Dictionar Roman Explicativ
 
 
Dictionar » Dictionar IT » Ă

Ă

Adauga o definitie | Adauga un cuvant nou.

Toate A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ş T Ţ U V W X Y Z

Cuvant:  
*) pentru a cauta în dictionar utilizaţi caractere româneşti.

Ă

Definitii in dictionarul curent

Ă

Definitie preluata din dictionarul DEX Online Link

Ă s.m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

Ă, ă s. m. invar.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ă â î ş ţ

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

ă î s a

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

ă î ş ţ á

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

,-ă, abjeăţi, -te, adj. Care inspiră repulsie, josnic, vrednic de dispreţ.

Dicţionarul limbii române contemporane, Vasile Breban, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980

,-ă, abominabili,

Dicţionarul limbii române contemporane, Vasile Breban, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980

ă1 (literă) s. m. / s. n., pl. ă/ă-uri

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

ă2 (sunet) s. m., pl. ă

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (Pop. şi fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

interj. (Arg.) Măi. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

conj. 1. Introduce propoziţii subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Aşa-i c-a venit şi rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deşi, cu toate că, măcar că. Şi omul, că-i om, şi nu poate să înţeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ţi povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Şi. Să care bărbatul cu carul şi femeia să împrăştie cu poala, că tot se isprăveşte. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, aşa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feşteli eu obrazul! ♢ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar aşa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

interj. v. de2.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

interj. (Pop.) Termen cu care cineva se adresează la ţară unei persoane de sex feminin. [Var.: fa interj.] – Scurtat din fa[tă] şi influenţat de .

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

interj. 1. (De obicei repetat) Cuvânt care redă râsul, mai ales râsul forţat. 2. (Repetat) Cuvânt care redă plânsul. 3. Exclamaţie care exprimă mirare, neîncredere. 4. Cuvânt care exprimă o afirmaţie. [Var.: hî, hi interj.] – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

interj. v. măi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

conj. I. (Ca semn al conjunctivului) Să fii cuminte. II. (Semn al conjunctivului şi, în acelaşi timp, conjuncţie subordonatoare) 1. (Introduce o propoziţie subiectivă) E bine să pleci. 2. (Introduce o propoziţie predicativă) Pare să fie un om cumsecade. 3. (Introduce o propoziţie atributivă) Nu-i mândră să-mi fie dragă. 4. (Introduce o propoziţie completivă directă sau indirectă) Puteam chiar să nu mai fiu acuma. 5. (Introduce o propoziţie finală) A ieşit să-i întâmpine. 6. (Introduce o propoziţie consecutivă) Am râs să leşin. 7. (Introduce o propoziţie condiţională) Ar fi fost prins să nu fi fugit. III. (În loc. conj.) Măcar să... (introduce o propoziţie concesivă) Nu mă duc, măcar să mă omori. Numai să... (introduce o propoziţie condiţionată) Îţi poate fi de folos, numai să vrea. Până să... (introduce o propoziţie temporală) Până să ajungă el, fata ajunsese acasă. Pentru ca să... = a) (introduce o propoziţie finală) Învăţ temeinic pentru ca să reuşesc la examen; b) (cu valoare copulativă) A plecat mulţumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să... = a) (introduce o propoziţie modală) A plecat fără să verse o lacrimă; b) (introduce o propoziţie concesivă) Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul. – Lat. si.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

conj. de, şi. (Stai ~ mă aştepţi.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

conj. v. dacă.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

conj. 1. (consecutiv) de, încât, (înv. şi pop.) cât. (Gemea ~ îţi era mai mare mila.) 2. (cauzal) căci, deoarece, fiindcă. (Haidem ~ se face seară.) 3. (adversativ şi restrictiv) şi. (Să care bărbatul cu carul şi femeia cu poala, ~ tot se isprăveşte.) 4. (adversativ şi restrictiv) v. doar. (~ mi-oi feşteli onoarea.) 5. (adversativ şi concesiv) v. deşi. (Calul, ~ e cu patru picioare şi tot se poticneşte.) 6. (temporal) când. (Acum, ~ ne-am odihnit, putem pleca.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

interj. v. măi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ăl adj. m. (antepus), art. m., g.-d. ălui, pl. ăi; f. sg. a, g.-d. ălei, pl. ále, g.-d. m. şi f. ălor

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

conjcţ.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

v. fa

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

hă/hă-hă interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

interj. v. măi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

conjcţ. (în tempo rapid şi s- + cuvânt începător cu vocală: s-adun)

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

interj. 1) (se foloseşte, repetat, pentru a reda râsul, mai ales forţat, sau plânsul). 2) (se foloseşte pentru a exprima mirare sau neîncredere). /Onomat.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

conj. I. (cu funcţie subordonatoare) 1) (exprimă un raport cauzal) Fiindcă; căci; pentru că; deoarece. 2) (exprimă un raport consecutiv) Încât; de. 3) (exprimă un raport concesiv) Deşi; cu toate că; măcar că. El, că-i străin, şi tot are grijă... II. (cu funcţie coordonatoare) 1) (exprimă un raport copulativ) Şi. Numai porunci, că totul era făcut. 2) (exprimă un raport adversativ) Dar; însă. Va veni, numai că mai târziu. /<lat. quod

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

conj. 1) (semn al conjunctivului) Să mergem. 2) (introduce mai multe tipuri de propoziţii: subiective, predicative, atributive, completive, finale etc.) Trebuie să plec. Pare să fie om cumsecade. E cazul să începem lucrul. M-a rugat să-l vizitez. A ieşit să-l întâmpine. 3) (în locuţiuni conjuncţionale) Până să. Numai să. Fără să. /<lat. si

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

CĂ?utarea cuvântului „pilpul” [„*ilpu*”] folosind pagina „unelte” http://dexonline.ro/tools.php conduce la urmĂ?torul rezultat: http://dexonline.ro/wordlist.php?cuv=*ilpu*&source= „Cuvinte găsite pentru *ilpu* (maxim 3000): shtiintza a interpretarii unor texte rel Â?” ultimul link ducând la http://dexonline.ro/search.php?cuv=rel „Cuvântul rel nu a fost găsit. Cele mai apropiate rezultate sunt: [...]” Este posibil ca definitia acestui cuvânt sĂ? fie în proces de adĂ?ugire sau ultimul link este incorect ? Singura resursa utilĂ? gĂ?sitĂ? este http://en.wikipedia.org/wiki/Pilpul, dar nu apartine limbii române. Multumiri, Anca. dragaanca[la]hotmail(punct)com

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

MĂ?MBR//U I ĕ n. 1) Parte articulată a corpului uman şi al unor animale, care serveşte la deplasare sau la simţire. ♢ ~ superior mână. ~ inferior picior. 2) Organ genital masculin; penis. /<lat. membrum, fr. membre MĂ?MBR//U II ĩ m. 1) Persoană considerată ca fiind parte componentă a unei comunităţi. 2) Unitate, organizaţie sau stat, luat ca parte componentă (a unei organizaţii, asociaţii sau alianţe). 3) Parte a unei ecuaţii sau inegalităţi matematice. /<lat. membrum, fr. membre

Dicţionar al limbii române actuale (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Zorela Creţa, Lucreţia Mareş, Zizi Ştefănescu-Goangă, Flora Şuteu, Valeriu Şuteu, Editura Curtea Veche, 1998

MĂ?MBR//U I ĕ n. 1) Parte articulată a corpului uman şi al unor animale, care serveşte la deplasare sau la simţire. ♢ ~ superior mână. ~ inferior picior. 2) Organ genital masculin; penis. /<lat. membrum, fr. membre MĂ?MBR//U II ĩ m. 1) Persoană considerată ca fiind parte componentă a unei comunităţi. 2) Unitate, organizaţie sau stat, luat ca parte componentă (a unei organizaţii, asociaţii sau alianţe). 3) Parte a unei ecuaţii sau inegalităţi matematice. /<lat. membrum, fr. membre

Dicţionar al limbii române actuale (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Zorela Creţa, Lucreţia Mareş, Zizi Ştefănescu-Goangă, Flora Şuteu, Valeriu Şuteu, Editura Curtea Veche, 1998

Vă rog să verificaţi corectitudinea cuvântului MADERA, dacă nu este mai corect MADEIRA, cuvânt ce apare pe Internet (insulă portugheză...)

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

conj – 1. Căci, fiindcă (introduce prop. cauzale). – 2. Introduce prop. dependente de un conjunctiv. – 3. Introduce prop. dependente de o exclamaţie sau interogaţie. – 4. Ce bine ar fi, măcar să (introduce aceleaşi prop. 2 şi 3, al căror prim termen rămîne neexprimat). – 5. Introduce o prop. care depinde de un vb. „dicendi” sau „sentiendi”. – 6. În limba pop., se foloseşte adesea ca expletiv. – 7. Cînd, după ce (exprimă o relaţie temporală). – 8. Dacă (exprimă o relaţie condiţională). – 9. Exprimă o relaţie de consecinţă. – 10. Oricît de, chiar dacă (exprimă o relaţie de opoziţie). – 11. Intră în compunerea unor locuţiuni conjuncţionale cu sens: a) cauzal: fiindcă, pentru că, din pricină că; b) restrictiv: că doar, numai că, atîtă că. – Mr., megl. , istr. ke. Lat. quŏd (Cipariu, Gramatica, 44; Puşcariu 245; REW 6970; Candrea-Dens, 206; DAR; Rosetti, I, 117); cf. bg. kjë, it. che, prov., fr., cat., sp., port. que. Cf. căci.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ăl1 (reg.) adj. pr. antepus m. (ăl om), g.-d. ắlui, pl. ăi; f. a, g.-d. ắlei, pl. ále, g.-d. pl. m şi f. ắlor

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

ăl2 (reg.) art. m. (omul ăl bun), g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ắlei, pl. ále, g.-d. pl. m. şi f. ắlor

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

interj. – Formulă generică de adresare pentru femei; fato, femeie. – Var. fa, făi. Origine incertă. După Puşcariu 588, Tiktin, REW 3273, DAR şi Scriban, ar fi abreviere de la fată, prin analogie cu . Pare mai probabilă der. de la fie, dialectal fiiă, cf. forma înv. fă-sa „fie-sa” citată de Scriban. Iordan, BF, VII, 254, propune drept etimon foemina, care pare mai puţin probabilă. Cuvînt cunoscut în Munt., Mold. şi Bucov. (ALR, I, 199); în Mold. mai ales fa. Curent la ţară, se consideră vulgarism în limba literară.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

adj.f.

