţiune; p. ext. oameni, lume. ♢ Expr. A afla târgul şi ţara = a afla toată lumea. A se pune cu ţara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populaţie de la sate; ţărănime. [Var.: (înv.) ţeáră s.f.] – Lat. terra.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢĂRM, ţărmuri, s.n. Fâşie de pământ de-a lungul unei ape mari; p. ext. regiune de lângă o apă mare. ♦ Fig. Tărâm, ţinut, meleag. [Var.: (înv.) ţắrmur, ţắrmure s.n.] – Din ţărmur (înv., probabil < lat.).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÂNC, ţânci, s.m. 1. (Fam.; uneori depr.) Copilaş, băieţaş. [Var.: (reg.) ţinc s.m.] – Din magh. cenk.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÂRC interj. v. ţâr¹.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢEPÓS, -OÁSĂ, ţepoşi, -oase, adj. Care are ţepi; ghimpos. – Ţeapă + suf. -os.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢESÚT¹, ţesuturi, s.n. 1. Faptul de a ţese; meşteşugul ţesătoriei. 2. Ţesătură (1). 3. Ansamblu de celule animale sau vegetale având aceeaşi structură şi aceleaşi funcţii într-un organism. Ţesut nervos. – V. ţese.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢESÚT², -Ă, ţesuţi, -te, adj. 1. Care a fost confecţionat la războiul² mecanic sau manual. 2. Care a fost cârpit². – V. ţese.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢEVÁR, ţevare, s.n. Aparat care serveşte la răcire, la îngheţare; cadă de răcire prin care trec ţevile la cazanul de fabricat ţuică. – Ţeavă + suf. -ar.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢEVÓS, -OÁSĂ, ţevoşi, -oase, adj. (Rar) Gol în interior, găurit ca ţeava. – Ţeavă + suf. -os.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢEVUÍ, ţevuiesc, vb. IV. Tranz. A trece pe ţevi firele de bătătură de pe bobine, mosoare, sculuri, cu ajutorul sucalei, înainte de a se introduce în suveică. – Ţeavă + suf. -ui.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÍBĂ interj. (Reg.) Cuvânt cu care se alungă câinii. – Cf. ucr. c i b a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÍCĂ s.m. (Fam.) Termen de adresare pentru un copil. – Din [băie]ţică.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢICNÍ, ţicnesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A-şi pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti. a se zăpăci, a se ţăcăni. – Cf. scr. c i k n u t i.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢICUÍ, pers. 3 ţicuieşte, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiţă) A face o mişcare bruscă atunci când peştele muşcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIGÁN, -Ă, ţigani, -e, s.m., adj. I. S.m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. ♢ Expr. A arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine. E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Ţigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. ţ â g a n.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIMÍR, ţimire, s.n. 1. (Înv. şi reg.) Emblemă care serveşte drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraş, al unei corporaţii sau membrilor ei, unei ţări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în ţările române, călăuzei şi însoţitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: ţimáră s.f.] – Din magh. cimer.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢINEÁ vb. II. v. ţine.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢINTÍ, ţintesc, vb. IV. 1. Tranz. şi intranz. A îndrepta arma, luând drept ţintă pe cineva sau ceva; a ochi. ♦ Fig. A face aluzie la ceva sau la cineva, a viza pe cineva sau ceva. 2. Tranz. Fig. A-şi aţinti, a-şi fixa, a-şi pironi ochii sau privirea asupra cuiva. 3. Tranz. şi intranz. Fig. A năzui; a aspira, a râvni la ceva; a urmări ceva. – Din ţintă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢINÚT, ţinuturi, s.n. I. Faptul de a ţine. II. 1. (În trecut) Teritoriu mai întins care constituia o unitate administrativă. 2. Loc, regiune. 3. (Înv.) Ţară. – V. ţine.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIPÁR, ţipari, s.m. Peşte de apă dulce stătătoare, cu corpul lung şi subţire, aproape cilindric, acoperit cu solzi mărunţi şi cu un strat de mucus, cu mustăţi la gură, întrebuinţat mai mult ca nadă; chişcar (Misgurnus fossilis). – Et. nec. Cf. ţ i p a².

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIPÁT, -Ă, ţipaţi, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare şi ascuţit; strident. – V. ţipa¹.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢÍPET s.n. v. ţipăt.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIUÍT, ţiuituri, s.n. Faptul de a ţiui; sunet prelung şi ascuţit; ţiuitură. [Pr.: ţi-u-] – V. ţiui.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIVÍL, -Ă adj. v. civil.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢIVLÍ, ţivlesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A ţipa, a striga, a zbiera. – Din sl. cviliti.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢOLÉT, ţoleturi, s.n. (Rar; colectiv) Mulţime de haine, de ţoale. – Ţoală + suf. -et.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢUCÁL, ţucale, s.n. Oală de noapte. – Din ngr. tsukáli.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢUGÚI, ţuguie, s.n. Vârf de deal sau de munte; creştet, pisc; p. gener. vârful ascuţit al unor obiecte; ţuguitură, ţuţui. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢULÚC, ţuluci, s.m. (Reg.) Moţ¹, ciuf. – Cf. bg. c u l u f, rom. z u l u f.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍŢĂ s. f. conductor electric dintr-un fascicul de fire metalice subţiri, înfăşurate împreună în acelaşi sens. (< germ. Litze)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ZBANŢ¹, zbanţuri, s.n. (Reg.) 1. Verigă, legătură de fier cu care se strâng laolaltă unele piese de la trăsură, de la car etc. 2. Petic la ghete. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZBANŢ², zbanţuri, s.n. (Reg.) Ventuză (2). – Cf. ucr. z b a n, z b a n j a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZBILŢ, zbilţuri, s.n. 1. Laţ de sârmă cu care hingherii prind câinii vagabonzi. 2. Unealtă formată dintr-un cârlig fixat de o coadă de lemn, cu care se trag afară din apă peştii mari. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZEŢÁJ, zeţaje, s.n. Metodă de separare sau de concentrare a minereurilor sau a cărbunilor sfărâmaţi cu ajutorul unui curent de apă, pentru a obţine depunerea componenţilor în ordinea greutăţii lor specifice. – Din fr. setzage.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZEŢÁR, zeţari, s.m. Muncitor tipograf care culege manual literele în culegar după manuscris; culegător. – Din germ. Setzer.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZEŢUÍ, zeţuiesc, vb. IV. Tranz. A aşeza literele unui text în culegar după manuscris pentru a tipări; a culege. – Din germ. setzen.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZIMŢÁ, zimţez, vb. I. Tranz. A zimţui. – Din zimţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MICÚŢ, -Ă, micuţi, -e, adj., s.m. 1. Adj. Diminutiv al lui mic; mititel, micşor. 2. S.n. (Reg.) Vagonet în formă de căldare, în care se descarcă şi se transportă zgura de la furnal. – Mic + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MARŢI¹, (1) marţi, s.f., (2) adv. 1. S.f. Ziua a doua a săptămânii, care urmează după luni. 2. Adv. În cursul zilei de marţi¹ (1); în ziua de marţi¹. ♦ (În forma marţea) În fiecare marţi¹ (1). – Lat. martis [dies].

