Dictionar Roman Explicativ
 
 
Dictionar » Dictionar Roman-Roman » abs

abs

Adauga o definitie | Adauga un cuvant nou.

Toate A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ş T Ţ U V W X Y Z

Cuvant:  
*) pentru a cauta în dictionar utilizaţi caractere româneşti.

abs

Definitie preluata din dictionarul DEX Online Link

ABS- v. ab-.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

TABS, tabsuri, s.n. Imagine sau inscripţie care însoţeşte unele mărci poştale. – Din engl. tabs (pl. lui tab „contramarcă”).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

tabs s. n., pl. tábsuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

TABS s. n. imagine, inscripţie ce însoţeşte unele mărci poştale. (< engl. tabs)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSÉNT, -Ă, absenţi, -te, adj. 1. Care nu e de faţă, care lipseşte. 2. Fig. Care nu este atent la ce se petrece în jurul lui; distrat. – Din fr. absent, lat. absens, -ntis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absént, -ă adj. 1. care lipseşte de undeva. 2. (fig.) distrat; preocupat. (< fr. absent, lat. absens)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

absínt s. n. 1. plantă amară şi aromatică, cu esenţă toxică; pelin. 2. băutură alcoolică, tare, verzuie, preparată din absint (1). (< fr. absinthe, lat. absinthium)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSÍNT, absinturi, s.n. Băutură alcoolică tare, de culoare verde, cu gust amar, preparată cu uleiuri eterice de pelin, anason şi alte plante aromatice. – Din fr. absinthe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absúrd, -ă I. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simţ. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admiţând un raţionament fals. 2. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om şi mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logică, care nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii, contrar bunului-simţ; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admiţând un raţionament fals, o situaţie aproape imposibilă. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr, arătând că punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

Absent ≠ atent, omniprezent, prezent

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Absurd ≠ logic, raţional, rezonabil

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÚRD adj., s. 1. adj. aberant, ilogic, nelogic, neraţional, prostesc, stupid, (livr.) elucubrant, iraţional. (O situaţie ~.) 2. s. v. absurditate.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÉNT adj. 1. lipsă. (A fost ~ la apel.) 2. v. distrat. 3. (fig.) pierdut. (O privire ~.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

absént adj. m., pl. absénţi; f. sg. abséntă, pl. absénte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absínt s. n., pl. absínturi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absúrd adj. m., pl. absúrzi; f. sg. absúrdă, pl. absúrde

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absúrd s. n.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÚR//D2 ~dă (~zi, ~de) Care vine în contradicţie cu gândirea logică; alogic; aberant. /<lat. absurdus, fr. absurde

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÚRD1 n. Calitatea a ceea ce este lipsit de raţiune. ♢ Prin ~ prin admiterea unui raţionament fals. Reducerea la ~ metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că oricare alt punct de vedere duce la consecinţe false. /<lat. absurdus, fr. absurde

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÍNT ~uri n. Băutură alcoolică preparată din pelin, anason şi alte plante aromatice. /<fr. absinthe

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÉN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) Care lipseşte. 2) fig. Care este dus pe gânduri; distrat. Privire ~tă. /<fr. absent, lat. absens, ~ntis

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÉNT, -tă adj. Care lipseste. -Din fr. Absent

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ABSÚRD, -Ă adj. Contrar gândirii logice, legilor naturii, bunului-simţ sau uzului comun. // s.n. Calitatea a ceea ce este absurd; lucru lipsit de sens; absurditate; nonsens. ♢ Prin absurd = admiţând un raţionament fals; reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că singurul punct de vedere care se poate susţine este cel propus. [Cf. fr. absurde, lat. absurdus].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSÉNT, -Ă adj. 1. Care lipseşte, care nu este prezent. 2. (Fig.) Distrat; indiferent; preocupat. [< fr. absent, cf. lat. absens].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSÍNT s.n. 1. (Bot.) Plantă amară şi aromatică, care conţine o esenţă tonică. 2. Băutură alcoolică tare, verzuie, preparată din această plantă sau din pelin, chimen şi alte plante aromatice. [< fr. absinthe, cf. lat. absinthium, gr. absinthion].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

absént (abséntă), adj. – Care lipseşte. < Fr. absent. – Der. (din fr.) a absenta, vb.; absenţă, s.f.; absenteism, s.n.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

abscóns, -ă adj. greu de înţeles; obscur; abstrus. (< fr. abscons, lat. absconsus)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSCÓNS, -Ă, absconşi, -se, adj. (Livr.) Greu de înţeles; ascuns, tainic; (voit) obscur. – Din fr. abscons, lat. absconsus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ABSENTÁ, absentez, vb. I. Intranz. (Despre persoane) A lipsi dintr-un loc (unde ar fi trebuit să se găsească), a nu fi de faţă. – Din fr. (s')absenter, lat. absentare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absentá vb. I. intr. a lipsi, a fi absent. II. refl. a se îndepărta, a se separa de sine. (< fr. absenter, lat. absentare)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSIDÁL, -Ă adj. v. absidial.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absídă s. f. nişă în formă semicirculară situată în continuarea navei centrale a unei bazilici sau biserici. (< fr. abside, lat. absida)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSÍDĂ, abside, s.f. Nişă semicirculară sau poligonală care închidea nava centrală a unei bazilici romane. ♦ Incăpere semicirculară destinată altarului în bazilicile creştine. – Din fr. abside, lat. absida.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absolút, -ă I. adj. 1. care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat. 2. total, complet, desăvârşit. ♢ adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoaşterea completă a realităţii; (fiz.) mişcare ~ă = deplasarea unui corp faţă de un sistem de referinţă fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 ºC). 3. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracţie de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu veşnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce există în sine şi prin sine. III. adv. cu desăvârşire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSOLÚT, -Ă, absoluţi, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiţii si relaţii, care nu este supus nici unei restricţii, care nu are limite; necondiţionat, perfect, desăvârşit. ♢ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă şi cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veşnic, imuabil, infinit, care, după unele concepţii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noţiuni de creştere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuşi şi nu în comparaţie cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezminţit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condiţiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînţeles. II. Adv. (Serveşte la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârşire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ♢ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ABSOLVÍ (1) absolvesc, (2) absólv, vb. IV. Tranz. 1. A termina un an şcolar, un ciclu sau o formă de învăţământ. 2. A scuti pe cineva de pedeapsă; a ierta. – Din germ. absolvieren, lat. absolvere.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absolví vb. tr. 1. a termina un ciclu, o formă de învăţământ. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevăzut de lege; a scuti de pedeapsă. (< germ. absolvieren, lat. absolvere)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

