Dictionar Roman Explicativ
 
 
Dictionar » Dictionar Roman-Roman » abate

abate

Adauga o definitie | Adauga un cuvant nou.

Toate A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ş T Ţ U V W X Y Z

Cuvant:  
*) pentru a cauta în dictionar utilizaţi caractere româneşti.

abate

Definitie preluata din dictionarul DEX Online Link

ABÁTE1, abaţi, s.m. 1. Titlu dat superiorului unei abaţii. 2. Titlu onorific acordat unor preoţi catolici; persoană care poartă acest titlu. – Din it. ab(b)ate.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abáte1 s. m. 1. superior al unei abaţii. 2. preot, cleric la catolici. (< it. abbate)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. şi intranz. A (se) îndepărta (de la o direcţie apucată, fig. de la o normă fixată, de la o linie de conduită etc.). ♦ Refl. şi tranz. A se opri sau a face să se oprească în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul iniţial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamităţi, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se năzări. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. (Franţuzism) A doborî la pământ. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abáte2 vb. I. tr., refl. a (se) îndepărta de la o direcţie, o normă, o linie de conduită. II. tr. a doborî, a culca la pământ. III. refl. a se năpusti (asupra). IV. intr. a-i veni cuiva o idee, a i se năzări. (< lat. abbattere, fr. abattre)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

A (se) abate ≠ a (se) îndrepta

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABÁTE vb. v. apuca, căşuna, năzări, veni.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABÁTE vb. 1. v. devia. 2. a se depărta, a devia, a divaga, a se îndepărta, (înv.) a (se) scăpăta. (S-a ~ de la subiect.) 3. a da, a se opri, a trece. (Se ~ în drum şi pe la el.) 4. a distrage, a sustrage. (Gândurile îl ~ de la lucru.) 5. v. contraveni.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

abáte s. m., pl. abáţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abáte vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. abát, 1 pl. abátem; conj. prez. 3 sg. şi pl. abátă; part. abătút

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

A ABÁTE abát 1. tranz. 1) A îndepărta de la o direcţie iniţială sau de la o anumită normă morală. 2) (persoane) A face să se abată. 2. intranz. (despre intenţii, gânduri etc.) A-i trece prin minte; a-i veni pe neaşteptate. /<fr. abattre, lat. abbattere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A SE ABÁTE mă abát intranz. 1) A-şi schimba direcţia iniţială. ~ din drum. 2) (despre persoane) A se opri (pentru o vizită scurtă), renunţând la traseul iniţial; a trece. 3) (despre fenomene ale naturii) A veni pe neaşteptate (şi cu putere). /<fr. abattre, lat. abbattere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABÁ//TE ~ţi m. 1) Stareţ al unei abaţii. 2) Preot catolic. /<it. abbate

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABÁTE1, abáţi, s.m. ~ (din aram. abba (= tată), prin interm. gr. άββας şi lat. abbas, -atis) [DRAE]

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

ABÁTE vb. 1. A doborî la pământ, a dărâma, a da jos. 2. A devia, a îndepărta. 3. A schimba drumul. 4. (Refl.) A se opri. 5. A se grăbi, a face tot ce este cu putin ă. 6. A trece cuiva ceva prin minte, a i se năzări (cu pron. în dat.) . -Din mr. abat, istr. abotu

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ABÁTE, - i s.m. Titlu dat superiorului unei aba ii. 2. Titlu onorific acordat unor preo i catolici; persoană care poartă acest titlu. -Din it. abate

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ABÁTE s.m. 1. Stareţ, superior al unei mănăstiri catolice de călugări. 2. Titlu onorific care se dă unor clerici catolici. [< it. abbate, cf. lat. abbas].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABÁTE vb. III. 1. tr., refl., intr. A (se) îndepărta de la o direcţie, normă, linie de conduită etc. 2. tr. A doborî. 3. refl. A se năpusti, a cădea. [Cf. fr. abatire, it. abbattere].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

abáte (abătút, abătút), vb. – 1. A doborî la pămînt, a dărîma, a da jos. – 2. A devia, a îndepărta. – 3. A schimba drumul. – 4. (Refl.) A se opri. – 5. A se grăbi, a face tot ce este cu putinţă. – 6. A trece cuiva ceva prin minte, a i se năzări (cu pron. în dat.). – Mr. abat, istr. abotu < Lat. abbattĕre (cuvînt probabil tîrziu, care apare doar în Legea Salică), sau mai curînd formaţie internă a rom., plecînd de la a bate (Puşcariu 2; REW 11). DAR explică sensul 1 ca galicism şi pe celelalte ca împrumut din sl. biti „a bate” şi „a ciocăni”. Ambele opinii par discutabile, căci biti nu este suficient pentru a explica toate sensurile rom. care, pe de altă parte, s-ar putea explica foarte bine plecîndu-se de la cuvintele romanice (cf. Gamillscheg, abat). – Der. abătător, adj. (muncitor); abatere, s.f. (deviere, anomalie); abătut, adj. (deviat, deprimat, melancolic). – Din rom. provine sb. abati „a devia”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

abáte (abáţi), s.m. – 1. Titlu dat superiorului unei abaţii. – 2. Titlu onorific acordat unor preoţi catolici; persoană care poartă acest titlu. < It. abate. – Der. abaţial, adj. (referitor la o abaţie), din it. abbaziale; abaţie, s.f. (mănăstire condusă de un abate) , din it. abbazia; abatisă (călugăriţă care conduce o abaţie), din lat. abbatissa (sec. XIX).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

abáte2 (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. abát, 1 pl. abátem, 2 pl. abáteţi, imperf. 3 sg. abăteá; conj. prez. 3 să abátă; imper. 2 sg. abáte, 2 pl. abáteţi; part. abătút