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MARŢI² s.n. v. marţ¹.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CITÉŢ, -EÁŢĂ, citeţi, -e, adj. (Despre scrisul de mână, texte, manuscrise) Care se poate citi uşor; desluşit, lizibil. – Citi + suf. -eţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÁŢIE s.f. v. naţiune.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ORBÉŢ, ORBEÁŢĂ, orbeţi, -e, adj., s. 1. Adj., s.m. şi f. (Fiinţă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerşetor (orb²). ♢ Expr. A se bate ca orbeţii = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S.m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtiţa, cu ochii ascunşi sub piele, care trăieşte sub pământ şi se hrăneşte cu rădăcini; căţelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s.m.] – Orb + suf. -eţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SLUŢÍ, sluţesc, vb. IV. Tranz. A face să devină schilod, inform, desfigurat; a mutila; a ciopârţi. ♦ Tranz. şi refl. A (se) poci, a (se) urâţi. ♦ Refl. A se strâmba, a se schimonosi. [Var.: (reg.) slutí vb. IV] – Din slut.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SMALŢ, smalţuri, s.n. 1. Masă sticloasă formată din diverşi oxizi anorganici, cu care se acoperă suprafaţa obiectelor de ceramică sau de metal pentru a le face impermeabile, a le feri de oxidare sau a le înfrumuseţa; email. ♦ Material sticlos sau obiect făcut dintr-un astfel de material. 2. Substanţă albă şi lucioasă care acoperă suprafaţa vizibilă a dinţilor. [Var.: (înv.) smalt s.n.] – Din ngr. smálto(n), germ. Schmalz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŞORŢ, şorţuri, s.n. 1. Obiect de îmbrăcăminte pe care îl poartă dinainte, peste haine, femeile, muncitorii etc. în timpul lucrului, pentru a-şi proteja îmbrăcămintea. 2. Obiect de îmbrăcăminte (cu mâneci) care face parte din uniforma şcolarilor şi care se poartă peste haine. 3. (În portul popular femeiesc) Ţesătură dreptunghiulară din lână sau din bumbac, de obicei împodobită cu broderii, care se poartă peste fustă. – Din germ. Schurz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FORŢÁ, forţez, vb. I. Tranz. 1. A determina cu forţa pe cineva la ceva; a sili, a constrânge, a obliga. ♦ Refl. A-şi da osteneala, a se strădui, a face un efort. 2. A mânui cu violenţă un mecanism, o închizătoare etc., deteriorându-le din nepricepere, nerăbdare, intenţii frauduloase etc.; a sfărâma, a sparge. ♢ Expr. A forţa uşa cuiva = a intra cu sila în casa cuiva. A forţa (cuiva) mâna = a constrânge (pe cineva) să facă ceva. A forţa nota = a întrece măsura în comportarea faţă de cineva; a exagera. ♦ A supune la un efort prea mare o maşină, un animal etc. ♦ (Mil.) A trece peste un obstacol în ciuda rezistenţei opuse de inamic. – Din fr. forcer, it. forzare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

AŢÍNE, aţín, vb. III. 1. Refl. şi tranz. A pândi trecerea cuiva (stând în calea lui). ♦ (Rar) A se ţine după cineva; a urmări. 2. Refl. A fi sau a sta gata pentru a prinde ceva (care încearcă să scape). [Var.: aţineá vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

AŢIPÍ, aţipesc, vb. IV. Intranz. A începe să doarmă, a fi cuprins de un somn uşor (şi scurt); a aromi. – Lat. *attepire ( = tepere).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

AMUŢÍ, amuţesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se linişti, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PARŢI s.m. pl. Veche populaţie de origine iraniană stabilită în vestul Asiei, unde a întemeiat un puternic stat sclavagist în sec. III a. Cr. – Din fr. Parthes.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂŢÍ, păţesc, vb. IV. 1. Tranz. A i se întâmpla cuiva ceva (neplăcut, ieşit din comun), a da peste ceva neaşteptat (şi neplăcut). ♢ Expr. A o păţi = a avea neplăceri, a intra într-un bucluc; a da peste o belea. A o păţi cu cineva = a întâlni pe cineva care îţi produce neplăceri, a-şi găsi beleaua cu cineva. Din păţite = din experienţă. A fi păţit multe = a fi trecut prin multe necazuri, a avea experienţă. (Fam.) Ce-ai păţit? = ce ţi s-a întâmplat de faci aşa ceva? ce te-a găsit? 2. Tranz. şi intranz. (Înv. şi pop.) A suferi, a pătimi, a îndura. [Prez. ind. şi: (pop.) pat] – Lat. pati.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÂRŢ, pârţuri, interj., s.n. 1. Interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de gazele eliminate din organism prin orificiul anal. 2. S.n. Gaze care se elimină cu zgomot prin orificiul anal. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ARŢÁR, arţari, s.m. Arbore cu lemnul alb şi tare, rezistent, cu frunze opuse şi fructe aripate, înrudit cu paltinul (Acer platanoides). – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PRINŢ, prinţi, s.m. Principe. ♢ Expr. A trăi ca un prinţ = a trăi o viaţă extrem de îmbelşugată. – Din fr. prince, germ. Prinz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

AMUŢÁ, amúţ, vb. I. Tranz. (Reg.) A asmuţi un câine asupra cuiva. – Lat. *ammotiare.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