absorbí vb. I. tr. 1. a se îmbiba, a suge, a încorpora ceva. 2. a prelua cunoştinţe, idei, elemente specifice etc., asimilându-le în propria structură. 3. (fig.) a preocupa intens. II. refl. (fig.) a se cufunda în gânduri (< fr. absorber, lat. absorbere)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSORBÍ, absórb, vb. IV. Tranz. 1. A suge, a înghiţi, a încorpora o substanţă etc. ♦ A reţine o parte din particulele sau din energia radiantă care cade pe un corp. 2. Fig. A preocupa în mod intens; a captiva. – Din fr. absorber (după sorbi).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abstrús, -ă adj. abscons. (< fr. abstrus, lat. abstrusus)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRÚS, -Ă, abstruşi, -se, adj. (Rar) Neclar, confuz, încurcat. – Din fr. abstrus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

A absenta ≠ a asista, a se afla

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Abscons ≠ bombastic

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Absolut ≠ relativ

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSORBÍ vb. 1. a aspira, a încorpora, a înghiţi, a resorbi, a sorbi, a suge, a trage. (Pământul ~ apa de precipitaţii.) 2. a acapara, a domina, a preocupa, a stăpâni. ( Îl ~ rezolvarea unei probleme.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLVÍ vb. 1. a isprăvi, a sfârşi, a termina. (A ~ liceul.) 2. a cruţa, a ierta, a scuti, (înv.) a milui, a pardona, a slobozi. (A ~ de o pedeapsă.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLÚT adj., adv. 1. adj. adânc, complet, deplin, desăvârşit, perfect, profund, total. (Linişte ~; întuneric ~.) 2. adv. v. integral. 3. adj. suveran, total. (Un dispreţ ~.) 4. adj. necondiţionat, suprem, suveran. (Autoritate ~.) 5. adj., adv. imperios, neapărat, stringent. (Era ~ nevoie să ...) 6. adv. v. desigur. 7. adv. v. aidoma.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSENTÁ vb. a lipsi. (~ de la şcoală.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSCÓNS adj. v. confuz, echivoc, imprecis, indefinit, neclar, nedefinit, neprecis, obscur.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

abscóns adj. m., pl. abscónşi; f. sg. abscónsă, pl. abscónse

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absentá vb., ind. prez. 1 sg. absentéz, 3 sg. şi pl. absenteáză

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absídă (arhit.) s. f., g.-d. art. absídei; pl. absíde

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolút adj. m., pl. absolúţi; f. sg. absolútă, pl. absolúte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolút s. n., g.-d. art. absolútului; pl. absolúturi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolví (a termina un an şcolar) vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. absolvésc, imperf. 3 sg. absolveá; conj. prez. 3 sg. şi pl. absolveáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolví (a scuti de pedeapsă) vb., ind. prez. 3 sg. şi pl. absólvă, imperf. 3 sg. absolveá; conj. prez. 3 sg. şi pl. absólve

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absorbí vb. → sorbi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstrús adj. m. (sil. mf. abs-), pl. abstrúşi; f. sg. abstrúsă, pl. abstrúse

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

A ABSORBÍ absórb tranz. 1) (despre corpuri poroase) A atrage în sine; a lăsa să pătrundă în sine; a îmbiba. 2) fig. A preocupa în întregime; a captiva. /<fr. absorber, lat. absorbere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ABSOLVÍ2 absólv tranz. 1) jur. (acuzaţi) A scuti de o pedeapsă; a ierta. 2) rel. A elibera de păcate; a ierta. /<germ. absolvieren, lat. absolvere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ABSOLV//Í1 ~ésc tranz. (instituţii de învăţământ) A termina cu bine. /<germ. absolvieren, lat. absolvere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLÚT3 adv. 1) Cu desăvârşire; cu totul. 2) Întru totul; exact. /<lat. absolutus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLÚ//T2 ~tă (~ţi, ~te) 1) Care nu este limitat de nici un fel de condiţii. Putere ~tă. 2) Care corespunde tuturor cerinţelor; lipsit de defecte; complet; ireproşabil; impecabil; perfect. Auz ~. 3) Care este covârşitor. Majoritate ~tă. 4) rar (despre corpuri, substanţe etc.) Care are o compoziţie omogenă; fără impurităţi; pur; curat. Alcool ~. /<lat. absolutus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLÚT1 n. filoz. Principiu de bază, identificat cu divinitatea, care este pus la baza universului; ceea ce există în sine şi prin sine. /<lat. absolutus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÍD//Ă ~e f. Încăpere semicirculară în bisericile creştine, destinată altarului. /<fr. abside, lat. absida

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ABSENT//Á ~éz intranz. A fi absent; a lipsi. ~ nemotivat. /<lat. absentare, fr. [s']absenter

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSCÓN//S ~să (~şi, ~se) livr. Care este greu de înţeles; obscur. [Sil. ab-scons] /<fr. abscons, lat. absconsus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLVÍ vb. 1. A ierta, a scuti de pedeapsă 2. A termina studiile -Din lat. Absolvere

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ABSORBÍ vb. 1. A suge, a înghi i, a se îmbiba 2. A preocupa -Din fr. Absorber