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

Vă rugăm insistent să trimiteţi numai definiţii din sursele acceptate. Nu putem accepta definiţii provenite din opinia dumneavoastră personală. Aceasta ar duce la scăderea credibilităţii DEX online sau ar putea omite sensuri secundare ale cuvântului. Vă rugăm să respectaţi pe cât posibil instrucţiunile de formatare, în special simbolurile diacritice. Dacă efortul necesar corectării definiţiei pe care ne-o trimiteţi este mai mare decât tastarea ei de la zero, bunăvoinţa dumneavoastră este irosită. Definiţiile care nu se conformează acestor rugăminţi vor fi respinse. Întrucât numărul de voluntari a crescut considerabil în ultima vreme, regretăm că nu putem garanta un răspuns individual

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

conj. – 1. (Înv.) Dacă (funcţie condiţională); să eşti tu (Coresi). – 2. Pentru a (indică finalitatea) unde-i mîţa, să ne vadă? (Alecsandri). – 3. Semn al conjuctivului. – Mr., megl. să, si, istr. se. Lat. sῑ (Puşcariu 1491; Tiktin; V. Grecu, Arhivele Olteniei, IV, 18). Cu al doilea sens, se poate substitui prin ca să. Funcţia condiţională a dispărut în sec. XVII. Cf. săva.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ÁGĂ, agi s.m. (Înv.) 1. Ofiţer (comandant) din armata otomană. 2. Titlu dat comandantului pedeştrilor însărcinaţi cu paza oraşului de reşedinţă, iar ulterior şefului agiei. 3. Persoană care avea titlul de agă (1, 2). [Var.: agá, agale s.f.] – Din tc. ağa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁLĂ s.f. Unitate romană de cavalerie (formată din trupe auxiliare). – Din lat. ala.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁVĂ1 s.m. (Rar) Părinte, tată; p. ext. nume dat călugărilor bătrâni. – Din sl. avva.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁVĂ2, ave, s.f. Unealtă de pescuit formată din trei fâşii de plasă, care se aşază vertical în apă cu ajutorul unor bucăţi de plută prinse la marginea lor superioară şi al unor bucăţi de plumb la cea inferioară. – Din tc., bg. av.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁXĂ1, axe, s.f. Dreapta care se consideră orientată într-un anumit sens. ♦ Dreaptă (sau obiect în formă de dreaptă) care ocupă o anumită poziţie într-un sistem tehnic. ♦ Dreaptă închipuită în jurul căreia se face mişcarea de rotaţie a unui corp în jurul lui însuşi. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care uneşte polii pământului până la intersecţia cu sfera cerească. – Din fr. axe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁXĂ2 s.f. v. ax.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ẮLA, ÁIA, ăia, alea, pron. dem., adj. dem. (Pop. şi fam.) Acela, aceea. A venit ăla. Lucrul ăla. ♢ Expr. Altă aia = ciudăţenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: ăluia, ăleia; gen.-dat. pl.: ălora] – Lat. illum, illa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ẮRA interj. V. îra.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ĂST, ÁSTĂ, ăşti, aste, adj.dem. (antepus) (Pop. şi fam.) Acest, această. ♢ Loc. adv. (De) astă dată = acum. Astă-noapte (sau iarnă, primăvară etc.) = în noaptea (sau iarna, primăvara etc.) imediat precedentă. [Gen.-dat. sg.: ăstui, astei şi ăstei; gen.-dat. pl.: ăstor]. – Lat. istum, ista.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ĂUÍ, pers. 3 ăuiéşte, vb. IV. Intranz. V. aui.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BĂÍ1, băiesc, vb. IV. Refl. (Rar) A face baie1. – Din baie1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BĂÍ2, băiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A lucra într-o mină (de aur). – Din baie2.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. 2. (Despre animale) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. – Din sl. bĕlŭ „alb”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaşte că a greşit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂI1 interj. 1. (Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. 2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii şi vacile. – Onomatopee.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂÍ2, hăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din hăi1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂT adv. (Reg.; însoţeşte adjective, adverbe şi locuţiuni adverbiale cu sens local sau temporal, dându-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare, foarte. Până hăt departe. ♢ Expr. Hăt şi bine = mult şi bine, fără sfârşit. – Din ucr. het'.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂU1, hăuri, s.n. Prăpastie adâncă; abis, genune, adânc (II). ♢ Expr. (Pop.) Cât (e) hăul = niciodată; cu nici un preţ. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂU2, hăuri, s.n. (Rar) Hăuit. – Din hăui (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÓJĂ, oje, s.f. Lac de unghii. – Cf. tc. o ğ m a k „a lustrui”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚRĂ1, (rar) uri, s.f. Sentiment puternic, nestăpânit, de duşmănie faţă de cineva sau de ceva. – Din urî (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚRĂ2, uri, s.f. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori roşii-purpurii, mai rar albe, dispuse într-un spic la vârful tulpinii (Gymnadenia conopea). – Et. nec. Cf. u r ă1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VĂL, văluri, s.n. 1. (Adesea fig.) Bucată de ţesătură fină, de obicei transparentă, pe care şi-o pun femeile pe cap sau cu care îşi învăluie corpul ori o parte a lui. *Expr. A i se pune (sau a i se lua cuiva) un văl (de) pe ochi = a înceta (sau a începe) să vadă, să judece limpede, să înţeleagă ceva. 2. (Anat.; în sintagma) Vălul palatului = porţiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavităţii bucale, palatul tare (dur) si care se termină cu omuşorul. 3. (Bot.; în compusul) Vălul-miresei = plantă erbacee anuală, mică, cu flori lineare (Gypsophila muralis). – Din lat. velum. Cf. fr. v o i l e.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VĂR, VÁRĂ, veri, vere, s.m. şi f. 1. Grad de rudenie între copiii sau descendenţii persoanelor care sunt fraţi sau surori; persoană care se află cu alta într-o asemenea relaţie de rudenie, considerată în raport cu aceasta. 2. (La voc. m.) Termen familiar de adresare către un prieten, un cunoscut. – Lat. [consobrinus] verus, [consobrina] vera.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VĂZ s.n. Unul dintre cele cinci simţuri, cu ajutorul căruia se percep imaginile, se înregistrează direct forma, culoarea, dimensiunea, luminozitatea obiectelor, precum şi distanţa şi mişcarea acestora; capacitatea de a percepe imaginile; vedere; văzut1. ♢ Loc. prep. În (sau, înv., la) văzul... = în ochii..., în faţa..., faţă de... – Din vedea (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZĂU interj. 1. (Întăreşte o afirmaţie sau o negaţie, uneori însoţit de „aşa”) Pe legea mea, jur că... ♢ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînţeles. ♢ Expr. Nu ştiu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MĂI interj. (Fam.) 1. Cuvânt de adresare către una sau mai multe persoane de sex masculin, mai rar feminin, care marchează între vorbitori un raport de la egal la egal sau de la superior la inferior; bă. 2. Cuvânt folosit pentru a exprima admiraţie; mirare, nedumerire; neîncredere; nemulţumire; ironie. [Var.: interj.] – Et.nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MĂR1, meri, s.m. 1. Pom din familia rozaceelor, cu frunze mari, ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii şi fructe globuloase, comestibile, bogate în vitamine (Malus domestica). ♢ Măr pădureţ = arbore din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase şi fructe mici, astringente (Malus sylvestris). ♢ Expr. De florile mărului = fără rost, degeaba; fără un scop anumit. 2. Compus: mărul-lupului = plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene şi fructe tari în formă de pară; remf (Aristolochia clematitis); măr-gutui = gutui. – Lat. melus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MĂR2, mere, s.n. 1. Fruct al mărului1, de formă rotundă-turtită şi de diferite culori. ♢ Expr. (Adverbial) A bate (sau a face, a lăsa) măr (pe cineva) = a bate foarte tare (pe cineva). ♢ Compus: (reg.) măr-gutuie = gutuie. ♦ Mărul discordiei = cauza neînţelegerii sau a duşmăniei dintre mai multe persoane. 2. (În sintagma) Mărul lui Adam = proeminenţă a zgârciului tiroidian, vizibil la bărbaţi în partea anterioară a gâtului; nodul gâtului. – Lat. melum.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÉRĂ, ere, s.f. 1. Perioadă istorică ce începe cu data unui anumit eveniment sau fapt, real sau legendar, de la care se porneşte numărătoarea anilor. 2. Epocă (1). 3. Cea mai mare subdiviziune a timpului geologic. – Din fr. ère, lat. aera.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁPĂ, ape, s.f. I. 1. Lichid incolor, fără gust şi fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul din învelişurile Pământului. ♢ Apă neagră = glaucom. ♢ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conţinut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult şi fără rost. A fi (toţi) o apă (şi un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre ţesături) a-şi micşora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situaţie grea, neplăcută. (Fam.) A băga pe cineva la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ♢ Ape teritoriale = porţiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrală a teritoriului acestuia. ♢ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Ştie lecţia pe dinafară. ♢ Expr. A şti (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaşte gândurile, intenţiile sau dispoziţia cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace.A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apă la moară = a se schimba împrejurările în favoarea lui. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiţii nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ♢ Apă grea = combinaţie a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluţie folosită ca decolorant în industria textilă şi a hârtiei. Apă de var = soluţie cu proprietăţi antidiareice şi antiacide. Apă deuterică = apă grea. 2. Fig. Denumire dată unor secreţii apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ♢ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂI adv. v. apoi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂR1, peri, s.m. Pom din familia rozaceelor cu coroana piramidală, cu frunze ovale, cu flori mari, albe sau roz, cultivat pentru fructele lui comestibile (Pirus sativa). – Lat. pirus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂR2, peri, s.m. 1. Totalitatea firelor subţiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului şi mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ♢ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. şi adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. şi adv. (reg.) ameţit de băutură; cherchelit. ♢ Loc. adv. În păr = cu toţi de faţă. ♢ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul şi cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forţată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-şi smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o creşte păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educaţie, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica, etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în şapte etc.) = a cerceta ceva cu minuţiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieşi (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieşi (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăţi; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părţi ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieşire în afară, care acoperă suprafaţa unei ţesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. ţesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-feţei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuinţată ca plantă medicinală şi ornamentală (Adianthum capillus- Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi şi cu spiculeţe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelaţii din emisfera boreală. – Lat. pilus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂS, păsuri, s.n. Durere (sufletească) greu de suportat; suferinţă, chin; necaz, supărare; grijă; împrejurare dificilă, impas. *. Loc. adv. Fără păs = nepăsător; indiferent. – Lat. pensum.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RĂU, REA, răi, rele, adj., s.n., adv. I. Adj. Care are însuşiri negative; lipsit de calităţi pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obişnuit, neplăceri altora. ♢ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ♢ Compuse: rea-voinţă s.f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă faţă de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoinţă; rea-credinţă (scris şi reacredinţă) s.f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. şi adv.) De rea-credinţă = incorect, necinstit, rău intenţionat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-şi îndeplineşte îndatoririle morale şi sociale legate de o anumită circumstanţă, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situaţii; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfăţat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jigneşte; p. ext. urât. 4. (Despre viaţă, trai etc.) Neliniştit, apăsător, chinuit. ♢ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înţelege, a trăi prost (cu cineva). A-şi face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre veşti) Care anunţă un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calităţile proprii destinaţiei, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuinţări; care prezintă unele defecte, unele imperfecţiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu uşurinţă sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcţionează normal; bolnav; (despre funcţii fiziologice) care nu se desfăşoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte şi încălţăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieşit din circulaţie; fals. III. Adj. (Despre meseriaşi, artişti etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfăcător; dăunător. ♢ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenţie răuvoitoare, a interpreta eronat o observaţie, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiţii) Prevestitor de rele; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Aşa cum nu trebuie; nepotrivit, greşit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ♢ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viaţă grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i şedea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simţi rău = a fi sau a se simţi bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simţi deodată ameţeală, dureri, senzaţie de greaţă etc.; a leşina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S.n. 1. Ceea ce aduce nemulţumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ♢ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ♢ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutăţii) cuiva. ♢ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeaţă prin care se urează cuiva noroc şi fericire. ♦ Boală, suferinţă. ♢ Rău de mare = stare de indispoziţie generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziţie generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălţimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ♢ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilăreşti. – Lat. reus „acuzat”, „vinovat”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