ANÚNŢ, anunţuri, s.n. Înştiinţare scrisă. – Din anunţa (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PICÚŢ s.n. (Pop.) Piculeţ. – Pic¹ + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

POHÓŢ, -OÁŢĂ, pohoţi, -oaţe, s.m. şi f. (Reg.) Persoană ticăloasă, nemernică; persoană destrăbălată, imorală; codoş. – Din hoţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PODÚŢ², poduţuri, s.n. Podeţ. – Pod + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PODÚŢ¹, poduţi, s.m. (Iht.) Scobar. – Din magh. paduc.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PODÉŢ, podeţe, s.n. Diminutiv al lui pod (I 1); poduleţ, podişcă (1), poduţ², podiş (2), podişor, podurel. ♦ Scândură, pod mic, rudimentar, aşezat peste şanţul de la marginea drumului (pentru a permite accesul în curte); podişcă (1). – Pod + suf. -eţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PEŢÍT s.n. Faptul de a peţi; peţitorie. ♦ Loc. adv. (În legătură cu verbe ca „a merge”, „a pleca”, „a se duce”, „a veni”) În (sau la) peţit = ca să peţească pe cineva. – V. peţi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VINÁŢ, vinaţuri, s.n. (Pop.) (Varietate) de vin. [Pl. şi: vinaţe] – Probabil lat. vinaceus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VINÚŢ, vinuţuri, s.n. (Pop.) Vinişor. – Vin + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÍŢĂ, viţe, s.f. I. (Adesea determinat prin „de vie”) Nume dat mai multor plante perene cu rădăcina puternică, cu tulpina lipsită de susţinere proprie, din care ies mlădiţe cu cârcei agăţători, cu frunze mari, crestate adânc şi cu fructele în formă de ciorchine, care se cultivă într-un număr mare de soiuri şi de varietăţi; vie (Vitis). ♢ Viţă de Canada sau viţă sălbatică = arbust agăţător din familia vitaceelor, cu frunze verzi care se colorează toamna în roşu, cultivat ca plantă decorativă (Vitis hederacea). ♦ Fiecare dintre lăstarele lungi şi flexibile ale viţei (I); p. gener. curpen, vrej. ♦ Compus: viţă-albă = plantă agăţătoare din familia ranunculaceelor, cu flori albe mirositoare (Clematis vitalba). II. 1. (Pop.) Şuviţă de păr. ♦ Fiecare dintre firele, şuviţele etc. din care se confecţionează, prin împletire sau răsucire, un obiect. ♦ (Mar.) Parâmă de sârmă. 2. Fig. Descendent, urmaş, vlăstar; p. ext. neam; soi, fel. ♢ Loc. adj. De viţă = a) de calitate superioară; b) de obârşie boierească. – Lat. *vitea (= vitis).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VIŢEÁ, viţele, s.f. Vacă până la vârsta de un an; viţică. – Lat. vitella.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VIŢÉL, viţei, s.m. 1. Puiul (mascul al) vacii, până la circa un an. ♢ Viţelul de aur = simbol al bogăţiei, al opulenţei. ♦ Carne de viţel (1). ♦ Piele de viţel (1). 2. (Reg.) Pui de cerb. 3. (Reg.) Raniţă militară (acoperită cu piele de viţel). – Lat. vitellus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÍŢIU s.n. v. viciu.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VIŢÓS, -OÁSĂ, viţoşi, -oase, adj. (Pop.) 1. (Despre rădăcinile plantelor) Cu ramificaţii numeroase şi lungi. 2. Miţos, lăţos. – Viţă + suf. -os.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MINŢÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmaţii care denaturează în mod intenţionat adevărul, a spune minciuni. ♢ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ţi stă ceasul, de-ngheaţă apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înşela. ♢ Expr. A-şi minţi foamea = a-şi potoli temporar foamea cu mâncare puţină. ♦ Spec. A înşela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PUIÚŢ, puiuţi, s.m. Puişor¹ (1, 3). – Pui¹ + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PUŢÍN, -Ă, puţini, -e, adj., adv. I. Adj. 1. Care este în cantitate mică, un pic; care nu este de ajuns; insuficient. ♢ Expr. Puţin la minte = prostuţ. Puţin la simţire = nesimţitor, insensibil ♦ (Substantivat, n.) Cantitate mică, număr mic din ceva. Puţinul cât a scris. ♢ Expr. Puţin a lipsit (sau a rămas) să nu... sau puţin de nu era să... = era cât pe-aci să.... era pe punctul de a... Pentru puţin! = formulă politicoasă de răspuns la o mulţumire. 2. De proporţii, de dimensiuni mici, cu volum redus; mic; fig. neînsemnat. ♢ Puţin la trup = mic şi firav. ♦ De intensitate mică; slab. 3. (Despre noţiuni de timp) De mică durată; scurt. ♢ Loc. adv. În puţine zile = peste câteva zile. 4. (Cu valoare de numeral nehotărât) Puţini ştiu acest lucru. II. Adv. 1. În cantitate sau în măsură mică. ♢ Cel (sau pe) puţin = a) minimum; b) în orice caz, măcar, barem. Câtuş (sau cât) de puţin = nici în cea mai mică măsură; deloc, nicidecum. Nu mai puţin = de asemenea, deopotrivă. Pe (sau cu) puţin = ieftin. (Cu) puţin mai... = (cu) ceva mai... Merg puţin mai înaintea lui. Mai puţin de... = în număr sau în cantitate mai mică decât... (Puţin) câte puţin sau (câte) puţin-puţin = încetul cu încetul, pe rând. Mult-puţin = cât o fi, oricât. ♦ În oarecare măsură, întrucâtva. ♦ Cam, oarecum. Surâse puţin ironic. ♦ (Precedat de „cel mai”, serveşte la formarea superlativului relativ de inferioritate) Cel mai puţin reuşit dintre tablourile expuse. 2. Pentru scurt timp, pentru un interval mic; câtva timp. ♢ Peste puţin = în curând, în scurt timp. De puţin = de scurt timp, de curând. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PUŢÁR, puţari, s.m. 1. (Pop.) Fântânar. 2. Muncitor la sondele de petrol; cel care sapă puţuri de petrol. – Puţ + suf. -ar.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŞANŢ, şanţuri, s.n. 1. Săpătură lungă şi îngustă făcută pe ambele părţi ale unui drum, pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafeţe de pământ etc. ♢ Expr. (Rar) A se duce la şanţ = a se risipi, a se prăpădi. 2. Tranşee. ♦ (În evul mediu) Fortificaţie de forma unui canal adânc şi lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 3. Crestătură sau scobitură în formă de şanţ (1), la diferite organe sau piese de maşini, în scoarţa unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din pol. szaniec, germ. Schanze