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ABSCÓNS, -Ă adj. (Liv.) Greu de înţeles; ascuns, tainic. [< fr. abscons, cf. lat. absconsus].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSENTÁ vb. I. intr. A lipsi de undeva (unde trebuia să fie). [P.i. -tez. / < fr. absenter, cf. lat. absentare].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLÚT, -Ă adj. (op. r e l a t i v). 1. Care nu este supus unei restricţii, necondiţionat. ♢ Monarhie absolută = monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (s.n.; în idealismul obiectiv) Principiu veşnic , imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. ♦ (În filozofia idealistă) Spirit absolut , (idee) absolută = factor primordial al universului, identificat cu divinitatea. 2. Considerat în raport cu sine însuşi şi nu în comparaţie cu alte persoane asemănătoare. ♢ Adevăr absolut = adevăr care reprezintă cunoaşterea completă a realităţii; element al cunoaşterii care nu poate fi infirmat în viitor; (fiz.) mişcare absolută = deplasarea unui corp faţă de un sistem de referinţă fix; zero absolut = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 ºC). 3. (Mat.; despre mărimi) Care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ Valoare absolută = valoare aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi; verb absolut = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. 4. Desăvârşit, complet, perfect. // adv. Cu desăvârşire, întocmai, exact. [< lat. absolutus < absolvere – a dezlega, cf. fr. absolu].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSIDÁL, -Ă adj. Referitor la absidă, care ţine de absidă. [Var. absidial, -ă adj. / < fr. absidal].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSÍDĂ s.f. Parte a unei biserici, de forma unei nişe semicirculare sau poligonale, situată în continuarea navei centrale. [< fr. abside, cf. lat. absida].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLVÍ vb. IV. tr. 1. A termina o formă de învăţământ. 2. (Jur.) A elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevăzut de lege sau când săvârşirea lui a fost justificată. 3. A ierta; a scuti. [P.i. -vesc (1) şi absolv (2). / < lat. absolvere, cf. germ. absolvieren, fr. absoudre].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSORBÍ vb. IV. tr. 1. A se îmbiba de..., a suge, a trage; a înghiţi. 2. (Fig.) A preocupa, a cuprinde mintea, gândurile cuiva. [< fr. absorber, cf. lat. absorbere].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTRÚS, -Ă adj. (Rar) Neclar, confuz, încurcat; abscons. [Cf. fr. abstrus, lat. abstrusus].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

absolví (-v, -ít), vb 1. A ierta, a scuti de pedeapsă. – 2. A termina studiile. < Lat. absolvere (sec. XVIII). Sensul 2 este împrumutat din terminologia referitoare la învăţămînt din Austria şi Germania; există cu acest sens tendinţa de a conjuga eu absolvesc (cf. Iordan, BF, II, 53). – Der. absolvent, adj. (care a terminat o formă de învăţămînt); absolvenţă, s.f. (terminarea unei forme de învăţămînt).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

absorbí (absórb, absorbít) vb. – 1. A suge, a înghiţi, a se îmbiba. – 2. A preocupa. < Fr. absorber, cf. sorbi. – Der. absorbant, adj.; absorbitor, adj.; absorpţiune, s.f., din fr.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

!absolvi (a~) (a termina un ciclu de învăţământ, a scuti de pedeapsă) vb., ind. prez. 3 absólvă, imperf. 3 sg. absolveá; conj. prez. 3 să absólve

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

abstrús (livr.) adj. m., pl. abstrúşi; f. abstrúsă, pl. abstrúse

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

ABSCÍSĂ, abscise, s.f. Simbolul care indică lungimea şi sensul segmentului cuprins între un punct fix al unei drepte şi un punct dat de pe dreaptă. ♦ Una dintre coordonatele carteziene, care serveşte la stabilirea poziţiei unui punct în plan sau în spaţiu. – Din fr. abscisse, lat. abscissa [linea].

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abscísă s. f. 1. (mat.) număr real care indică pe o axă lungimea şi sensul segmentului cuprins între originea axei şi un punct dat, determinând poziţia acestuia. 2. prima coordonată carteziană (orizontală) a unui punct. (< fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

absidiál, -ă adj. referitor la absidă. (< fr. absidial)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSIDIÁL, -Ă, absidiali, -e, adj. Care ţine de absidă; privitor la absidă. [Pr.: -di-al. – Var.: absidál, -ă adj.] – Din fr. absidal.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absorbít, -ă I. adj., s. n. (fluid) încorporat de o substanţă absorbantă. II. adj. (fig.) preocupat; captivat. (< absorbi)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSORBÍT, -Ă, absorbiţi, -te, adj. 1. Supt, înghiţit; încorporat. 2. Fig. Preocupat, captivat. – V. absorbi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abstráct, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRÁCT, -Ă, abstracţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezultă din separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detaşat de obiecte, de fenomene sau de relaţiile în care există în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducţii logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înţeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb şi exprimă acţiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abstráge vb. I. tr. a efectua o abstractizare. II. refl. a se izola de realitatea înconjurătoare. (după fr. abstraire, lat. abstrahere)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRÁGE, abstrág, vb. III. Tranz. (Rar) A desprinde o însuşire independent de obiectul sau de obiectele cărora le aparţine; a judeca izolat, în afara unui context. – Din fr. abstraire (după trage).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

Abstract ≠ concret, palpabil, sesizabil

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRÁCT adj. 1. teoretic. (Ipoteze ~.) 2. conceptual, noţional. (Conţinut ~ al unui enunţ.) 3. nonfigurativ. (Artă ~.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSORBÍT adj. preocupat.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

abscísă s. f., g.-d. art. abscísei; pl. abscíse

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absidiál adj. m. (sil. -di-al), pl. absidiáli; f. sg. absidiálă, pl. absidiále

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absorbít adj. m., pl. absorbíţi; f. sg. absorbítă, pl. absorbíte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstráct adj. m. (sil. mf. abs-), pl. abstrácţi; f. sg. abstráctă, pl. abstrácte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstráct s. n. (sil. mf. abs-), pl. abstrácte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstráge vb. (sil. mf. abs-) → trage

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

A ABSTRÁGE abstrág tranz. A considera izolat; a desprinde dintr-un ansamblu. /<lat. abstrahere

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRÁC//T ~tă (~ţi, ~te) şi adverbial 1) (în opoziţie cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracţie; care cuprinde trăsăturile generale, detaşându-se de raporturile concrete. 2) Care este greu de înţeles din cauza lipsei elementelor concrete. ♢ În ~ a) pe calea deducţiilor logice; b) rupt de realitate. [Sil. abs-tract] /<lat. abstractus, germ. abstrakt

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSCÍS//Ă ~e f. Una dintre cele două linii care servesc la fixarea poziţiei unui punct pe un plan sau în spaţiu, cealaltă numindu-se ordonată. [Sil. ab-sci-] /<fr. abscisse, lat. abscissa

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRÁGE vb. III tr. A judeca, a considera izolat, a desprinde dintr-un context. [< lat. abstrahere, cf. fr. abstraire, după trage].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSCÍSĂ s.f. (Mat.) Număr prin care se determină poziţia unui punct pe o dreaptă orizontală care face parte dintr-un sistem de coordonate; coordonata respectivă. [Pron. -sci-să, pl. -se. / < fr. abscisse, cf. lat. abscissa – parte tăiată, porţiune].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSIDIÁL, -Ă adj. v. absidal.