-ÍTĂ suf. „inflamaţie”. (< fr. -ite, cf. gr. -itis)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÓDĂ, ode, s.f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeaşi formă şi cu aceeaşi structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admiraţia faţă de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziţie muzicală cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FĂT, feţi, s.m. 1. Produs de concepţie din uterul mamiferelor, din momentul când începe a avea mişcări proprii şi formele caracteristice speciei şi până când se naşte; fetus. 2. (Pop. şi poetic) Fecior, fiu; băiat, copil. ♢ (Pop.) Fătul meu, formulă cu care un bătrân se adresează cu afecţiune, bunăvoinţă etc. unui tânăr. ♦ Făt-Frumos = erou principal din basme, înzestrat cu frumuseţe fizică şi morală, cu bunătate, curaj şi vitejie ieşite din comun; p. gener. (ca nume comun) băiat, tânăr sau bărbat deosebit de frumos. (Pop.) Făt-logofăt = copil cu însuşiri (fizice) deosebite, minunate. – Lat. fetus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÓRĂ, ore, s.f. 1. Unitate de măsură a timpului, egală cu a douăzeci şi patra parte dintr-o zi, cuprinzând 60 de minute sau 3600 de secunde; ceas. ♢ Loc. adv. Pe oră = cât ţine un ceas, în decurs de un ceas; la fiecare ceas. Cu ora = (angajat şi plătit) după un tarif orar. Din oră în oră = la intervale regulate de un ceas. Oră de oră = mereu, întruna. ♦ Moment indicat de fiecare dintre cele 24 de părţi în care este împărţită o zi; p. ext. fiecare dintre cifrele înscrise pe cadranul unui ceasornic, care marchează aceste momente. ♢ Loc. adj. De ultimă oră = foarte actual, nou de tot. ♦ Distanţă, spaţiu care poate fi parcurs în timp de un ceas. ♦ Durată de timp nedeterminată; timp, epocă; moment. ♢ Expr. La ora actuală = în momentul de faţă, în prezent. 2. Timp fixat de mai înainte pentru realizarea unei acţiuni, timp dinainte hotărât când cineva poate fi primit undeva. 3. Lecţie, curs. ♢ Expr. A lua (sau a da) ore de... = a lua (sau a da) lecţii particulare de..., a lua (sau a da) meditaţii. [Var.: oáră s.f.] – Din lat. hora, it. ora.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÓCĂ s.f. v. oca.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÓVĂ, ove, s.f. Ornament arhitectural de forma unui ou folosit la decorarea în relief a mulurilor, a cornişelor şi a capitelurilor şi în ornamentaţia mobilierului sculptat, în giuvaiergerie. – Din fr. ove.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZĂR, zắruri, s.n. (Var.) Zer.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

-ÍNĂ suf. 1. „diminutival”. 2. „produs fabricat”. (< fr. -ine, cf. lat. -ina)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

TĂU1, tăuri, s. n. 1. Apă stătătoare puţin adâncă; baltă. ♦ Lac, iezer. 2. (Înv.) Prăpastie, abis. – Magh. tó.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

TĂU1, tắuri, s.n. 1. Apă stătătoare puţin adâncă; baltă. ♦ Lac (glaciar); iezer. 2. (Înv.) Prăpastie, abis. – Din magh. tó.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TĂU2, TA, tăi, tale, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”) Înlocuieşte numele obiectului posedat şi numele celui căruia i se adresează vorbitorul. A ta e cartea. ♦ (La pl.) Preocupările, deprinderile, opiniile etc. persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ♢ (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a ta = aşa cum vrei tu, cum doreşti tu. ♦ (Pop.; la m. sau f.) Soţul sau soţia persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ♦ (La m. pl.) Familia de care ţine persoana căreia i se adresează vorbitorul; rudele, prietenii, partizanii ei. Nu-ţi dau voie ai tăi să vii. ♦ (La m. sau f. sg.) Lucrurile personale, proprietatea, avutul persoanei căreia i se adresează vorbitorul. II. Adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când stă înaintea substantivului nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt). 1. Care este al celui căruia i se adresează vorbitorul, indicând posesiunea (casa ta), apartenenţa (ţara ta), dependenţa în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor faţă de persoana căreia i se adresează vorbitorul (fraţii tăi). 2. (Cu valoare subiectivă) Călătoria ta va fi grea. 3. (Cu valoare obiectivă) Grija ta n-o poartă nimeni. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepoziţională) Împotriva ta. – Lat. tuus, tua.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RĂS- (Înaintea vocalelor şi a consoanelor sonore, în forma răz-) Element de compunere care: 1. a) formează, de la verbe, derivate care exprimă o împrăştiere, o repetare sau o intensificare a acţiunii exprimate de verbul simplu; b) formează, de la adjective, derivate care exprimă intensificarea însuşirii exprimate de adjectivul simplu; c) (rar) formează, de la substantive, derivate care exprimă ideea de intensitate în raport cu substantivul simplu; d) formează, de la substantive denumind grade de rudenie, derivate care indică generaţii depărtate; e) formează, de la adverbe de timp, derivate indicând un timp mai îndelungat decât cel exprimat de adverbul simplu; 2. a) formează, de la verbe, derivate care exprimă ideea revenirii la o stare mai veche; b) formează, de la verbe, derivate care exprimă ideea modificării (în sens negativ) a situaţiei dinainte; 3. formează, de la verbe, substantive şi adjective, derivate cu sensul mai depărtat de cel al cuvântului simplu. [Var.: răz-] – Din sl. ras-, raz-.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RĂZ- v. răs-.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (Înlocuieşte numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbeşte, precum şi numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparţine persoanei despre care se vorbeşte sau de care această persoană este legată printr-o relaţie de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbeşte; (la m. sg.) soţul persoanei despre care se vorbeşte. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependenţă, o filiaţie, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbeşte. Sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbeşte. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni. ♢ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) aşa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbeşte. Durerea sa. [Reg. şi fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus. *sa (= suus, sua).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

Rău ≠ bine, bun

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Ură ≠ adoraţie, amor, dragoste, iubire

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

VĂZ s. 1. v. vedere. 2. privire. (~ normal.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

VĂR s. verişor, (pop. şi fam.) veric, verişcan, (Maram.) verincel. (Sunt veri primari.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

VĂL s. 1. v. voal. 2. (ANAT.) văl palatin = palat moale, vălul palatului; vălul palatului v. văl palatin.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÚRĂ s. v. duşmănie.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÚRĂ s. v. palma-pământului.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

TĂU s. v. abis, adânc, baltă, băltoacă, frânghie, funie, iezer, lac, mâl, mlaştină, mocirlă, nămol, noroi, prăpastie, smârc.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

SĂU pron., adj. lui. (Calul ~.)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

RĂU s. v. afecţiune, boală, maladie.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

RĂU adj., adv., s. 1. adj., adv. aprig, aspru, barbar, brutal, câinos, crâncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, hain, inuman, necruţător, neiertător, neîmblânzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, sălbatic, sângeros, violent, (livr.) sanguinar, (înv. şi pop.) năsilnic, (înv. şi reg.) tare, (reg.) pogan, (Mold. şi Bucov.) avan, hapsân, (înv.) jestoc, neomenit, sanguinic, sălbăticos, sireap, (fig.) dur, negru. (Om ~; se poartă ~.) 2. adj., s. v. afurisit. 3. adj. greşit. (Deprinderi rele.) 4. adj. v. greu. 5. adj. apăsător, chinuit, greu. (O viaţă rea.) 6. s. v. necaz. 7. adv. v. mult. 8. adj. v. nenorocos. 9. adj. v. dăunător. 10. adv. prost. (Se simte ~.) 11. adv. v. grav. 12. adj. v. neplăcut. 13. adv. v. calomnios. 14. adj. neplăcut, prost, (înv.) slab. (I-a adus o veste rea.) 15. adj. v. mizerabil. 16. adj. v. nefavorabil. 17. adv. v. anapoda. 18. adj. dezagreabil, dezgustător, displăcut, dizgraţios, greţos, greu, infect, împuţit, neplăcut, nesuferit, puturos, respingător, scârbos, urât, rău-mirositor, (livr.) fetid, miasmatic, pestilenţial, repugnant, repulsiv, (înv. şi pop.) scârnav, (înv.) scârbavnic, scârbelnic. (O duhoare rea.) 19. adj. v. inferior. 20. adj., adv. v. incorect. 21. adv. greşit, nepotrivit. (N-ar fi ~ să mergi pe la el.) 22. adv. v. prost. 23. adj. v. impracticabil.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