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OÍŢĂ, oiţe, s.f. 1. Diminutiv al lui oaie; oişoară, oiţică. 2. (La pl.) Numele a trei plante erbacee: a) plantă cu flori mari, albe sau trandafirii, mătăsoase şi cu fructele argintii, păroase (Anemone silvestris); b) plantă cu flori albe pe dinăuntru şi trandafirii pe dinafară (Anemone narcissiflora); c) floarea-Paştelui. – Oaie + suf. -iţă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŞLIŢ, şliţuri, s.n. 1. Scobitură în formă de şanţ, făcută într-o piesă sau intr-un element de construcţie. 2. Deschizătură făcută la marginea inferioară sau la mânecile unor obiecte de îmbrăcăminte, având un rol practic sau decorativ. ♦ Deschizătura din faţă a pantalonilor; prohab. – Din germ. Schlitz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OMEŢÍ, pers. 3 omeţeşte, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu omăt, a (se) înzăpezi. 2. Intranz. A viscoli. – Din omăt.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SFÁNŢ, sfanţi, s.m. Veche monedă austriacă de argint având valoarea de aproximativ doi lei, care a circulat şi în ţările româneşti la începutul sec. XIX; sorcovăţ; p. gener. monedă măruntă, ban, para. ♦ ♢ Expr. A nu avea nici un sfanţ = a nu avea bani. [Var.: (înv.) sfánţih s.m.] – Din germ. Zwanzig[er].

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŞPIŢ¹, şpiţi, s.m. Numele unei rase de câini de talie mică, cu păr pufos, cu urechi drepte şi bot ascuţit; câine din această rasă. – Din germ. Spitz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŞPIŢ², şpiţuri, s.n. 1. (Tehn.) Unealtă formată dintr-o bară de oţel cu vârful ascuţit, folosită la găurirea pietrelor naturale şi artificiale sau la prelucrarea suprafeţei lor. 2. (Tipogr.) Linie simplă sau înflorată, care se pune ca ornament la sfârşitul articolelor sau al capitolelor. 3. Nume dat extremităţii ascuţite sau muchiei unor obiecte, construcţii etc. 4. (Reg.) Ţigaret scurt. – Din germ. Spitze.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OCHÉŢ, ocheţi, s.m. Inel metalic care întăreşte o gaură făcută într-o pânză de navă, într-o foaie de cort etc. pentru a nu se destrăma. ♦ (Reg.) Ochi¹ (II 4). [Var.: ochéte s.m.] – Ochi¹ + suf. -eţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŞTUŢ, ştuţuri, s.n. Bucată scurtă de ţeavă, care face legătura între un recipient şi o conductă. – Din germ. Stutzen.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÁŢĂ, feţe, s.f. I. 1. Partea anterioară a capului omului şi a unor animale; chip, figură. ♢ Loc. adj. Din faţă = care se află înainte. De faţă = care se află prezent; care aparţine prezentului. ♢ Loc. adv. În faţă = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din faţă = dinainte. De faţă = în prezenţa cuiva. Pe faţă = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Faţă în faţă = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ♢ Loc. prep. În faţa (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din faţa = dinaintea (cuiva sau a ceva). De faţă cu... = în prezenţa... Faţă cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce priveşte; b) pentru; c) având în vedere. ♢ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) faţă = (în superstiţii) a-i merge (cuiva) bine. A fi de faţă = a fi prezent, a asista. A scăpa cu faţa curată = a scăpa cu bine dintr-o situaţie dificilă. A face faţă (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) faţă (sau faţă în faţă) = a confrunta; a compara. A (se) da pe faţă = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-şi întoarce faţa (de la...) = a nu mai vrea să ştie de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din faţă = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două feţe = om ipocrit, făţarnic. A-i prinde (pe cineva) la faţă = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feţei (I 1); mină, fizionomie. ♢ Expr. A schimba (sau a face) feţe(-feţe) = a) a-şi schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, ruşine etc.); b) a se simţi foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situaţii neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-şi schimba reflexele, culorile. A prinde faţă = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc şi a unor animale. Au căzut cu faţa la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Feţe simandicoase. ♢ Faţă bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafeţele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafaţă (în special a pământului, a apei). ♢ Expr. La faţa locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfăţişare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii şi mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ♢ Expr. A-i ieşi (unei pânze, unei stofe) faţa (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ♢ Expr. A da faţă (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei ţesături (în opoziţie cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Faţă de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Faţă de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. şi pop.) Pagină. 