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSORBÍT, -Ă adj. 1. Supt, încorporat; înghiţit. 2. (Fig.) Preocupat; captivat. [< absorbi].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTRÁCT, -Ă adj. (op. c o n c r e t) Care este rezultatul unei abstracţii; care este imperceptibil prin simţuri. ♢ (Mat.) Număr abstract = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; (gram.) substantiv abstract = substantiv care denumeşte o noţiune abstractă; artă abstractă v. abstracţionism (2) [în DN]. // s.n. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acţiunea acestuia. ♢ În abstract = pe bază de deducţii logice; rupt de realitate. ♦ Conceput sub un aspect general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles, bazat numai pe abstracţii. // s.n. 1. Categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. 2. Expunere sumară a conţinutului esenţial al unei lucrări. [< lat. abstractus, cf. fr. abstrait].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

!abscízie (-zi-e) s. f., art. abscízia (-zi-a), g.-d. art. abscíziei; pl. abscízii, art. abscíziile (-zi-i-)

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

*absorbít adj. m., pl. absorbíţi; f. absorbítă, pl. absorbíte

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

!abstráct1 adj. m., pl. abstrácţi; f. abstráctă, pl. abstrácte

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

!abstráct2 s. n., (elemente) pl. abstrácte

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

!abstráge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. abstrág, imperf. 3 sg. abstrăgeá; part. abstrás

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

ABSCÍZIE s.f. v. absciziune. [în DOOM 2]

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

abstract

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

absénţă s. f. 1. lipsa cuiva sau a ceva dintr-un loc; inexistenţă. 2. pierdere bruscă şi de scurtă durată a cunoştinţei. 3. (fig.) neatenţie, distracţie. (< fr. absence, lat. absentia)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSÉNŢĂ, absenţe, s.f. 1. Lipsă a unei fiinţe sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit să se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se notează această lipsă. 2. Pierdere bruscă şi de scurtă durată a cunoştinţei; leşin. 3. Lipsă de atenţie, distracţie, indiferenţă a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absintísm s. n. intoxicaţie cu absint. (< fr. absinthisme)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSOLVÉNT, -Ă, absolvenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care a terminat un ciclu sau o formă de învăţământ. – Din germ. Absolvent, lat. absolvens, -ntis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absolvént, -ă s.m. f. cel care a absolvit o formă de învăţământ. (< germ. Absolvent, lat. absolvens)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSOLVÍRE, absolviri, s.f. Acţiunea de a absolvi şi rezultatul ei; absolvenţă. – V. absolvi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absorbánt, -ă I. adj., s. n. (corp lichid sau solid) care absoarbe gaze, substanţe, radiaţii etc.; absorbitor (I), absorbtiv. II. adj. (fig.) care preocupă. (< fr. absorbant)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSORBÁNT, -Ă, absorbanţi, -te, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Substanţă) care absoarbe lichide sau vapori. ♦ (Substanţă) care reţine o parte din particulele sau din energia radiată de o sursă. 2. Adj. Fig. Care interesează, care captivează; către care se îndreaptă toate preocupările cuiva. – Din fr. absorbant.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ABSORBÍRE, absorbiri, s.f. Acţiunea de a absorbi şi rezultatul ei. – V. absorbi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absorbtív, -ă adj. absorbant (I). (< fr. absorptif)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

abstinént, -ă adj., s.m. f. (cel) care practică abstinenţa. (< fr. abstinent, lat. abstinens)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTINÉNT, -Ă, abstinenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care îşi impune restricţii de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesităţi fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

Absenţă ≠ prezenţă

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Absentare ≠ aflare, asistare

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLVÍRE s. 1. absolvenţă, isprăvire, terminare. (~ unei şcoli.) 2. cruţare, iertare, scutire. (~ de o obligaţie.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÉNŢĂ s. 1. lipsă, (rar) lipsire. (~ lui a fost remarcată.) 2. v. distracţie.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

absentáre s. f., pl. absentări

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absénţă s. f., g.-d. art. absénţei; pl. absénţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absintísm s. n.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolvént s. m., pl. absolvénţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolvíre s. f. → solvire

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absorbánt adj. m., pl. absorbánţi; f. sg. absorbántă, pl. absorbánte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absorbánt s. n., pl. absorbánte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absorbíre s. f., pl. absorbíri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absorbtív adj. m., pl. absorbtívi; f. sg. absorbtívă, pl. absorbtíve

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstinént s. m., pl. abstinénţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTINÉN//T ~tă (~ţi, ~te) şi substantival Care se abţine de la excese; care este cumpătat la mâncare, băutură şi alte necesităţi. Om ~. [Sil. ab-sti-] /<fr. abstinent, lat. abstinens, ~ntis

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSORBÁN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) şi substantival Care are proprietatea de a absorbi lichide sau vapori. 2) fig. Care atrage în cel mai înalt grad. Ocupaţie ~tă. /<fr. absorbant

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLVÉN//T ~tă (~ţi, ~te) m. şi f: Persoană care a absolvit o formă de învăţământ. /<germ. Absolvent, lat. absolvens, ~ntis

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÉNŢ//Ă ~e f. 1) Lipsă a unei persoane din locul unde ar trebui să fie. 2) Semn ce marchează această lipsă. 3) fig. Lipsă de interes; indiferenţă; neatenţie; dezinteres. /<fr. absence, lat. absentia

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSORBÍRE s.f. Acţiunea de a absorbi; absorbţie. [< absorbi].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSÉNŢĂ s.f. 1. Lipsă a unei fiinţe sau a unui lucru (dintr-un loc unde ar fi trebuit să fie). 2. Pierdere bruscă şi de scurtă durată a cunoştinţei. ♦ (Fig.) Neatenţie, distracţie; indiferenţă. [Cf. fr. absence, lat. absentia].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSINTÍSM s.n. Intoxicaţie cu absint. [< fr. absinthisme].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLVÉNT, -Ă s.m. şi f. Cel care a absolvit o formă de învăţământ. [< germ. Absolvent, cf. lat. absolvens].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLVÍRE s.f. Acţiunea de a absolvi şi rezultatul ei; absolvenţă. [< absolvi].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSORBÁNT, -Ă adj. 1. (şi s.m.) (Substanţă) care absoarbe (lichide sau vapori); care reţine o parte din energia unui izvor. 2. (Fig.) Care interesează, care preocupă foarte mult. [Pl. -nţi, -nte. / cf. fr. absorbant].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTINÉNT, -Ă s.m. şi f. Om cumpătat, sobru la mâncare şi mai ales la băutură; cel care se abţine de la anumite plăceri, excese (mai ales sexuale). [Cf. fr. abstinent, lat. abstinens].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

absolvent, -ă, absolvenţi, -te s.m., s.f. infractor cu o singură condamnare la activ (Notă: Definţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, Bucureşti, 2006)