RĂU adj. v. bolnav, costeliv, cumplit, cutremurător, fals, falsificat, fioros, groaznic, grozav, înfiorător, înfricoşător, îngrozitor, înspăimântător, jigărit, macabru, monstruos, nesănătos, oribil, pipernicit, pirpiriu, prăpădit, prizărit, răpciugos, sfrijit, sângeros, slab, slăbănog, suferind, teribil, uscat, uscăţiv, zguduitor.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

-ÉTĂ suf. „diminutival”. (< fr. -ette, it. -etta, cf. lat. -itta)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

RĂÍ vb. v. înrăi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÉRĂ s. f. 1. perioadă istorică marcată de un eveniment deosebit, de la care se începe numărătoarea anilor. ♢ epocă de la care începe o nouă ordine a lucrurilor. 2. (geol.) fiecare dintre marile diviziuni ale istoriei Pământului. (< fr. ére, lat. aera)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

PĂS s. v. frământare, grijă, îngrijorare, nelinişte, temere.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PĂS s. 1. necaz, supărare. (Şi-a spus pe îndelete ~ul.) 2. v. chin.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PĂR s. v. mătase, sparanghel.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PĂR s. (BOT.) părul-ciutei (Rhamnus cathartica) = verigar, salbă-moale, (reg.) crasici, cruşân, gladiş, paţachină, porumbel, vonicer, lemn-cânesc, lemn-râios, lemnul-câinelui, poama-câinelui, spin-alb, spinele-cerbului; părul-fetei (Adianthum capillus venéris) = (reg.) buricul-Vinerei, buruiană-de-bubă-neagră, părul-Maicii-Domnului, părul-orfanei, percica-fetei; părul-Maicii-Domnului (Asplenium adianthum nigrum) = (reg.) părul-fetei, părul-Maicii-Preciste, părul-Sfintei-Marii.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

PĂI adv. dar?, oare? (~ aşa să fie?)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÓRĂ s. 1. ceas. (O ~ are 60 de minute.) 2. v. răstimp. 3. v. moment. 4. clasă, curs, lecţie. (De ce ai lipsit de la ~?)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÓDĂ s. (LIT., MUZ.) imn.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MĂR s. v. cartof.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

MĂI interj. hăi!, (pop. şi fam.) bă!, (pop.) bre! (~! tu de colo!)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂU s. v. abis, adânc, prăpastie.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂT adv. v. foarte, tare, tocmai.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂI interj. măi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

FĂT s. v. fetus.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

FĂT s. v. băiat, cântăreţ, copil, dascăl, diac, fecior, fiu, paracliser, psalt, pui, ţârcovnic.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÉRĂ s. 1. epocă, perioadă, (livr.) ev. (O nouă ~ în istoria omenirii.) 2. v. eon.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

CĂÍ vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

CĂÍ vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. şi Mold.) a(-şi) bănui, (prin Transilv.) a şăinăli, (înv.) a se înfrânge, a jeli, a jelui, a se scârbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. v. pocăi.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BĂL adj. v. bălai, bălan, blond, galben.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

BĂÍ vb. v. îmbăia, scălda.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ĂST adj. v. acest.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ĂLA pron. v. acela.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁXĂ s. (MAT.) dreaptă orientată.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

AÚĂ s. v. strugure.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁPĂ s. v. ciroză hidrică, hidropizie, lacrimi, salivă, scuipat, scuipătură, spută.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁPĂ s. 1. v. pârâu. 2. v. râu. 3. v. fluviu. 4. v. mare. 5. v. ocean. 6. fântână. 7. v. cişmea. 8. v. transpiraţie. 9. (CHIM.) apă de Colonia = colonie, (pop.) odicolon; apă de var v. lapte de var; apă minerală = borviz, (reg.) borcut, (înv.) apă gazoasă, apă metalică, apă metalicească; apă oxigenată = peroxid de hidrogen.

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ZĂU interj. 1. jur! (~ ! că aşa este.) 2. serios!, (franţuzism) parol! (- Chiar vrei să vin cu tine? – ~!)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

ágă s. m. /agá s. f., art. ága/agáua, g.-d. art. ágăi/agálei; pl. agi/agále

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

álă (unitate romană de cavalerie) s. f., g.-d. art. álei; pl. ále

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ápă s. f., g.-d. art. ápei; pl. ápe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ávă (unealtă) s. f., g.-d. art. ávei; pl. áve

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ávă (părinte) s. m.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

áxă s. f. /ax s. n. (mat., fiz.), pl. áxe

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ăla pr. m., adj. m. (postpus), g.-d. ăluia, pl. ăia; f. sg. áia, g.-d. ăleia, pl. álea, g.-d. m. şi f. ălora

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ăst adj. m. (antepus), g.-d. ăstui, pl. ăşti; f. sg. ástă, g.-d. ástei/ăstei, pl. áste, g.-d. m. şi f. ăstor

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

băí (a face baie, a lucra într-o mină) vb., ind. prez. l sg. şi 3 pl. băiésc, imperf. 3 sg. băiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. băiáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

băl adj. m., pl. băli; f. sg. bălă, pl. băle

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

căí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. căiésc, imperf. 3 sg. căiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. căiáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

éră s. f., g.-d. art. érei; pl. ére

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

făt s. m., pl. feţi

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

hăi interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

hăí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. hăiésc, imperf. 3 sg. hăiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. hăiáscă

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

hăt adv.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

hău (prăpastie, hăuit) s. n., art. hăul; pl. hăuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

măi/mă interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

măr (pom) s. m., pl. meri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

măr (fruct) s. n., pl. mére

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ódă s. f., g.-d. art. ódei; pl. óde

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ójă s. f., pl. oje

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

óră s. f., g.-d. art. órei; pl. óre

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

óvă s. f., g.-d. art. óvei; pl. óve

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

păi adv., interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

păr (bot., anat.) s. m., pl. peri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

păs s. n., pl. păsuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

rău adj. m., pl. răi; f. sg. rea, pl. réle

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

rău s. n., pl. réle

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

său / al său adj. m., pl. săi / ai săi; f. sg. sa / a sa, g.-d. sále / a sále , pl. sále / ale sále (şi -său / -su m. sg., -sa, f. sg., -sii / -sei, g.-d. f. sg. în îmbinări ca frate-său, soră-sii etc.)

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

său (precedat de al) pr. m., pl. ai săi, g.-d. álor săi; f. sg. a sa, pl. ale sále, g.-d. álor sále

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

tău/al tău adj. m., pl. tăi/ai tăi; f. sg. ta/a ta, g.-d. tále/a tale; pl. tále/ale tále (şi -tu m. sg., -ta f. sg., -tii/-tei g.-d. f. sg. în îmbinări ca fráte-tu, sóră-ta, sóră-tii)

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

tău (precedat de al) pr. m., pl. ai tăi, g.-d. álor tăi; f. sg. a ta, pl. ále tale, g.-d. álor tale

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

tău s. n., art. tăul; pl. tăuri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

úră (duşmănie) s. f., g.-d. art. úrii; pl. uri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

úră (plantă) s. f., g.-d. art. úrii; pl. uri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

văl s. n., (ţesături) pl. văluri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

văr s. m., voc. vére; pl. veri

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

văz s. n.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

zău interj.

Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002

ÓD//Ă ~e f. Creaţie literară lirică cu caracter solemn, în care se face un elogiu. /<fr. ode

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

MĂR2 mére n. Fruct al mărului. Mere văratice. Mere tomnatice. ♢ A bate ~ (pe cineva) a bate foarte tare (pe cineva). ~ul lui Adam nodul gâtului. ~ul discordiei cauza neînţelegerii. Din afară ~ frumos şi-năuntru găunos se spune pentru a atrage atenţia asupra faptului, că aparenţele pot fi înşelătoare. /<lat. melum

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

MĂR1 meri m. Pom fructifer din familia rozaceelor, cu flori albe-trandafirii şi fructe comestibile. ♢ ~ pădureţ măr sălbatic cu fructe mici şi foarte acre. De florile ~ului fără nici un rost; în zadar. A trăi ca în flori de ~ a fi fericit. /<lat. melus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

MĂI interj. (se foloseşte ca adresare către o persoană de sex masculin). [Var. ] /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂU1 ~ri n. Prăpastie fără fund; genune; abis. ♢ Cât (e) ~l niciodată. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂU2 ~ri n. Zgomot produs de un obiect care hăuie. /v. a hăui

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂT adv. La o depărtare mare; departe. ♢ ~ departe foarte departe. ~ şi bine fără sfârşit. /<ucr. het

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A HĂ//Í ~iésc 1. intranz. pop. 1) A mâna boii sau vacile, strigând „hăi”. 2) A stârni vânatul din culcuş, strigând „hăi”. 3) A umbla din casă în casă de Anul Nou cu pluguşorul; a ura. 2. tranz. A felicita în seara de Anul Nou prin recitarea pluguşorului. /Din hăi

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

HĂI interj. 1) (se foloseşte pentru a îndemna unele animale). 2) (se foloseşte repetat, în urături sau în unele cântece populare). 3) fam. (se foloseşte ca adresare către o persoană) Fa; bre. Fată hăi. /Orig. nec.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

FĂT feţi m. 1) (la om şi la mamifere) Organism în stadiul intrauterin de viaţă, din momentul când începe să se mişte şi până la naştere; fetus. 2) poet. Persoană de sex masculin, luată în raport cu părinţii săi; băiat; fiu; fecior. ♢ ~ Frumos personaj principal în poveştile româneşti, înzestrat cu cele mai alese calităţi fizice şi morale. /<lat. fetus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÉR//Ă ~e f. 1) Perioadă de timp îndelungată care porneşte de la un anumit eveniment sau fapt, constituind punctul de la care începe numărătoarea anilor. 2) Perioadă de timp din dezvoltarea istorică a omenirii sau a universului, marcată de anumite evenimente importante sau caracterizată printr-o anumită stare de lucruri; epocă. 3) Subdiviziune a timpului geologic din care constă istoria Pământului. [G.-D. erei] /<fr. ére, lat. aera