8. Faţadă. 9. (În sintagma) Faţa dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OPÁIŢ, opaiţe, s.n. 1. Lampă mică, primitivă, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus într-un recipient umplut cu seu, ulei sau untură. 2. Numele a două plante erbacee anuale sau perene cu tulpina păroasă, dintre care una cu florile albe, rar trandafirii, care se deschid seara, răspândind un miros plăcut (Melandryum pratense), iar alta cu frunzele păroase şi cu florile albe (Melandryum nemorale). [Pr.: -pa-iţ. – Var.: opáieţ s.n., opáiţă s.f.] – Cf. sl. o p a j e c ĩ, rom. v ă p a i e.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OŢIÓS, -OÁSĂ, oţioşi, -oase, adj. (Livr.) De prisos; inutil, nefolositor. [Pr.: -ţi-os] – Din lat. otiosus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OŢETÍ, oţetesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre vinuri) A se transforma în oţet; a se înăcri. 2. Fig. (Rar) A deveni aspru, mânios, sever; a se supăra, a se mânia. [Var.: (pop.) oţeţí vb. IV] – Din oţet.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OŢERÍ vb. IV v. oţărî.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OŢELÍ, oţelesc, vb. IV. 1. Tranz. A mări duritatea unei piese metalice prin călire. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) întări, a (se) fortifica; a (se) căli. 3. Refl. (Reg.) A se ameţi de băutură, a se îmbăta. – Din oţel.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OULÉŢ, ouleţe, s.n. (Rar) Ouşor (1). [Pr.: o-u-] – Ou + suf. -uleţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FIRÚŢ, -Ă, firuţe, s.n., s.f. 1. S.n. (Reg.) Firicel. 2. S.f. Numele mai multor plante erbacee din familia gramineelor, foarte răspândite în vegetaţia pajiştilor naturale (Poa). – Fir + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁŢIE, raţii, s.f. 1. Cantitate de hrană pe care trebuie să o consume un om sau un animal într-un timp determinat şi care conţine toate substanţele necesare desfăşurării funcţiilor vitale ale organismului. 2. Număr constant care se adaugă la un termen al unei progresii aritmetice sau cu care se înmulţeşte un termen al unei progresii geometrice pentru a obţine termenul următor. – Din lat. ratio, -onis, fr. ration.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CORÉŢ, coreţe, s.n. (Reg.) Unitate de măsură pentru capacitate, echivalentă cu aproape un hectolitru şi un sfert, întrebuinţată mai ales pentru cereale. – Din ucr. koreć, pol. korzec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CUŢÍT, cuţite, s.n. 1. Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică şi dintr-un mâner, având numeroase şi variate întrebuinţări în gospodărie, în atelier etc. ♢ Expr. A avea pâinea şi cuţitul (în mână) = a avea la îndemână toată puterea, toate mijlocele. A fi (certat) la cuţite sau a se avea la cuţite (cu cineva) = a fi sau a ajunge duşman neîmpăcat (cu cineva), a se urî (cu cineva). A pune (cuiva) cuţitul în gât = a sili (pe cineva) să facă ceva. A-i ajunge (cuiva) cuţitul la os = a ajunge la capătul puterilor; a fi într-o situaţie dificilă, precară. (A fi) pe (o) muchie de cuţit = (a se afla) într-o situaţie gravă, dificilă, la un pas de nenorocire. A-i da (cuiva) un cuţit prin inimă = a simţi o durere adâncă. ♦ Instrument de os, de metal etc. asemănător cu un cuţit (1), cu care se taie hârtie sau foile unei cărţi. ♦ Bisturiu; p. ext. operaţie, intervenţie chirurgicală. 2. Piesă tăioasă de metal la diverse maşini sau unelte. ♢ Cuţit de plug = parte a plugului, care taie brazda în plan vertical, fiind situată înaintea trupiţei. 3. Piesă principală a cântarului, sensibilă la cea mai uşoară atingere, care indică greutatea unui corp. 4. Piesă componentă a unor aparate de conectare, care realizează o legătură electrică. 5. (Zool.: în sintagma) Cuţit-de-mare = lamelibranhiat cu valvele de forma plăselelor de briceag, care trăieşte în Marea Neagră (Solen marginatus). – Probabil lat. acutitus (< acutire < actutus).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÁPŢI s.m. pl. Produse sexuale ale peştilor masculi, având aspectul unei mase gelatinoase lăptoase. – Lat. lactes.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MUŢÍE, muţii, s.f. (Rar) Muţenie. – Mut + suf. -ie.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MUŢÍU adv. (Reg.; în expr.) A lătra a muţiu = a lătra înfundat. – Probabil contaminare între mut şi pustiu.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LĂŢÍ, lăţesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) face mai lat, mai larg sau mai turtit. ♦ A (se) întinde în toate direcţiile, a face să devină sau a deveni (mai) întins; a (se) mări. ♦ Refl. Fig. A se răspândi, a se împrăştia, a se propaga. – Din lat.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LUMÉŢ, -EÁŢĂ, lumeţi, -e, adj. (Pop.) Căruia îi place viaţa, societatea; iubitor de lume, de petreceri; vesel. – Lume + suf. -eţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ŢULÚC s.m. (Mold.) Zuluf. (din bg. zuluf, culuf)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