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

absolvent, -ă, absolvenţi, -te s.m., s.f. infractor cu o singură condamnare la activ (Notă: Definţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, Bucureşti, 2006)

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

absciziúne s. f. extirpare a unui organ al corpului. (< fr. abscision, lat. abscisio)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSCIZIÚNE, absciziuni, s.f. (Med.) Tăiere a unei părţi sau a unui organ al corpului. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abscission.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absenteísm s. f. 1. absenţă frecventă şi nemotivată dintr-un loc de muncă. 2. mod de exploatare a pământului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la şedinţe politice. ♢ ~ parlamentar = practică folosită de deputaţii opoziţiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptării unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenţă îndelungată a deţinătorului unei proprietăţi funciare, pe care o exploatează printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practică folosită mai ales de deputaţii aflaţi în opoziţie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absenteíst, -ă adj., s.m. f. (cel) care practică absenteismul. (< fr. absentéiste)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSENTEÍST, -Ă, absenteişti, -ste, adj., s.m. şi f. (Persoană) care trăia în strainătate, administrându-şi bunurile prin intermediari. – Din fr. absentéiste.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absidiólă s. f. mică absidă. (< fr. absidiole)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSIDIÓLĂ, absidiole, s.f. 1. Mică absidă laterală la unele bazilici romane. 2. Mică absidă lângă altar la bisericile creştine. [Pr.: -di-o-] – Din fr. absidiole.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absintínă s. f. substanţă specifică din frunze de absint. (< fr. absinthin)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentrează în mâinile sale întreaga putere. (< fr. absolutisme)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absolută a unui monarh. ♢ Absolutism luminat = regim politic apărut în sec. XVIII şi caracterizat prin atitudinea înţelegătoare a suveranilor faţă de cerinţele progresului, de sfaturile gânditorilor luminaţi etc. – Din fr. absolutisme.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absolutíst, -ă adj., s.m. f. (adept) al absolutismului. (< fr. absolutiste)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSOLUTÍST, -Ă, absolutişti, -ste, adj. Care aparţine absolutismului, privitor la absolutism, bazat pe absolutism. – Din fr. absolutiste.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absolutizá vb. tr. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută. (< fr. absolutiser)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absolută prin ignorarea caracterului relativ, condiţionat, limitat de celelalte laturi sau însuşiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod greşit o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparţine. – Absolut + suf. -iza.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absorbábil, -ă, adj. (chim.) care poate fi absorbit. (< fr. absorbable)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSORBITÓR, -OÁRE, absorbitori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care absoarbe. 2. S.n. Dispozitiv folosit pentru recoltarea prin absorbţie a probelor de aer în scop analitic. – Absorbi + suf. -tor.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absorbitór, -oáre I. adj. absorbant (I). II. s. n. organ al unei instalaţii frigorifice în care se produce absorbţia agentului frigorigen. (după fr. absorbeur)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSÓRBŢIE, absorbţii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporează prin difuzie din afară o substanţă oarecare. ♦ Micşorare sau anulare a intesităţii unei radiaţii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a reţine, filtra etc. razele de lumină care dăunează ochiului. 2. Proces de pătrundere a apei, a substanţelor minerale şi organice, precum şi a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbţie intestinală = pătrunderea în sânge şi în limfă a produşilor rezultaţi din digestia alimentelor. 3. Încrucişare repetată a unei rase perfecţionate cu una ameliorată în scopul îmbunătăţirii radicale a acesteia. [Var.: absorbţiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absórbţie s. f. 1. încorporare a unei substanţe oarecare de către un corp lichid sau solid, de către celule, ţesuturi sau organe. 2. mişcare a intensităţii unei radiaţii care trece printr-un corp, datorită pierderii de energie. 3. încrucişare a unei rase perfecţionate cu una neameliorată. 4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societăţi în beneficiul uneia dintre ele. 5. (jur.) drept al unei instanţe superioare de a lua din competenţa instanţelor inferioare o cauză în curs de judecare. (< fr. absorption, lat. absorptio)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

abstractív -ă adj. format prin abstracţie. (< fr. abstractif)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRÁGERE, abstrageri, s.f. (Rar) Acţiunea de a abstrage şi rezultatul ei. – V. abstrage.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HABSBÚRGIC, -Ă, habsburgici, -ce, adj. Al dinastiei Habsburg sau al Imperiului Austro-Ungar condus de împăraţii din dinastia Habsburg, privitor la această dinastie sau la acest Imperiu. – Habsburg (n. pr.) + suf. -ic.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

Absorbţie ≠ desorbţie

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÓRBŢIE s. încorporare, resorbţie, (înv.) sorbire.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLUTÍSM s. (POL.) autocraţie, (înv.) samoderjavie.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLUTÍST adj. (POL.) autocrat, autocratic, (înv.) autocraticesc. (Regim ~.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

absciziúne s. f., pl. absciziúni

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absenteísm s. n.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absenteíst adj. m., s. m., pl. absenteíşti; f. sg. absenteístă, pl. absenteíste

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absidiólă s. f. (sil. -di-o-), g.-d. art. absidiólei; pl. absidióle

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absintínă s. f., pl. absintíne

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolutísm s. n., g.-d. art. absolutísmului

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolutíst adj. m., pl. absolutíşti; f. sg. absolutístă, pl. absolutíste

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolutizá vb., ind. prez. 1 sg. absolutizéz, 3 sg. şi pl. absolutizeáză

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absorbábil adj. m., pl. absorbábili; f. sg. absorbábilă, pl. absorbábile

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absorbitór adj. → sorbitor

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absórbţie s. f. → sorbţie

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstractív adj. m., pl. abstractívi; f. sg. abstractívă, pl. abstractíve

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstrágere s. f. (sil. mf. abs-) → tragere

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSÓRBŢI//E ~i f. Fenomen prin care un corp solid sau lichid încorporează o substanţă oarecare din afară; absorbire. [G.-D. absorbţiei; Sil. -sorb-ţi-e] /<fr. absorption, lat. absorptio, ~onis

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ABSOLUTIZ//Á ~éz tranz. A da caracter absolut; a considera (ceva) ca absolut. /absolut + suf. ~iza