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A SE CĂ//Í mă ~iésc intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a regreta. /<sl. kajati

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BĂL ~ă (~i, ~e) reg. (despre oi) Care este alb pe tot corpul sau numai pe bot. /<sl. bĕlu

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁX//Ă ~e f. 1) Dreaptă reală sau închipuită care trece prin centrul unui corp. ~a pământului. 2) Dreaptă care delimitează părţi simetrice pe o suprafaţă, pe un corp. /<fr. axe, lat. axis, germ. Achse

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁV//Ă ~e f. Mreajă de prins peşte. /<turc. av

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁP//Ă ĕ f. 1) Lichid transparent, incolor, fără gust şi fără miros, fiind o combinaţie de oxigen şi hidrogen. ~ potabilă. ~ dură. ♢ ~ chioară se spune despre supe, vinuri etc. care conţin prea multă apă şi nu au nici un gust. ~ de ploaie vorbe goale, fără conţinut. 2) Masă de lichid (mare, râu, lac etc.). ♢ ~ curgătoare apă care curge pe o albie şi se varsă în altă apă. ~ stătătoare apă care se adună în depresiuni (lacuri, bălţi). 3) fig. Joc de culori; sclipiri ale unor obiecte lucioase (pietre preţioase, mătăsuri, metale). 4) Denumire a unor soluţii, a unor preparate. ~ de colonie. ~ de trandafir. ~ de var. ♢ ~ tare numele popular al acidului azotic. ~ regală amestec de acid clorhidric şi acid azotic, care dizolvă toate metalele. ~ oxigenată amestec de perhidrol cu apă, incolor sau albastru, cu proprietăţi dezinfectante şi decolorante. 5) Secreţie a organismului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ~ la plămâni.~ la cap hidrocefalie. A fi numai ~ a fi transpirat. A-i lăsa cuiva gura ~ a avea poftă de ceva. [G.-D. apei] /

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÁGĂ agi m. înv. 1) Ofiţer din armata otomană. 2) Dregător domnesc care avea în funcţie siguranţa publică. [G.-D. agăi; Var. aga] /<turc. aga

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÓRĂ óre f. 1) Unitate de măsură a timpului (egală cu a douăzeci şi patra parte dintr-o zi şi cuprinzând 60 de minute sau 3.600 de secunde); ceas. ♢ ~ de ~ mereu, întruna. Din ~ în ~ cu regularitate la un interval de un ceas. Pe ~ în timp de o oră. ~ academică 45 de minute. 2) Distanţă care poate fi parcursă într-un interval de o asemenea durată. Parisul se află la trei ore de zbor. 3) Moment al zilei calculat de la miezul nopţii (sau de la amiază). Ora 10.De ultimă ~ foarte actual; recent; nou de tot. 4) Durată de timp nedeterminată. ♢ La ora actuală în prezent. 5) Timp rezervat dinainte pentru o anumită activitate. ♢ Ore de primire timp din ziua de lucru a unei persoane oficiale rezervat primirii solicitanţilor. 6) Expunere sistematică şi organizată după un program a unei materii de studiu într-o instituţie de învăţământ. ~ de literatură. [G.-D. orei] /<lat. hora, it. ora

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÓVĂ óve f. Ornament arhitectural de forma unui ou. /<fr. ove

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

PĂR1 peri m. Pom fructifer cu fructe mari, ovale, zemoase, de culoare galbenă sau galbenă-verzuie şi roşiatică pe partea dinspre soare. /<lat. pirus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

PĂR2 peri m. 1) (la animalele mamifere şi la om) Fir cornos, subţire care creşte pe corp. 2) (cu sens colectiv) Ansamblu al acestor fire. ~ ondulat. ~ mare.De-a fir a ~ (sau din ~ în ~) foarte minuţios. A se ţine (sau a atârna, a sta) într-un fir de ~ (sau de aţă) a) a depinde de ceva foarte nesigur; b) a fi în pericol de moarte. A despica (sau a tăia) ~ul (sau firul de ~) în patru (sau în şapte, în nouă etc.) a cerceta foarte amănunţit. A scoate (cuiva) peri albi (sau suri) a cauza cuiva multe neplăceri. A i se face (sau a i se ridica) ~ul măciucă a fi cuprins de un sentiment de groază. A-i ieşi ~ul prin căciulă a) a fi foarte sărac; b) a se sătura de atâta aşteptare. Când a creşte (cuiva) ~ în palmă (sau când a face broasca ~) nicicând. Cât ~ în palmă defel; nimic. Tras de ~ forţat; cu de-a sila. În doi peri a) într-un mod neclar; ambiguu; b) care este neclar; ambiguu. Peri răi boală de ochi provocată de firele de gene mai lungi, care irită globul ocular. ~ul-porcului plantă erbacee cu tulpină erectă, cu frunze mărunte, asemănătoare cu solzii de peşte, şi cu sporangi în formă de spice terminale, care creşte prin locuri umede. 3) Formaţie chitinoasă filiformă de pe corpul insectelor. 4) la pl. Firele retezate scurt de pe suprafaţa unei ţesături (în special a unui covor). 5) la pl. Firele care cresc pe frunzele sau tulpinile unor plante. 6) pop. (la ceasuri) Arc subţire în formă de spirală. /<lat. pilus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

PĂS ~uri n. Durere sufletească apăsătoare. ♢ Fără ~ fără griji; nepăsător; indiferent. /<lat. pensum

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

RĂU1 adv. (în opoziţie cu bine) 1) Contrar regulilor morale; aşa cum nu se cuvine; aiurea. ♢ A se pune ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A sta ~ a o duce greu. A-i merge (cuiva) ~ a nu avea noroc; a avea o viaţă grea. (E) ~ cu ~, dar mai ~ (e) fără ~ nu este tocmai bine aşa cum este, dar poate fi şi mai grav, dacă vei pierde şi ceea ce ai. A-i fi (cuiva) ~ (sau a se simţi ~) a) a duce o viaţă grea; b) a se simţi bolnav. A-i şedea (sau a-i sta) ~ a nu i se potrivi; a nu-i sta bine. A i se face (sau a-i veni cuiva) ~ a simţi (pe neaşteptate) o senzaţie de indispoziţie fizică. A se avea ~ cu cineva a fi în ceartă cu cineva. A se uita ~ la cineva a privi pe cineva cu duşmănie. A-i părea (cuiva) ~ a regreta. 2) Foarte tare. A bate ~ pe cineva. ♢ Cum e mai ~ mai prost nici nu se poate. /<lat. reus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

RĂU2 rea (răi, réle) 1) (în opoziţie cu bun) Care are însuşiri negative; lipsit de calităţi bune. Purtare rea. ♢ Viaţă rea (sau trai ~) viaţă plină de greutăţi; trai zbuciumat. Vorbe rele bârfeli; calomnii. Veste rea veste care întristează. ~ conducător de căldură (sau de electricitate) care nu transmite căldură (sau electricitate). A duce casă rea cu cineva a se certa tot timpul; a trăi în duşmănie. A-şi face sânge ~ (sau inimă rea) a se mâhni; a se întrista. 2) Care este câinos la suflet; plin de răutate; avan. Om ~. ♢ Poamă rea (sau soi ~) persoană cu apucături, deprinderi urâte. ~ de mama focului foarte rău. ~ la inimă lipsit de omenie; hain. 3) (despre acţiuni, fapte ale oamenilor) Care contravine regulilor moralei. Purtare rea. Deprinderi rele. 4) (în superstiţii) Care aduce sau prevesteşte nenorociri. Semn ~. Vis ~. /<lat. reus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

RĂU3 réle n. 1) Calitate care întruchipează tot ce este negativ. ~l aduce daune. ♢ De ~l cuiva din cauza cuiva. Cu părere de ~ cu regret. A vrea (sau a voi, a dori) (cuiva) ~l a dori (cuiva) să aibă parte de lucruri neplăcute. De bine, de ~ deşi nu este aşa cum trebuie, dar te poţi împăca şi cu ceea ce este. A meni ~ a prezice cuiva o nenorocire; a cobi. Uita-te-ar relele! urare glumeaţă de bine la adresa cuiva. ~ de mare stare de boală care apare la unii călători pe mare. ~ de munte stare de indispoziţie generală care apare în timpul urcării la mari înălţimi. 2) Principiu care vine în contradicţie cu morala; faptă nesocotită. ♢ A vorbi de ~ pe cineva a bârfi pe cineva. /<lat. reus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

SĂU1 sa (săi, sále) adj. pos. 1) Care aparţine celui despre care se vorbeşte. Fratele ~. Cartea sa. Lucrurile sale. 2) Care este caracteristic unui anumit lucru sau unei anumite persoane. ♢ La timpul ~ într-o perioadă anumită. [Monosilabic] /<lat. seus sa

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

SĂU2 sa (săi, sále) pron. pos. (precedat de art. al, a, ai, ale, înlocuieşte numele obiectului posedat de cel despre care se vorbeşte, precum şi numele posesorului): A rămâne ( sau a fi) pe-a sa a rămâne (sau a fi) aşa cum a propus sau a hotărât cineva. De-ale sale din ceea ce este caracteristic pentru cineva. Ai săi familia, rudele, prietenii persoanei despre care se vorbeşte. /<lat. seus sa

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

TĂU1 ~ ri n. 1) Apă stătătoare noroioasă şi de adâncime mică. 2) Lac de munte; iezer. 3) înv. Prăpastie fără fund; hău; abis; genune. /<ung.