RÁBIŢ s.n. Plasă de sârmă galvanizată, cu ochiuri mari, folosită pentru fixarea tencuielilor pe suprafaţa unor elemente de construcţie la care tencuiala aderă greu sau pentru executarea unor ornamente. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍŢĂ¹, liţe, s.f. Fascicul de fire subţiri de metal, răsucite sau nerăsucite, folosit drept conductor electric. – Din germ. Litze.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍŢĂ² s.f. v. leliţă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZIMŢÍ, zimţésc, vb. IV. (Var.) Zimţui. (din zimţ)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

CLANŢ, (1) interj., (2) clanţuri s.n. 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de clanţa uşii, de izbirea fălcilor sau a dinţilor, de ţăcănitul foarfecelor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. 2. S.n. Cioc; p. ext. (glumeţ şi peior.) gură. Expr. (Înv.) A ţine clanţ = a putea face faţă într-o dispută verbală, într-o controversă cu cineva. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GHILŢ, ghílţuri, s.n. (Var.) Zbilţ. (cf. zbilţ)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

MÍŢĂ, miţe, s.f. (Mai ales la pl.) Fire din blana unor animale, care au crescut mai lungi, formând un cârlionţ; smoc de păr sau de lână. ♦ Lână tunsă pentru prima oară de pe miei; lână (de calitate inferioară) tunsă de pe capul, coada şi picioarele oilor. – Lat. *agnicius, -a „de miel”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MIŢÓS, -OÁSĂ, miţoşi, -oase, adj. (Despre blană, lână sau obiecte de blană, de lână) Cu fire lungi, creţe şi bogate; flocos; (despre animale) care are blana, lâna cu fire lungi şi dese. – Miţă + suf. -os.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MIŢUÍ, miţuiesc, vb. IV. Tranz. A tunde un miel, o oaie etc. de miţe. [Prez. ind. şi: míţui] – Miţă + suf. -ui.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MOŢÁT, -Ă, moţaţi, -te, adj. 1. (Despre oameni şi animale) Care poartă moţ¹ (1), cu moţ. ♦ Fig. Care caută să iasă în evidenţă, care se crede superior; îndrăzneţ, cu gura mare. 2. Cu vârf ascuţit, ţuguiat. – V. moţa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZBALŢ, zbálţuri, s.n. Cerc, inel, verigă de fier sau de metal, manşon (2), v. z b a n ţ ¹. (din zbilţ, cu o posib. influenţă vocalică din balţ)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZBANŢ¹, zbánţuri, s.n. (Var.) Zbalţ, ~. (cf. zbalţ)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZBANŢ² s.n. ~. (din sl. banci, pl. de la banc)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZBILŢ, zbílţuri, s.n. ~ (creaţie onomatopeică, care presupune ideea unei mişcări dezordonate ca cea a unei păsări sau a unui animal care se zbate pentru a se elibera dintr-o cursă; relaţia semantică este aceeaşi ca a interj. smâc cu subst. smâc = laţ; pentru explicarea fonetică a interj. imitative *bâlţ sau *bilţ, cf. bâţ, zgâlţ, (go)gâlţ, hâlţ(a), etc.; unica explicaţie a etimologiei acestui cuvânt care s-a încercat să se facă până acum (din magh. bélc = cocean) este puţin probabilă)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZGALŢ, zgálţuri, s.n. (Argou) Cravată. (din germ. Halstuch [> rus. galstuk], cf. galstuc, potgalţ)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZGÂŢ- elem. Rădăcină de natură expresivă care pare să indice ideea de vioiciune sau de mişcare continuă. (onomat., cf. hâţ, bâţ, fâţ)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

CLONŢ, clonţuri, s.n. (Pop.) Cioc; plisc. ♦ Fig. Bărbie. ♦ Fig. (Fam., peior.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). – Cf. bg. k l j u n e c.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NEAMŢ, nemţi, s.m. (Pop.) German sau austriac. ♢ Expr. (Fam.) A lua (sau a fura) luleaua neamţului = a se îmbăta. – Din sl. nĕmĩcĩ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NEGÓŢ, (rar) negoţuri, s.n. 1. Activitate economică (în domeniul particular) privind circulaţia mărfurilor, vânzarea şi cumpărarea lor; schimb de produse sub formă de vânzare-cumpărare; negustorie, comerţ (particular). ♦ Tranzacţie comercială; târg, învoială. 2. (Înv. şi pop.; concr.) Marfă. – Lat. negotium.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NEMŢÍ, nemţesc, vb. IV. Refl. (Rar) 1. A se asimila cu populaţia de limbă germană, a adopta modul de viaţă nemţesc; p. ext. a se occidentaliza. 2. A adopta moda vestimentară occidentală; a se îmbrăca orăşeneşte. – Din neamţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NIŢÉL, -ÍCĂ, niţei, -ele, adj. (Fam.) Care reprezintă o parte redusă (din total); de proporţii reduse; puţin. ♦ (Adverbial) În mică măsură sau într-o oarecare măsură; întrucâtva; numai puţin timp. ♢ Expr. Niţel câte niţel = încetul cu încetul, puţin câte puţin, treptat. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NORÚŢ, noruţi, s.m. Norişor. – Nor + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NESÁŢ s.n. Dorinţă puternică, poftă, aviditate, lăcomie. [Var.: nesáţiu s.n.] – Ne- + saţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ERZAŢ, erzaţuri, s.n. Surogat, înlocuitor (mai ales de cafea). – Din germ. Ersatz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ENÚNŢ, enunţuri, s.n. Formulare a datelor unei probleme, a unei judecăţi; formulă prin care se exprimă ceva. – Din enunţa (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DORÚŢ s.n. (Pop.) Diminutiv al lui dor. – Dor + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NENÚŢ, nenuţi, s.m. (Reg.) Tată. – Din nene + suf. -uţ.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

DRÉŢE, dreţe, s.f. 1. Plantă acvatică subtropicală cu frunze mari, dinţate şi violacee pe partea inferioară, cu flori mari (Nymphaea lotus thermalis). 2. Plantă erbacee târâtoare din familia primulaceelor, cu flori galbene solitare, folosită în medicina populară (Lysimachia nummularia). – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÚŢIE, tuţii, s.f. (Înv.) Doză (de medicamente).

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

RÁŢĂ, raţe, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări domestice şi sălbatice, înotătoare, cu ciocul lat şi turtit, cu trunchiul scurt şi îndesat, şi cu picioarele scurte, deplasate în partea posterioară a trunchiului (Anas). ♢ Raţă sălbatică = strămoşul celor mai multe raţe domestice, foarte asemănătoare cu acestea şi apreciată pentru carnea ei gustoasă (Anas platyrhynchos). Raţă domestică = denumire dată multiplelor varietăţi provenite prin domesticirea raţei sălbatice şi deosebite între ele prin culoarea penajului, forma corpului, calităţile productive etc. ♢ Expr. (A merge, a se mişca, a umbla) ca o raţă = (a merge etc.) cu mersul legănat, greoi. 2. Urinal. 3. (Art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Cf. alb. r o s ë, scr. r a c a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