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLUTÍ//ST2 ~stă (~şti, ~ste) m. şi f. Adept al absolutismului. /<lat. absolutista

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLUTÍ//ST1 ~stă (~şti, ~ste) Care ţine de absolutism; propriu absolutismului. /<lat. absolutista

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLUTÍSM n. 1) Formă de guvernământ bazată pe puterea absolută a unei singure persoane (monarh, duce etc.); autocraţie. 2) Concepţie care stă la baza unei monarhii. /<fr. absolutisme

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSENTEÍSM n. 1) Exploatare a unei proprietăţi funciare de un intermediar în timpul absenţei îndelungate a proprietarului. 2) Absenţă frecventă dintr-un loc (de muncă). /<fr. absentéisme

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSENTEÍ//ST ~şti m. Proprietar care îşi administrează proprietatea funciară printr-un intermediar. /<fr. absentéiste

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSCIZIÚNE f. med. Înlăturare prin intervenţie chirurgicală a unei părţi sau a unui organ al corpului. /<fr. abscission

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRACTÍV, -Ă adj. Care exprimă idei abstracte. [Cf. fr. abstractif].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSIDIÓLĂ s.f. Absidă mică în hemiciclu, care flanchează absida principală. [Pron. -di-o-. / < fr. absidiole].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSCIZIÚNE s.f. Extirpare a unei părţi sau a unui organ al corpului. [Pron. -sci-zi-u-, pl. -ni. / cf. fr. abscision, lat. abscisio].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSENTEÍSM s.n. 1. Exploatare a pământului pe care o făcea proprietarul printr-un intermediar, el ţinându-se departe de proprietatea sa. 2. (Psih.) Lipsă de asiduitate în muncă; comportament al celui care este adesea absent. [< fr. absentéisme].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSENTEÍST, -Ă adj., s.m. şi f. 1. (Proprietar funciar) care îşi exploatează pământul printr-un intermediar. 2. (Persoană) cu înclinaţii spre absenteism (2) [în DN]. [< fr. absentéiste].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLUTÍSM s.n. Concepţie care stă la baza unei monarhii absolute; formă de guvernământ bazată pe puterea nelimitată a unui monarh; monarhie absolută. V. tiranie, autocraţie, despotism. [Cf. fr. absolutisme, rus. absolutizm].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLUTÍST, -Ă adj. Privitor la absolutism, bazat pe absolutism. // s.m. şi f. Partizan al absolutismului. [< fr. absolutiste].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLUTIZÁ vb. I. tr. A da un caracter absolut; a rupe o latură a unui lucru din complexul căruia aparţine şi a o considera ca o entitate de sine stătătoare. [După rus. absolutizirovati].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSORBITÓR, -OÁRE adj. Care absoarbe. // s.n. Organ al unei instalaţii frigorifice în care se produce absorbţia agentului frigorigen. [< absorbi].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSÓRBŢIE s.f. 1. Fenomen prin care un lichid sau un solid încorporează din afară o substanţă oarecare; absorbire. ♦ Extragere, aspirare. 2. Pierdere de energie a unei radiaţii care trece printr-un corp. 3. Încrucişare a unei rase perfecţionate cu una neameliorată. [Var. absorbţiune s.f. / cf. fr. absorption, lat. absorptio].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTRÁGERE s.f. Acţiunea de a abstrage şi rezultatul ei. [< abstrage].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

!abstrágere (rar) s. f., g.-d. art. abstrágerii; pl. abstrágeri

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

REABSORBÍT adj. v. UROBILINOGEN. Compus organic format în intestin prin reducerea bilirubinei, reabsorbit apoi numai în parte prin peretele intestinal şi redat ficatului. [DEX '98]

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

absoluitáte s. f. calitatea a ceea ce este absolut. (< fr. absoluité)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s.n. 1. Adj. Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greşeală. 2. S.n. Certificat de absolvire a unei şcoli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absolutóriu, -ie I. adj. care iartă un delict, un păcat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligaţie. 2. act de absolvire a unei şcoli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

abstractísm s. n. caracter abstract. (< abstract + -ism)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRACTIZÁ, abstractizez vb. I. Tranz. şi intranz. A efectua o abstractizare. – Abstract + suf. -iza.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ABSTRÁCŢIE, abstracţii, s.f. Abstractizare; (concr.) lucru abstract. ♢ Expr. A face abstracţie de... = a nu lua în considerare; a ignora. [Var.: abstracţiúne s.f.] – Din fr. abstraction, lat. abstractio, -onis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abstrácţie s. f. 1. noţiune, idee rezultată din procesul de abstractizare. 2. abstractizare. ♢ a face ~ de = a nu lua în considerare. (< fr. abstraction, lat. abstractio)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSURDITÁTE, absurdităţi, s.f. Caracterul a ceea ce este absurd (1); lucru, idee, concepţie absurdă; prostie, inepţie. – Din fr. absurdité, lat. absurditas, -atis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absurditáte s. f. caracterul a ceea ce este absurd; situaţie, idee absurdă; aberaţie. (< fr. absurdité, lat. absurditas)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

IN ABSTRÁCTO loc. adv. în afară de realitate, de fapte. (< lat. in abstracto, în abstract)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

A abstractiza ≠ a concretiza

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

abstractizá vb. tr., intr. a efectua o abstractizare. (< abstract + -iza)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSURDITÁTE s. 1. aberaţie, aiureală, bazaconie, elucubraţie, enormitate, fantasmagorie, prostie, stupiditate. (Ce spui tu e o ~!) 2. absurd, ilogism, nonsens. (~ unei situaţii.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRÁCŢIE s. abstractizare.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

absoluitáte s. f., g.-d. art. absoluităţii

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolutóriu adj. m. [-riu pron. -rĩu], f. absolutórie (sil. -ri-e); pl. m. şi f. absolutórii

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolutóriu s. n. [-riu pron. -riu], art. absolutóriul; pl. absolutórii, art. absolutóriile (sil. -ri-i-)

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolvéntă s. f., pl. absolvénte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstinéntă s. f., pl. abstinénte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstractísm s. n.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstractizá vb. (sil. mf. abs-), ind. prez. 1 sg. abstractizéz, 3 sg. şi pl. abstractizeáză

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstrácţie s. f. (sil. -ţi-e; mf. abs-), art. abstrácţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. abstrácţiei; pl. abstrácţii, art. abstrácţiile (sil. -ţi-i-)