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

TĂU2 ta (tăi, tále) pron. pos. (precedat de articole al, a, ai, ale Înlocuieşte numele obiectului posedat de interlocutor, înlocuind, totodată, şi numele acestuia). ♢ Ai tăi cei apropiaţi ţie; familia. Al tău soţul tău. Ale tale cele care privesc persoana căreia i se adresează vorbitorul. /<lat. tuus, tua

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

TĂU3 ta (tăi, tále) adj. pos. 1) Care aparţine celui căruia i se adresează vorbitorul. Cartea ta. 2) Care se află în anumite relaţii (de prietenie, de înrudire) cu cel căruia i se adresează vorbitorul. Prietenul tău. 3) Care este realizat de cel cu care vorbeşte cineva. Călătoriile tale.Fie pe a ta fie aşa cum vrei sau zici tu. /<lat. tuus, tua

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ÚRĂ uri f. 1) Sentiment puternic de antipatie profundă (faţă de cineva sau de ceva). ♢ ~ de moarte aversiune foarte mare. 2) Atitudine duşmănoasă; ostilitate; vrajbă. [G.-D. urii] /v. a (se) urî

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

VĂL ~uri n. 1) Bucată de ţesătură transparentă folosită de femei pentru a-şi acoperi faţa sau capul; voal. ♢ A i se pune (cuiva) un ~ pe ochi (sau pe frunte) sau a i se lua (a-i cădea (cuiva) un ~ de pe ochi (sau de pe frunte) a înceta (sau a începe) să înţeleagă şi să vadă lucrurile clar, limpede. 2) anat: ~ul palatului (sau ~ul palatin) porţiune musculară care continuă, în partea posteri-oară a cavităţii bucale, palatul tare şi se termină cu o prelungire numită uvulă. /<lat. velum

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

VĂR veri m. Persoană de sex masculin considerată în raport cu fiica sau fiul unchiului ori a mătuşii. /<lat. verus, ~a

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

VĂZ n. 1) Însuşire a organismului viu de a vedea; vedere. ♢ În (sau la) ~ul cuiva faţă de cineva; în prezenţa cuiva. A-i lua cuiva ~ul a) a face pe cineva să nu mai vadă; a orbi pe cineva; b) a impresiona tare pe cineva; a captiva. /v. a vedea

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

ZĂU interj. pop. 1) (se foloseşte pentru a întări o afirmaţie) Pe legea mea; pe cuvânt de cinste. 2) Cu siguranţă; fără îndoială. /<lat. deus

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

-ÓZĂ1 suf. „Glucid, provenit din glucoză”. (din fr. -ose; cf. /gluc/oză)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-ÓZĂ2 suf. (Med., biol.) „Condiţie”, „stare”, „maladie cronică, afecţiune neinflamatorie”. (din fr. -ose; cf. gr. -osis)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÓZĂ3, óze, s.f. v. oze2.

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

-ÉZĂ1 suf. v. -ar2.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-ÉZĂ2 suf. v. -or4.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-ÍTĂ Element secund de compunere savantă a unor termeni medicali indicând prezenţa unei „inflamaţii”. [< fr. -ite].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

–ODĂ Element secund de compunere savantă cu semnificaţia „tub cu vid sau cu gaz”. [< fr. -ode].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GRĂ?CO-CATĂ?LIC, -ă adj., s.m. şi f. (adept) Al bisericii unite. -Din grec + catolic

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

GRĂ?CO-LATIN, -ă adj. Referitor deopotrivă la greci şi latini. -Din fr. Greco-latin

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁLĂ s. f. unitate tactică de cavalerie în armata romană, din auxiliari. (< lat. ala)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ínă, ine, s.f. (înv.) Fibră.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

íră, s.f. 1. (reg.) Blană de animal rasă de păr. 2. (reg.) Cureluşă subţire cu care ciobanii îşi cos cojoacele.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iúă, adv. (înv.) Unde.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ÁLĂ s.f. Unitate romană de cavalerie. [< lat. ala].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÁXĂ s.f. 1. Linie dreaptă, reală sau închipuită, care trece prin centrul unui corp şi împrejurul căreia acel corp se roteşte sau se poate roti. ♦ Dreaptă imaginară în jurul căreia se execută mişcarea de rotaţie a unui corp ceresc. 2. Linie dreaptă care delimitează părţi simetrice pe un corp, pe o suprafaţă etc. 3. Ax. [< fr. axe, germ. Achse, cf. lat. axis – osie].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

VĂL s.n. 1. Bucată de pânză fină şi transparentă cu care-şi acoperă femeile capul. 2. Şal, broboadă. ♢ A(-şi) lua vălul = a se călugări. 3. Vălul palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii şi prelungindu-se până spre faringe. [Pl. -luri. / < lat. velum, cf. fr. voile, it. velo].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

-ÁDĂ elem. „rezultatul unei acţiuni”. (< fr. -ade, cf. it., sp. -ada)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ắra! interj. (reg.) ah! ah!, vai de mine!, am păţit-o!

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ágă (-ále), s.n. – 1. Ofiţer superior în armata turcă. – 2. Nobil de rang secundar, ofiţer superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea căpitan de vînători. Era conducătorul militar al poliţiei, inspector al pieţelor urbane şi, după răscoala din 1655, conducătorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie şi tribunal la el acasă. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Şeineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. său a fost agá, formă care explică pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tată; astfel că astăzi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR tratează drept cuvinte distincte agá (pl. aghii, a cărui formă este falsă) şi agă. Der. agesc, adj. (poliţienesc); agie, s.f. (poliţie; birou al unui agă); agoaie, s.f. (soţie de agă); agiesc, adj. (poliţienesc); Agachi, s.m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, şi considerat greşit nume propriu (Şeineanu, II, 11; Bogaci).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

álă (ále), s.f. – Monstru care dezlănţuie furtunile, în credinţa pop. – Var. hală. Bg. sb., (h)ala.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

Văl amplu, preluat din vestimentaţia matroanelor romane, care în reprezentările pictate şi sculptate, acoperă capul şi înfăşoară întregul corp al femeilor sfinte care au trăit în vremea începuturilor creştinismului. Este piesa vestimentară principală care caracterizează imaginile Maicii Domnului în arta bizantină şi post-bizantină. (www.monument.md)

Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

-ÁZĂ I. suf. „enzimă”. II. elem. (med.) „stare”, „situaţie”, „condiţie”. (< fr. -ase, cf. gr. -iasus)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ápă (ápe), s.f. – 1. Lichid incolor care formează unul din învelişurile Pămîntului. – 2. Masă de apă, rîu, pîrîu, lac, mare. – 3. Lichid, umoare, secreţie. – 4. Reflexe schimbătoare ale obiectelor care strălucesc. – Mr. apă, megl. apă, apu, istr. ape. Lat. ăqua (Puşcariu 91; Candrea-Dens.; REW 570; DAR); cf. it. acqua (sard. abba, engad. ouua), v. prov. aigua, fr. eau, cat. aygua, sp. agua, port. agoa. Sensul 4, comun celorlalte limbi romanice, este propriu şi ngr. νερό; uzul ngr. are şi alte corespondenţe cu rom., cf. a şti (ca) pe apă, ngr. ξέρω σὰ νερό; sau a nu fi în apele sale, ngr. χάνω τὰ νερό μου. Cf. apos. Der. apar, s.m. (sacagiu), pe care Puşcariu 92 şi REW 572a îl derivă direct din lat. aquarius, dar care este mai curînd der. internă, pe baza suf. de agent -ar, cf. REW 570; DAR; Graur, Noms dágent, 90; Rosetti, I, 159; apăraie, s.f. (inundaţie); apătos, adj. (apos), formaţie internă în care suf. -os (‹ lat. ōsus, cf. apos) pare să se fi confundat cu terminaţia -tos de la vîrtos, muntos, sănătos etc. (Puşcariu 95 şi DAR propun un prototip lat. *aquatōsus, care nu pare a fi mai clar); apătoşa, vb. (a ţîşni apă, a se umple de apă); apşoară, s.f. (rîuşor, pîrîu).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ÁXĂ s. f. 1. dreaptă care se consideră a fi orientată într-un anumit sens. 2. (tehn.) linie dreaptă care ocupă o anumită poziţie într-un sistem tehnic. o ~ de rotaţie = dreaptă imaginară în jurul căreia se execută mişcarea de rotaţie a unui corp; ~ optică = linie care trece prin centrul corneei şi prin centrul optic al ochiului; ~ de simetrie = linie a unui corp sau a unei suprafeţe faţă de care acestea prezintă anumite proprietăţi de simetrie. 3. (astr.) ~ a lumii = prelungire a dreptei care uneşte polii Pământului până la intersecţia cu sfera cerească. 4. grup constituit în timpul celui de-al doilea război mondial de Germania, Italia şi aliaţii lor. (< fr. axe, germ. Achse)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

hău, hăuri, s.n. (pop.) 1. abis, genune, prăpastie. 2. greutate, sarcină.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ÉRĂ s.f. 1. Epocă, perioadă istorică marcată de un eveniment deosebit, de la care se începe numărătoarea anilor. ♦ Epocă de la care începe o nouă ordine a lucrurilor. 2. Fiecare dintre marile diviziuni ale timpurilor geologice. [< fr. ère, it. era, cf. lat. aera – epocă].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ăst adj. şi pron. dem. – Acesta. – Asta, (treaba) asta, lucrul ăsta. – Cu asta, astfel. – Cu toate astea, totuşi. – De asta, pentru aceasta, din pricina aceasta. – Una ca asta, aşa ceva. – Asta-i (acum), tot ce mai lipsea. – Asta-i bună, de necrezuit. – Ce-i asta?, ce înseamnă aşa ceva?. – Asta e, aşa stau lucrurile. – Asta ceea, (Mold.), cine ar zice (formulă care indică şovăială sau rezervă). Lat. *istus, formă vulg. de la iste, f. ista (Puşcariu 147; Candrea-Dens., 102; REW 4553; DAR); cf. v. it. esto (păstrat în compuneri: stasera, stamane; sicil. isti), prov. est, v. fr. ist, sp., port. este. Coincide în folosire cu acest, cu o nuanţă mai retorică în acesta din urmă, mai familiară în ăst; întrebuinţarea sa este cu desăvârşire paralelă cu cea a dublei forme acel şi ăl. Decl. adj. (forma literară) m. ăst (Mold, ast, est, ist), gen. ăstui (astui, istui), pl. ăşti (aşti, işti); gen. ăstor (astor, istor). F. astă, (Mold., eastă, iastă), gen. astei (eştii), pl. aste (este), gen. astor, (estor). În folosirea pron., i se adaugă -a (cf. acel) ca şi în functia de adj. postpus; dar var. moldoveneşti fac abstracţie de obicei de această schemă. Comp. astădată, adv. (de această dată); astă-iarnă, adv. (iarna trecută); astălalt, (var. ăstălalt, ăstalalt), adj. şi pron. dem. (celălalt, cel de acolo); ăstan, adv. (Trans., anul acesta); astă-noapte, adv. (noaptea trecută); astă-seară, adv. (în seara asta); astă-toamnă, adv. (toamna trecută); astă-vară, adv. (vara trecută); astăzi, adv. (în ziua de faţă, azi); astfel, adv. (în acest fel, aşa); estimp, adv. (anul acesta).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