REŢEÁ, reţele, s.f. 1. Împletitură de fire de aţă, de sfoară, de sârmă etc., lucrată cu ochiuri mari; plasă, fileu; p. ext. ţesătură rară imitând acest fel de împletitură. ♦ (Înv.) Dantelă. 2. Obiect făcut din reţea (1). 3. Întăritură în faţa tranşeelor sau îngrăditură la un teren făcută din sârmă ghimpată, întinsă între stâlpi susţinători. 4. Sistem de conducte, galerii, străzi, drumuri etc. cu multe ramificaţii şi întretăieri. ♢ Reţea de distribuţie = ansamblu de ramificaţii prin care se distribuie consumatorilor dintr-un oraş apa, gazele, electricitatea. Reţea de telecomunicaţii = ansamblul liniilor, staţiilor de amplificare, centralelor etc. care realizează comunicaţiile pe un anumit teritoriu. Reţea de radiodifuziune = ansamblu de instalaţii destinat să asigure radiodifuzarea programelor de radio. 5. (Fiz.) Ansamblu format din mai multe sisteme de linii care se întretaie între ele; obiect situat la întretăierea acestor sisteme. ♢ Reţea de difracţie = placă transparentă care are săpate pe suprafaţa ei linii foarte fine, la distanţe egale, folosită în locul prismei pentru dispersarea luminii şi producerea unui spectru. 6. (În sintagma) Reţea hidrografică = totalitatea apelor curgătoare de pe un anumit teritoriu. 7. Ansamblu de instituţii, de şcoli etc. răspândite într-o localitate, într-o regiune etc. 8. (Zool.) Unul dintre cele patru compartimente ale stomacului rumegătoarelor, asemănător cu un fagure, cu rol de depozitare şi de fărâmiţare a furajelor; ciur. – Lat. *retella.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RIŢUÍ, riţuiesc, vb. IV. Tranz. A cresta un carton sau o mucava spre a le putea îndoi uşor. – Din germ. ritzen.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DELÚŢ, deluţe, s.n. (Pop.) Deluşor. – Deal + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SIMŢÍ, simt, vb. IV. 1. Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simţ, senzaţia sau percepţia unui lucru, a unui fapt, a unei calităţi, a percepe efectul unei excitaţii; a prezenta sensibilitate. ♦ Refl. A-şi da seama de propria stare fizică. 2. Tranz. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa prezenţa unei fiinţe sau o acţiune a acesteia, mai mult pe baza unui reflex la o excitaţie a simţurilor decât cu ajutorul judecăţii. ♦ (Despre animale) A adulmeca. 3. Tranz. A-şi da seama, a fi conştient, a înţelege, a bănui o acţiune, o situaţie etc., bazându-se atât pe informaţii şi elemente logice, cât şi pe intuiţie, instinct sau legături afective cu altă persoană. ♦ Refl. A fi conştient de o însuşire, de o dispoziţie sau de o stare proprie. ♢ Expr. A se simţi în stare (de ceva sau să facă ceva) = a se şti, a se socoti, a se crede capabil (de ceva sau să facă ceva). 4. Refl. A avea, a da dovadă de bun-simţ; a fi un om simţit (2). 5. Tranz. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoţie etc.; a fi mişcat, impresionat, tulburat de ceva. ♢ Expr. A simţi lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipseşte. A simţi nevoia să... = a dori să... ♦ A avea impresia că ..., a încerca sentimentul că ... ♢ Expr. (Refl.) A se simţi la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri sau de oameni cunoscuţi; a fi familiarizat cu ceva; a nu fi stânjenit sau jenat de nimic; a se simţi bine. ♦ Refl. (Înv.) A se resimţi de pe urma efectelor produse de un factor extern, de o situaţie etc. [Prez. ind. şi: (reg.) simţesc, simţ] – Lat. sentire.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DINŢÁ, dinţéz, vb. I. Tranz. A face dinţi (2) pe marginea unui obiect. – Din dinţat (derivat regresiv) sau din dinte.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÁŢIU s.n. v. saţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SCÓŢI s.m. pl. Triburi celtice care populau iniţial vestul şi nordul Islandei şi care în sec. V-VI s-au stabilit în nordul insulei britanice. – Din fr. Scots.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SEMÉŢ, -EÁŢĂ, semeţi, -e, adj. 1. (Adesea substantivat) Mândru, falnic, măreţ; trufaş, sfidător, obraznic. ♢ (Adverbial) Priveşte semeţ. 2. Îndrăzneţ, curajos; plin de avânt, de elan; avântat. [Var.: (reg.) suméţ, -eáţă adj.] – Cf. sl. s ŭ m ĕ t i.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SFIÉŢ, SFIÁŢĂ, sfieţi, -e, adj. (Înv.) Sfios. [Pr.: sfi-eţ] – Sfii + suf. -eţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SOŢÍE, soţii, s.f. 1. Femeie măritată considerată în raport cu bărbatul ei; nevastă, soaţă. ♦ (Înv.) Soţ, bărbat. ♦ (Pop.) Perechea unui animal. 2. (Pop.) Tovarăş, însoţitor; prieten. 3. (Pop.) Soţ (3). – Soţ + suf. -ie.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SINÉŢ, sineţi, s.m. (Iht.; reg.) Plătică¹. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

STRUŢ¹, struţi, s.m. Pasăre alergătoare mare de stepă, cu picioare lungi şi puternice, cu gât lung şi golaş, cu aripi mici, inapte pentru zbor, cu pene frumoase, moi, negre sau brune-cenuşii, întrebuinţate ca podoabă, care trăieşte îndeosebi în regiunile tropicale ale Africii (Struthio camelus). ♢ Expr. (A avea) stomac de struţ = (a avea) stomac mare, rezistent, care digeră bine. – Din it. struzzo.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

STRUŢ², struţuri, s.n. (Reg.) Buchet de flori. – Din struţ¹ (cu sensul după germ. Strauss „struţ¹” şi „buchet”).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SUMÉŢ, -EÁŢĂ adj. v. semeţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CRUŢÁ, cruţ, vb. I. Tranz. 1. A ierta, a scuti (de pedeapsă); a se îndura de ..., a avea milă. ♢ Expr. A cruţa viaţa cuiva = a lăsa pe cineva în viaţă (după ce-i fusese hotărâtă moartea). 2. A trata (pe cineva) cu înţelegere; a menaja. ♦ A păzi, a feri. 3. A folosi, a consuma un obiect cu prevedere; a economisi. 4. (Înv.) A se codi, a ezita. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CUARŢ, cuarţuri, s.n. Bioxid natural de siliciu, care se găseşte în roci în stare neconsolidată (ca nisip) sau în formă de cristale hexagonale, transparente şi incolore (în stare pură) sau diferit colorate (când conţin şi substanţe străine), utilizat în tehnică, în industria optică, în industria materialelor refractare, la bijuterii etc. [Var.: cvarţ s.n.] – Din germ Quarz, fr. quartz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CVARŢ s.n. v. cuarţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CRANŢ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de un ronţăit. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GLANŢ s. n. bustul pieilor ginisate (date cu lac); pielea însăşi. (< germ. Glanz)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

COTÉŢ, coteţe, s.n. Adăpost pentru păsări, porci sau câini, făcut din scânduri sau din zid. ♢ Expr. (Ir.) A pune (pe cineva) la coteţ = a pune (pe cineva) la îngrăşat, a îndopa. ♦ Fig. Închisoare. 2. Capcană pentru prins peşte în iazurile acoperite cu stuf, făcută din nuiele împletite cu papură şi prevăzută cu o deschidere îngustă întoarsă înăuntru, astfel încât peştele, odată intrat în ea, să nu mai poată ieşi. [Var.: coteáţă s.f.] – Din sl. kotĩcĩ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CUCÚŢ, cucuţi, s.m. (Reg.) Cuculeţ. – Cuc + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CUIÚŢ, cuiuţe, s.n. (Reg.) Cuişor (1). [Pr.: cu-iuţ] – Cui + suf. -uţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CUPÉŢ, cupeţi, s.m. (Reg.) Negustor. – Din sl. kupĩcĩ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