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absurditáte s. f., g.-d. art. absurdităţii; pl. absurdităţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSURDIT//ÁTE ~ăţi f. 1) Caracter absurd. 2) Concepţie, idee sau faptă absurdă. /<fr. absurdité, lat. absurditas, ~atis

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRÁCŢI//E ~i f. Proces al gândirii constând din desprinderea, menţinerea şi generalizarea însuşirilor esenţiale ale unor obiecte sau fenomene. ♢ A face ~ de... a nu lua în considerare; a ignora. [G.-D. abstracţiei; Sil. abs-trac-ţi-e] /<fr. abstraction, lat. abstractio, ~onis

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A ABSTRACTIZ//Á ~éz 1. tranz. A analiza printr-o abstracţie. 2. intranz. A trece de la concret la abstract. [Sil. abs-trac-] /abstract + suf. ~iza

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLUTÓRI//U ~e (~i) Care a absolvit un păcat, un delict etc. /<lat. absolutorius

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRACTIZÁ vb. I. intr. A desprinde însuşirile esenţiale, comune unui grup de obiecte sau de fenomene în vederea formării noţiunilor sau a categoriilor de gândire, a descoperirii legilor existenţei şi a dezvoltării fenomenelor. [P. i. -zez. / < abstract + -iza].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSURDITÁTE s.f. Însuşirea de a fi absurd; lucru, idee absurdă; prostie, inepţie. V. aberaţie. [Cf. fr. absurdité, lat. absurditas].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLUITÁTE s.f. Caracterul a ceea ce este absolut. [Pron. -lu-i-. / < fr. absoluité].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLUTÓRIU, -IE adj. Care absolvă, iartă un delict, un păcat etc. // s.n. Certificat, adeverinţă de absolvire a unei şcoli superioare. [Pron. -riu. / cf. lat. absolutorius, fr. absolutoire, germ. Absolutorium].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTRACTÍSM s.n. Caracter abstract. [< abstract + -ism].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTRÁCŢIE s.f. (Fil.) Rezultatul procesului de abstractizare (noţiune, concept, categorie). ♢ A face abstracţie de = a ignora, a nu lua în considerare. ♦ Lucru abstract. [Gen. -iei, var. abstracţiune s.f. / cf. fr. abstraction, germ. Abstraktion, lat. abstractio].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

!abstractizá (a~) vb., ind. prez. 3 abstractizeáză

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

!abstrácţie (-ţi-e)/(lucru abstract) abstracţiúne (-ţi-u-) (dar numai: a face abstracţie) s. f., art. abstrácţia (-ţi-a)/abstracţiúnea, g.-d. art. abstrácţiei/abstracţiúnii; pl. abstrácţii/abstracţiúni, art. abstrácţiile (-ţi-i-)/abstracţiúnile

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

absconzitáte s. f. caracter abscons. (< abscons + -itate)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSOLUTIZÁRE, absolutizări, s.f. Acţiunea de a absolutiza şi rezultatul ei. – V. absolutiza.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ABSOLUŢIÚNE, absoluţiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputat nu este prevăzut de lege sau când săvârşirea lui a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor, dată de obicei de papă2. [Pr.: -ţi-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absoluţiúne s. f. 1. absolvire (2). 2. iertare a păcatelor (de către papă). (< fr. absolution, lat. absolutio)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSOLVÉNŢĂ, absolvenţe, s.f. Terminare a unui ciclu sau a unei forme de învăţământ; absolvire. – Din absolvent.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absolvénţă s. f. absolvire (1). (< absolvent + -enţă)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSORBŢIÚNE s.f. v. absorbţie.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abstenţiúne s. f. abstinenţă. (< fr. abstention, lat. abstentio)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTENŢIÚNE, abstenţiuni, s.f. (Rar) Abstinenţă. [Pr.: -ţi-u-] – Din fr. abstention.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abstinénţă s. f. abţinere de la anumite băuturi, alimente etc; abstenţiune. (< fr. abstinence, lat. abstinentia)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTINÉNŢĂ, abstinenţe, s.f. 1. Faptul de a-şi impune restricţii de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesităţi fiziologice etc.; abstenţiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinenţei = teorie prin care capitalul şi acumularea lui rezultă din abţinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ABSTINÉNŢĂ s. (livr.) abstenţiune, continenţă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTENŢIÚNE s. v. abstinenţă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLVÉNŢĂ s. v. absolvire.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

absconsitáte s. f., g.-d. art. absconsităţii

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absintomaníe s. f., g.-d. art. absintomaníei

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolutístic adj. m., pl. absolutístici; f. sg. absolutístică, pl. absolutístice

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolutizánt adj. m., pl. absolutizánţi; f. sg. absolutizántă, pl. absolutizánte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolutizáre s. f., g.-d. art. absolutizării; pl. absolutizări

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absoluţiúne s. f. (sil. -ţi-u-), g.-d. art. absoluţiúnii; pl. absoluţiúni

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

absolvénţă s. f., pl. absolvénţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstenţiúne s. f. (sil. -ţi-u-), g.-d. art. abstenţiúnii; pl. abstenţiúni

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstinénţă s. f., g.-d. art. abstinénţei; pl. abstinénţe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

reabsórbţie s. f., g.-d. art. reabsorbţiei

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSOLUŢIÚN//E ~i f. 1) Iertare de pedeapsă a unui acuzat. 2) Iertare a păcatelor (de către preot). /<lat. absolutio, ~onis

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSCONSITÁTE s.f. (Liv.) Caracter abscons. [< abscons + -itate].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLUTIZÁRE s.f. Acţiunea de a absolutiza. [< absolutiza].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLUŢIÚNE s.f. 1. Scutire, iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputabil nu este prevăzut de lege sau când săvârşirea lui a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor (dată de obicei de către papă). [Pron. -ţi-u-. / cf. lat. absolutio, fr. absolution].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSOLVÉNŢĂ s.f. Terminare a unei forme de învăţământ; absolvire. [< absolvent].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSORBŢIÚNE s.f. v. absorbţie.

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTENŢIÚNE s.f. (Rar) Abstinenţă; abţinere. [< fr. abstention].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTINÉNŢĂ s.f. Faptul de a-şi impune anumite restricţii; abţinere de la anumite excese (mai ales sexuale). [Cf. fr. abstinence, lat. abstinentia].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTRACTIZÁNT, -Ă, abstractizanţi, -te, adj. Care abstractizează. – Abstractiza + suf. -ant.