áuă s.f. – Struguri. Lat. ūva (Puşcariu 166; Candrea-Dens., 117; DAR); cf. it., sp., port. uva (sard. ua, engad. üa). Cuvînt vechi, care pare să fi fost arhaism încă în sec. XVII; totuşi, s-a păstrat, parţial, în Olt., ca nume al unei varietăţi de strugure. (Cf. Puşcariu, Dacor., VIII, 324).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ávă (-ve), s.f. – Năvod, plasă de prins peşte. Tc. av „vînătoare, pescuit” (DAR). – Der. avgiu, s.m. (înv., vînător), din tc. avci.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

áxă (áxe), s.f. – Dreaptă orientată într-un anumit sens. – Var. (înv.) axon. Gr. ἄξων (sec. XVII, cf. Gáldi 156) şi modern din fr. axe. – Der. axial, adj.; axilar, adj.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ócă s.f. (reg., înv.) cauză, motiv, pricină.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

păí, păiésc, vb. IV (înv. şi reg.) 1. a aduna şi a îndepărta de pe arie paiele rămase de la treierat. 2. a bate grâul pe arie; a îmblăti.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

păs, pắsuri, s.n. (reg.) 1. greutate pentru apăsat brânza sau varza din putină. 2. durere sufletească, suferinţă, chin; necaz, supărare, nemulţumire; grijă, împrejurare dificilă, impas. 3. boală; astmă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

răí, răiésc, vb. IV (înv. şi reg.) 1. a se înrăi. 2. a slăbi, a tânji.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

săí, săiésc, vb. IV refl. (înv. şi reg.; despre cai) a se speria.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ÓDĂ s.f. (Ant.) Poezie eroică cântată sau recitată cu acompaniament de liră. ♦ Poezie lirică, care exprimă sentimente de admiraţie, preamărind mai ales un erou, o faptă eroică etc. ♦ Piesă muzicală eroică, înălţătoare. [< fr. ode, lat., gr. ode].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

căí (-ăésc, -ít), vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remuşcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitenţă” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina şi pocăi. Der. căială, s.f. (regret, remuşcare); căinţă, s.f. (părere de rău); necăinţă, s.f. (lipsă de căinţă).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ÓRĂ s.f. 1. Diviziune a timpului egală cu a douăzeci şi patra parte dintr-o zi; ceas. 2. Moment, timp precis (când cineva poate face ceva, poate fi primit undeva etc.). 3. Curs, lecţie (de o oră). [< lat. hora, cf. it. ora, fr. heure].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÓVĂ s.f. (Arhit.) Motiv decorativ alcătuit dintr-o proeminenţă în formă de ou. [< fr. ove].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

tăr, tări, s.m. (reg.) sergent de stradă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

său1 / al său adj. pr. m. (prietenul său / un prieten al său, al său prieten; prietenului său / unui prieten al său), pl. săi / ai săi (prietenii săi / nişte prieteni ai săi, ai săi prieteni; prietenilor săi / unor prieteni ai săi); f. sa / a sa (prietena sa / o prietenă a sa, a sa prietenă), g.-d. sále / a sále (prietenei sale / unei prietene a sale), pl. sále / ále sále (prietenele sale / nişte prietene ale sale, ale sale prietene; prietenelor sale / unor prietene ale sale)

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

său2 (al ~) pr. m., pl. ai săi, g.-d. álor săi; f. sg. a sa, pl. ále sále, g.-d. álor sále

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

ắla (fam.) pr. m., adj. pr. postpus m. (omul ăla), g.-d. ắluia, pl. ắia; f. áia, g.-d. ắleia, pl. álea, g.-d. pl. m. şi f. ắlora

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

!ăst (pop.) adj. pr. antepus m. (ăst om), g.-d. ắstui, pl. ắşti; f. ástă, g.-d. ắstei, pl. áste, g.-d. pl. m. şi f. ắstor

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

făt (féţi), s.m. – 1. Fetus. – 2. Pui de animal. – 3. Copil, prunc. – 4. (Trans.) Sacristan. – Mr. fetu, istr. fet. Lat. fĕtus (Puşcariu 586; Candrea-Dens., 560; Densusianu, GS, II, 314; REW 3273 şi 3272; DAR), cf. sard. fedu, calabr. (fetazze), prov. (fedoun) „miel”, fr. (faon). Cf. şi fată, făta, fecior. Sensul 3 este înv., se păstrează mai ales în expresii fixe, ca făt logofăt „copil minune”, Făt-Frumos. Cf. flăcău.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ODĂ1 s. f. 1. (ant.) poezie eroică, poem care se cânta sau se recita cu acompaniament de liră. ♢ poezie lirică în care se exprimă sentimente de admiraţie, de preamărire faţă de persoane, fapte eroice etc. 2. lucrare muzicală cu caracter eroic, solemn. (< fr., gr. ode, lat. oda)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-ÓDĂ2 elem. „tub cu vid, circuit electronic”. (< fr., germ. -ode, cf. gr. hodos, drum)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÓRĂ s. f. 1. diviziune a timpului, a 24-a parte dintr-o zi; ceas. 2. timp precis (când cineva poate face ceva, poate fi primit undeva). 3. curs, lecţie (de o oră). (< it. ora, lat. hora)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÓVĂ s. f. motiv decorativ alcătuit dintr-o proeminenţă în formă de ou, la cornişe şi capiteluri, la mobilier sculptat şi giuvaiere. (< fr. ove)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-ÚRĂ1 suf. „sare a unui hidracid”. (< fr. -ure)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-ÚRĂ2 elem. uro2-.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

VĂL s. n. 1. bucată de pânză fină şi transparentă cu care-şi acoperă femeile capul. 2. şal, broboadă. o a(-şi) lua ŭl = a se călugări. 3. ŭl palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii. (< lat. velum)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

hăi interj. – Se întrebuinţează pentru a îndemna şi mîna animalele. Creaţie spontană. Se foloseşte numai la boi, vaci şi oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu ţipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s.n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), interj. (se foloseşte pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriş, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu acelaşi sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuşi), pare de asemenea creaţie expresivă, şi este posibil să exprime aceeaşi intenţie (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani „a se înclina”). Din aceeaşi rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s.f. (hăţiş care serveşte drept ascunzătoare vînatului, tufişuri, mărăciniş; păr încîlcit; hărmălaie), şi hăciugă, s.f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olačuga „colibă”; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă”, dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s.f. „bălării”, cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s.f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s.f. (larmă, zarvă); halău, s.n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneş, puturos); haladuda, s.f. (femeie murdară şi neglijentă; femeie bondoacă); hălăţugă, s.f. (femeie stricată); holcă, s.f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, şi DAR prin rus. golka „rebeliune”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

hăt adv. – Mult, tare, foarte. Rut. het (Weigand, Dialekte der Bukowina, Leipzig, 1904, p. 96; DAR). Este rar în Munt. Cihac, II, 505, pleacă de la mag. hát „la fel”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

mắi interj. – Serveşte la adresare şi mirare. – Var. (Munt.) mă. Lat. mǒdǒ, redus la *mo, cf. it. mo, sard. moi, immoi; cf. amu şi, pentru dezvoltarea vocalei finale, cazul paralel al lui postpoipăi. Explicaţiile anterioare consideră acest cuvînt inseparabil de măre (Cihac, II, 718; Tiktin; Şeineanu, Istoria filologiei, 345; Philippide, II, 722; Pascu, II, 65); dar această identitate nu pare evidentă. Cu atît mai puţin sigură este afirmaţia dicţionarelor în general, că este interj. de adresare către un bărbat, căci în Mold. se foloseşte şi pentru femei şi că peste tot este foarte folosită în imprecaţie fără obiect definit: măi, să fie-al dracului. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 198).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

măr (meri), s.m. – Arbore fructifer (Pirus malus). – Megl., mr., istr. mer. Lat. melus, în loc de malus, cf. gr. μῆλον (Densusianu, Hlr., 71; Puşcariu 1023; Candrea-Dens., 1048; REW 5272; Meyer-Lübke , Ital. Gr., 27; Rosetti, I, 57), cf. alb. moljë (Philippide, II, 647), it. melo. – Der. măr, s.n.; mere, s.f. pl. (Banat, fructe); merişor (var. merişoară), s.m. (arbust; Pirus baccata; afin, Vaccinum vitas idaea); merar, s.m. (vînzător de mere); meret, s.n. (livadă de meri); meriş, s.n. (livadă cu meri); meriu, adj. (verde ca mărul).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

pắi adv. – Sigur că da; atunci; uite aşa; apoi. – Var. poi. Lat. post (Puşcariu 1348; Candrea-Dens., 1422; REW 6684), cf. apoi şi prov., port. pos, it. poi, fr. puis, sp. pues.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

păr (péri), s.m. – Pom fructifer (Pirus communis). – Mr., megl. per. Lat. pĭrus (Puşcariu 1263; Candrea-Dens., 1326; REW 6525), cf. it. pero, logud. piru. – Der. pară, s.f. (fructul părului), megl. pęră, istr. pęrę, probabil reproduce lat. pῑrum (Puşcariu 1264; REW 6524), cf. vegl. paira, it., prov., cat., sp., port. pera, fr. poire; peret, s.n. (grădină cu peri); peruşcă, s.f. (Trans., cartof).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

păr (péri), s.m. – 1. Fir cornos de pe corpul omului şi al animalelor. – 2. Păr (1) de pe cap. – 3. Puf de pe plante sau fructe. – 4. Puf de pe ţesături. – 5. (Trans.) Lînă. – 6. (Mold.) Panariţiu, sugel. – Mr., megl., istr. per. Lat. pĭlus (Puşcariu 1262; Candrea-Dens., 1327; REW 6508), cf. vegl. pail, it., sp. pelo, prov., cat. pel, fr. poil. Cuvînt de uz general (ALR, I, 8). – Der. păros, adj. (cu puf, pufos); păroşie, s.f. (calitatea de păros); părui, vb. (a se lua de păr; a argăsi); păruială, s.f. (depilare, ciomăgeală); păruit, s.n. (acţiunea de a părui); împăroşa (var. împăroşi), vb. (a se acoperi de păr); răspăr, s.m. (varietate de biban, Acerina Schraetser), numit aşa din cauza aripioarei sale dorsale; în răspăr, adv. (contra direcţiei părului), cu pref. răs-.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