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

RABÁTE vb. III. v. rabata.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RABÁTE vb. III. tr. 1. A roti o figură plană în jurul unei drepte astfel încât planul ei să fie paralel cu unul dintre planele de proiecţie. 2. A lăsa în jos; a îndoi; a plia. [< fr. rabattre].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABÁTERE, abateri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) abate2 şi rezultatul ei. ♢ Expr. Abatere de la regulă = excepţie. ♦ Încălcare a unei dispoziţii cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferenţa dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi şi valoarea ei nominală. ♦ (Tehn.) Diferenţa dintre valoarea reală şi cea proiectată a unei piese. – V. abate2.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abátere s. f. 1. acţiunea de a (se) abate. ♦ încălcare a unor dispoziţii. 2. diferenţa dintre valoarea nominală a unei mărimi şi valoarea ei măsurată. 3. (tehn.) diferenţa dintre dimensiunea maximă sau minimă realizată pentru o piesă şi dimensiunea ei proiectată. (< abate)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABÁTERE s. 1. v. deviere. 2. culpabilitate, culpă, eroare, greşeală, păcat, vină, vinovăţie, (livr.) eres, (rar) prihană, (înv. şi reg.) teahnă, (reg.) greş, (Olt., Munt. şi Mold.) ponos, (înv.) cusur, săblaznă, scandal, smintă, sminteală, (fig.) rătăcire, (înv. fig.) rătăceală. (O ~ de mică importanţă.) 3. v. neregulă. 4. anomalie, deviere. (S-a produs o ~ inexplicabilă.) 5. v. excepţie.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

abátere s. f., g.-d. art. abáterii; pl. abáteri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABÁTER//E ~i f. 1) jur. Încălcare a unor dispoziţii legale. 2) tehn. Diferenţă între valoarea măsurată a unei mărimi şi valoarea ei reală. [G.-D. abaterii] /v. a abate

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABÁTERE s.f. Acţiunea de a (se) abate şi rezultatul ei. ♦ Diferenţa dintre valoarea măsurată a unei mărimi şi valoarea ei reală. ♦ (Tehn.) Diferenţa dintre dimensiunea maximă sau minimă realizată pentru o piesă şi dimensiunea ei proiectată. ♦ Întoarcere a prorei unei nave într-o anumită direcţie. [< abate].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABATERE s.f. (Mold.) Înclinaţie, vocaţie, aptitudine. Să cerce buni dascali, să-i înveţe legea şi alte învăţături şi meşteşu<gu>ri, după abaterea lor. BUGOAVNĂ 1775, 43V. Etimologie: abate. Vezi şi abătut.

Dicţionarul limbii române literare vechi (1640-1780) - Termeni regionali, Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987

abatere, abateri s.f. (glum.) căsătorie (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, Bucureşti, 2006)

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

ABATESA, abatese s.f. Calugarita care conduce activitatea intr-o manastire catolica. – Din lat. abbatissa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ABATÉSĂ, abatese, s.f. Călugăriţă care conduce o abaţie. – Din lat. abbatissa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abatésă s. f. maică superioară a unei abaţii. (< it. abbadessa, lat. abbatissa)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

RABÁTERE s.f. v. rabatare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abatésă s. f., g.-d. art. abatésa; pl. abatése

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

rabátere s. f., g.-d. art. rabáterii; pl. rabáteri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABATÉSĂ s.f. (Rar) Superioară a unei mănăstiri catolice de călugăriţe. [< it. abbadessa, cf. lat. abbatissa].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

*abatésă s. f., g.-d. art. abateséi; pl. abatése

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

RABÁTERE s.f. Acţiunea de a rabate şi rezultatul ei. ♦ Metodă folosită în geometria descriptivă, care constă în a aduce o figură plană astfel încât planul ei să fie paralel cu unul dintre planurile de proiecţie. [< rabate].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CONTRABATERÍE, contrabaterii, s.f. Acţiune de luptă dusă de artileria proprie împotriva bateriilor inamicului, aflate în poziţie de tragere. – Din fr. contrebatterie.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CONTRABATERÍE s. f. 1. acţiune de foc executată de artileria proprie împotriva bateriilor inamicului. 2. (fig.) mijloc pentru a dejuca o intrigă, o urzeală. (< fr. contrebatterie)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

contrabateríe s. f. → baterie

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

CONTRABATERÍ//E ~i f. Tip de artilerie îndreptată împotriva bateriilor de artilerie ale inamicului aflate în poziţii de tragere. [Art. contrabateria; G.-D. contrabateriei; Sil. -ri-e] /<fr. contrebatterie

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

CONTRABATERÍE s.f. 1. Tir de artilerie destinat să distrugă sau să neutralizeze artileria inamicului. 2. (Fig.) Mijloc întrebuinţat pentru a dejuca o intrigă, o urzeală. [Cf. fr. contrebatterie].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

Adauga o definitie | Adauga un cuvant nou.

Toate A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ş T Ţ U V W X Y Z

Cuvant:  
*) pentru a cauta în dictionar utilizaţi caractere româneşti.
DIC-DEX