Supliment DEX, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, 1988

abstractizánt -ă adj. care are un caracter abstract. (< abstractiza + -ant)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRACTIZÁRE, abstractizări, s.f. Operaţie a gândirii prin care se desprind şi se reţin unele dintre caracteristicile şi relaţiile esenţiale ale obiectului cercetării; abstracţie ♦ Trecere de la concret la abstract. – V. abstractiza.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abstractizáre s. f. operaţie a gândirii constând în a degaja din mulţimea însuşirilor şi legăturilor fenomenelor şi obiectelor pe cele fundamentale, esenţiale, generale; abstracţie. (< abstractiza)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRACŢIÚNE s.f. v. abstracţie.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MALABSÓRBŢIE s. f. tulburare de digestie, determinată de o deficienţă enzimatică şi de alterarea absorbţiei prin modificarea transportului alimentelor digerate din intestin în sânge şi limfă. (< fr. malabsorption)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

FONOABSORBÁNT, -Ă, fonoabsorbanţi, -te, adj. (Despre materiale) Care are proprietatea de a absorbi sunetele. [Pr.: -no-ab-] – Din engl. phonoabsorbant.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

Abstractizare ≠ concretizare

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

FONOABSORBÁNT, -Ă adj. (despre un material) care absoarbe sunetele. (< engl. phonoabsorbant)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRACTIZÁRE s. abstracţie. (Proces de ~.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

abstractizánt adj. m., pl. abstractizánţi; f. sg. abstractizántă, pl. abstractizánte

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstractizáre s. f. (sil. mf. abs-), g.-d. art. abstractizării; pl. abstractizări

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRACTIZÁRE s.f. (Fil.) Acţiunea de a abstractiza şi rezultatul ei. ♦ Operaţie a gândirii constând în a degaja din mulţimea însuşirilor şi legăturilor unui obiect (sau mai multor obiecte, fenomene) pe cele fundamentale, esenţiale, generale, neluând în considerare, ignorând (vremelnic) pe cele neesenţiale. [< abstractiza].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTRACŢIÚNE s.f. v. abstracţie.

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

!abstractizáre s. f., g.-d. art. abstractizắrii; pl. abstractizắri

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

abstenţionísm s. n. abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot. (< fr. abstentionnisme)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTENŢIONÍSM s.n. Abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot; doctrină care susţine această atitudine. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionnisme.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abstenţioníst, -ă adj., s.m. f. (adept) al abstenţionismului. (< fr. abstentionniste)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTENŢIONÍST, -Ă, abstenţionişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine abstenţionismului, privitor la abstenţionism. 2. S.m. şi f. Adept al abstenţionismului. [Pr.: -ţi-o-] – Din fr. abstentionniste.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

absorbtivitáte s. f., g.-d. art. absorbtivităţii

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstenţionísm s. n. (sil. -ţi-o-), g.-d. art. abstenţionísmului

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstenţioníst adj. m., s. m. (sil. -ţi-o-), pl. abstenţioníşti; f. sg. abstenţionístă, pl. abstenţioníste

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTENŢIONÍSM n. Abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot. /<fr. abstentionnisme

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSORBTIVITÁTE s.f. Proprietatea lichidelor sau a gazelor de a absorbi. [Cf. fr. absorptivité].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTENŢIONÍSM s.n. Abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot, de la îndeplinirea unor obligaţii cetăţeneşti, profesionale sau politice; doctrină care susţine această atitudine. [Pron. -ţi-o-. / < fr. abstentionnisme].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTENŢIONÍST, -Ă adj. Referitor la abstenţionism. // s.m. şi f. Adept al abstenţionismului. [< fr. abstentionniste].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

absorbţiométru s. n. aparat pentru măsurarea gradului de absorbţie. (< fr. absorptiomètre)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

abstractivitáte s. f. aptitudinea de a abstrage. (< fr. abstractivité)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

abstracţionísm s. n. artă abstractă. (< fr. abstractionnisme)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRACŢIONÍSM s.n. Curent în artele plastice europene, a cărui trăsătură o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de artă orice referire la realităţile exterioare, ideile şi sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; artă abstractă. [Pr.: -ţi-o-] – Din fr. abstractionnisme.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

abstracţioníst, -ă adj., s.m. f. (adept) al abstracţionismului. (< fr. abstractionniste)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ABSTRACŢIONÍST, -Ă, abstracţionişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine abstracţionismului, referitor la abstracţionism. 2. S.m. şi f. Adept al abstracţionismului. – Din fr. abstractionniste.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ABSTRACŢIONÍSM s. artă abstractă, artă nonfigurativă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

absorbţiométru s. n., pl. absorbţiométre

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstractivitáte s. f., g.-d. art. abstractivităţii

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstracţionísm s. n. (sil. -ţi-o-; mf. abs-)

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

abstracţioníst s. m., adj. m., pl. abstracţioníşti; f. sg. abstracţionístă, pl. abstracţioníste

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRACŢIONÍSM n. Curent artistic contemporan, caracterizat prin reducţia abstractă şi incifrarea imaginii. [Sil. abs-trac-ţi-o-] /<fr. abstractionnisme

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ABSTRACŢIONÍSM s.n. 1. Folosirea excesivă a abstracţiilor. 2. Curent în artele plastice care se foloseşte de pete colorate sau de construcţii geometrice complicate pentru redarea imaginilor sau a figurilor concrete. ♦ Direcţie generală în arta contemporană, caracterizată prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi incifrarea imaginii. 3. (Fil.) Tendinţa de a da abstracţiilor o valoare egală aceleia a realităţilor concrete. [ Pron. -ţi-o-. / < fr. abstractionnisme].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSORBŢIOMÉTRU s.n. Aparat pentru măsurarea gradului de absorbţie. [< fr. absorptiomètre].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTRACTIVITÁTE s.f. Aptitudinea de a abstrage. [Cf. fr. abstractivité].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ABSTRACŢIONÍST, -Ă adj. Referitor la abstracţionism, care aparţine abstracţionismului. // s.m. şi f. Adept al abstracţionismului. [Cf. fr. abstractionniste].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

!abstracţionísm (-ţi-o-) s.n.

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

Adauga o definitie | Adauga un cuvant nou.

Toate A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ş T Ţ U V W X Y Z

Cuvant:  
*) pentru a cauta în dictionar utilizaţi caractere româneşti.
DIC-DEX