A (se) ameţi ≠ a (se) dezmeţi, a (se) dezmetici

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A (se) lăţi ≠ a (se) îngusta

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A amuţi ≠ a se auzi

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Beţie ≠ trezie

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Ceţos ≠ limpede, clar, lămurit

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Citeţ ≠ ilizibil, neciteţ

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Faţă ≠ spate

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Isteţ ≠ bleg, greoi, neghiob, prost, prostănac, redus, tâmp, tont, molâu, molatic, mărginit, nătâng, năuc

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Puţin ≠ mult

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ULIÚŢ s. v. coroi, uliu.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢULÚC s. v. moţ.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢUGÚI s. ţuguitură, (reg.) ţuţui. (~ul unui obiect.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢUCÁT s. v. sărut, sărutare, sărutat.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢUCÁL s. v. oală de noapte.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢOÁLE s. pl. v. boarfe.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÂŢ s. v. pitulice, purceluşă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÂNC s. v. puşti.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÂMP s. v. coapsă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIUŞ s. v. ciuf.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIVLÍ vb. v. răcni, striga, ţipa, urla, zbiera.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIUÍT s. v. ţiuitură.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIPÁR s. (IHT.; Misgumus fossilis) (pop.) chişcar, (reg.) şerpar, (pdn Mold.) şarpe.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIPÁR s. v. anghilă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢINÚT s. v. judeţ.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢINÚT s. 1. v. loc. 2. v. regiune. 3. regiune, (înv.) latură. (Depresiune într-un ~ muntos.) 4. parte, regiune. (Vezi cum e şi prin alte ~uri.) 5. regiune, zonă, (înv.) oblastie, olat. (În ~urile calde.) 6. v. teritoriu. 7. v. meleag.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢINTÍ vb. 1. a ochi, a viza, (rar) a aţinti, (pop.) a chiti, (reg.) a ţeli, a ţelui, (înv.) a chiorî, a însemna. (A ~ un obiectiv, înainte de a trage.) 2. v. îndrepta. 3. v. aţinti. 4. v. aspira.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIMÉT s. v. scorţişoară.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIGÁN s. 1. rom, (pop.) arapină, (fam. depr.) cioară, cioroi. (E ~ de origine.) 2. ţigan nomad = corturar, şătrar, (rar) şătraş.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢIGÁN adj. v. ţigănesc.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢICNÍ vb. v. înnebuni.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢICUÍ vb. v. mişca, zvâcni.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÍBĂ interj. v. marş.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÍCĂ s. v. băieţaş, băieţel, copilaş.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢESÚT s. I. 1. ţesere. (~ul pânzei.) 2. ţesătorie, (înv.) ţesătură. (Învaţă ~ul.) II. (ANAT.) ţesut acoperitor v. ţesut de apărare; ţesut de apărare = ţesut acoperitor; ţesut embrionar = ţesut meriste-mic; ţesut fundamental v. ţesut trofic; ţesut meristemic = ţesut embrionar; ţesut trofic = ţesut fundamental.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢEPÓS adj. 1. v. spinos. 2. v. înţepător.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢELUÍ vb. v. ochi, ţinti, viza.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÉLER s. v. telină.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÉCHE s. v. căpuşă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢĂRM s. (GEOGR.) 1. liman, litoral, mal, margine, (înv.) pristanişte, vad. (A petrecut vacanţa pe ~ul Mării Negre.) 2. coastă, mal. (Pe ~ul Oceanului Atlantic.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÁPUL s. art. v. capricornul.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŢÁRĂ s. 1. v. stat. 2. v. putere. 3. v. patrie. 4. (IST.) (Mold.) câmp, ocol. (~ Făgăraşului.) 5. v. popor.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

TUŢÍE s. v. doză.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

TÂRŢ interj. v. pârţ.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŞTUŢ s. (TEHN.) tubulură.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŞTUŢ s. v. carabină.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŞPIŢ s. v. blacheu, dantelă, trior, vânturătoare.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŞORŢ s. 1. (reg.) şolorof, şvartug. (~ul bruta-rului.) 2. (Mold.) pestelcă. (~ din portul popular feminin.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŞLÍŢ s. 1. prohab. (~ la pantaloni.) 2. (TEHN.) (reg.) ţinc. (~ într-o piesă de lemn.) 3. (MIN.) tăietură. (~ într-un strat.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŞANŢ s. v. bazaconie, bizarerie, bâzdâganie, ciudăţenie, curiozitate, drăcie, drăcovenie, minunăţie, năstruşnicie, năzdrăvănie, poznă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ŞANŢ s. 1. (prin Mold. şi Bucov.) hindichi.(A săpa un ~.) 2. v. tranşee.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

FORŢÁ vb. tr. 1. a sili, a constrânge, a obliga (pe cineva, la ceva). o a ~ cuiva mâna = a constrânge pe cineva să facă ceva; a ~ nota = a întrece măsura. 2. a sparge, a strica, a deschide violent (o închizătoare); a umbla puternic, cu forţă. (< fr. forcer, it. forzare)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

STRUŢ s. v. buchet, mănunchi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

-FIŢÍE elem. „vegetaţie”, „excrescenţă”, „proliferare”. (< fr. -phytie, cf. gr. phyton, plantă)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

SOŢÚC s. v. bărbăţel, soţior.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SOŢÍE s. v. aliat, amic, asociaţie, asociere, bărbat, însoţitor, întovărăşire, părtaş, pereche, prieten, soţ, tovarăş, tovără-şie.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SOŢÍE s. nevastă, (rar) doamnă, (astăzi rar) soaţă, (înv. şi pop.) muiere, (pop.) boreasă, femeie, (înv.) damă, madamă, soţ, (fam.) babă, consoartă, jumătate, pereche, (eufemistic) dânsa (art.).

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SORŢI s. pl. v. şansă.