păs (pắsuri), s.n. – Greutate, nelinişte, povară. Lat. pensum „povară” (Puşcariu 1279; Candrea-Dens., 1348; REW 6394), cf. it., sp., port. peso, prov., cat. pes. Semantismul este normal, cf. sp. şi Bogrea, Dacor., IV, 411. – Der. păsa, vb. (a cîntări, a împovăra, a copleşi; a durea, a supăra; a avea importanţă, a îngrijora), direct din lat. pensare (Puşcariu 1277; Candrea-Dens., 1347; REW 6391), cf. it. pesare, prov., sp., port. pesar, fr. peser (pentru ultimul sens, cf. calabr. mi pisa „îmi displace”); nepăsare, s.f. (indiferenţă, apatie); nepăsător, adj. (indiferent, impasibil); pasă-mi-te, adv. (după cîte se vede), formaţie obscură, pe care Candrea o deduce din îmi pasă „mă priveşte”, cu suf. bg. -mi-te, explicaţie aparent insufientă. – Cf. apasa.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

răs- Prefix care arată că acţiunea unui verb revine la situaţia dinainte (răspopi, răsgîndi), se diversifică (răstălmăci) sau se intensifică (răsputea). Cînd se foloseşte cu repetiţia vb. la forma sa simplă, echivalează cu „o dată şi încă o dată”. Sl. razŭ „des-”. În unele cazuri s-a presupus posibilitatea de a reprezenta un lat. re-ex-, care poate n-ar fi necesară, deşi pref. sl. e productiv în rom. Trebuie scris răz- înainte de b şi m, v, ca în sl. Cf. Miklosich, Lexicon, 781; Tiktin; Rosetti, III, 70. Nu mai menţionăm der. cu repetiţie, care nu au circulaţie independentă şi al căror număr poate creşte nelimitat.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

rắu (rea, pl. réi, réle), adj. – 1. Prost, hain, ticălos. – 2. Vătămător, dăunător, nefolositor, reprobabil, neruşinat. – 3. Crud, nedrept, cîinos. – 4. (Adv.) Nefavorabil, neplăcut. – 5. (Adv.) Mult. – 6. (S.n.) Neajuns, pricină de neplăcere. – 7. (S.n.) Răutate, maliţiozitate. – 8. (S.n.) Prejudiciu, stricăciune, violenţă, perturbare. – 9. (S.n.) Boală. – Mr. reu, arao, arău, megl. rǫu, rauă, istr. rewu. Lat. reus „acuzat” (Puşcariu 1452; Şeineanu, Semasiol., 183; REW 7274; Puşcariu, Dacor., III, 393), cf. vegl. ri, it. rio, prov., cat. reu, sp., port. reo. Formează numeroase expresii şi construcţii, în care indică sensul opus lui bun şi bine. Der. răutate, s.f. (maliţie; acţiune rea), cf. it. retà, retade; răutăcios, adj. (rău, desfrînat, pervers); înrăutăţi, vb. (a (se) face rău); înrăi, vb. (a face rău, a aţîţa); răufăcător, s.m. (cel care face rău); răuvoitor, adj. (care vrea rău); reavoinţă, s.f. (aversiune, înclinaţie spre rău).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

săí (-ăésc, ít), vb. – (Trans. de V.) A fi, a sta, a rămîne. Origine necunoscută. Cuvînt rar, pe care Densusianu, GS, IV, 153, îl leagă, cu puşină probabilitate de avest. sav- „a se afla”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

sắu (sa, pl. sắi, sále), adj, pos. – Care aparţine persoanei despre care se vorbeşte. – Var. enclitică -su. Mr. seu, su, megl. seu, sa, istr. seu, sę. Lat. suus, sua, disimilat în *sous, *sa (Densusianu, Hlr., 145; Puşcariu 1534; REW 8493a; Candrea), sau mai probabil în *seus, *sa prin analogie cu meus (Graur, Rom., LV, 473; Rosetti, I, 60).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ÁFTĂ, afte, s.f. Băşicuţă plină cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui şi care, prin spargere, lasă în loc o mică ulceraţie. – Din fr. aphte, lat. aphtae.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁLGĂ, alge, s.f. (La pl.) Plante inferioare caracterizate prin prezenţa clorofilei şi răspândite în ape dulci, sărate şi pe uscat; (şi la sg.) plantă din acest grup. – Din fr. algue, lat. alga.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁRFĂ s.f. V. harpă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁRPĂ, arpe, s.f. V. harpă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁULĂ, aule, s.f. Sală mare într-o clădire publică, destinată festivităţilor, conferinţelor, cursurilor etc. [Pr.: a-u-] – Din lat. aula.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁURĂ s.f. (Livr.; adesea fig.) Nimb, aureolă (1). (Med.) Stare specifică premergătoare crizei de epilepsie. [Pr.: a-u-] – Din lat. aura.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÓLĂ s. f. tumoare în uter, după fecundare, împiedicând dezvoltarea fătului. (< fr. môle)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ẮSTA, ÁSTA, ăştia, astea, pron. dem., adj.dem. (postpus) (Pop. şi fam.) Acesta, aceasta. ♢ Loc. adv. Pentru asta = de aceea. ♢ Loc. adv. Cu toate astea = totuşi. [Gen.-dat. sg.: ăstuia, ăsteia şi asteia; gen.-dat. pl.: ăstora]. – Lat. istum, ista.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÁBĂ, babe, s.f. I. Femeie în vârstă înaintată; femeie trecută de tinereţe; băbătie, babetă1. ♦ Spec. Femeie bătrână care vindecă bolile prin mijloace empirice, prin vrăji, prin descântece etc. ♢ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbătoare. ♢ (Fam. şi glumeţ) Soţie ♢ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearcă să-i prindă pe ceilalţi. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe cloşca, îşi apără „puii” înşiraţi, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe „gaia”; de-a puia-gaia. II. 1. Bârnă de sprijinire a unui acoperiş sau a unui planşeu de lemn. 2. Parte a unei copci în formă de toartă (numită şi femeiuşcă) în care se prinde cealaltă parte a copcii, în formă de cârlig (numită şi moş). 3. (Iht.) Zglăvoacă. 4. (Reg.) Ciupercă roşie, comestibilă, care creşte pe crăci uscate şi putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÁCĂ, bace, s.f. Fruct cu pericarp cărnos, cu pieliţă subţire şi cu miezul zemos, în care se află seminţele. – Din it., lat. bacca.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbrăca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferinţă la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbrăca. 2. magazin de ĕ = magazin de pălării de damă sau de accesorii pentru îmbrăcămintea femeiască; jurnal (sau revistă) de ~ = publicaţie care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÁLĂ, bale, s.f. (Pop.) Monstru, dihanie, fiară groaznică. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÁMĂ, bame, s.f. Plantă leguminoasă cu fructe păroase de culoare verde, comestibile (Hibiscus esculentus); p. restr. fructul acestei plante. – Din tc. bamya, bamye. Cf. bg. b a m i a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÁNĂ, bane, s.f. Bucată de lemn, plută etc., folosită de pescari pentru a marca locul unde au pus carmacele. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÁRĂ, bare, s.f. 1. Bucată lungă de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuinţări. 2. Stâlp de poartă la unele jocuri sportive. ♢ Bară (fixă) = aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal montată între doi stâlpi. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocaţi şi de împricinaţi; p. ext. locul din instanţă unde pledează avocaţii. 4. Linie verticală sau orizontală care separă părţi dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticală care separă măsurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apă, de obicei în faţa gurii de vărsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urcă o dată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÁTĂ, bete, s.f. 1. (La pl.) Cingătoare îngustă şi lungă, ţesută din lână de diferite culori. 2. (Reg.) Betelie. – Lat.*bitta (= vitta „legătură”).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care susţine un corp, o clădire sau un element de construcţie; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori faţă a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziţie orizontală). ♦ Dreaptă care serveşte ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esenţial. ♢ Loc. adj. De bază = fundamental, esenţial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanţe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relaţiilor de producţie într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveşte ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepţie. Bază de atac. ♢ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalaţii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulţi hidroxili, care albăstreşte hârtia roşie de turnesol, are gust leşietic şi, în combinaţie cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanţă între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncţiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcţională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A face să intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A băga ceva în gură = a mânca. A băga (pe cineva) sub masă = a) a face (pe cineva) să cadă sub masă din cauză că i s-a dat prea mult de băut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discuţie; a înfunda. A(-şi) băga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discuţie. A băga (ceva) în (sau la) cap = a ţine minte un lucru. A băga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) să înţeleagă o problemă, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) să creadă un lucru (curios), să fie obsedat de ceva. A(-şi) băga minţile în cap = a se cuminţi, a reveni la o comportare conformă cu interesele sale. A băga (cuiva) frica în oase sau a băga pe cineva în sperieţi (sau în răcori) = a speria rău (pe cineva). A băga (pe cineva) în boală (sau în boale) = a înspăimânta (pe cineva). A băga (pe cineva) în draci = a necăji, a întărâta (pe cineva). (Fam.) A băga pe cineva în viteză = a face (pe cineva) să lucreze repede, fără răgaz. (Refl.) A se băga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenţă observat de cineva spre a-i câştiga încrederea, a nu slăbi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesată) etc. (Tranz.) A băga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari supărări. A o băga pe mânecă = a fi prins cu minciuna, a nu mai şti cum să îndrepte o greşeală, a o sfecli. A băga zâzanie (sau vrajbă, intrigă) (între oameni) = a învrăjbi, a produce discordie. (Arg.) A băga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. şi refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îşi bagă toţi banii în cărţi de specialitate. S-a băgat slujbaş la primărie. S-a băgat slugă. ♢ Expr. (Tranz.) A băga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujbă. (Arg.) A băga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bătaie (pe cineva). (Fam.) A băga actele (de căsătorie) = a depune actele cerute pentru căsătorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A băga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A băga în seamă (ceva sau pe cineva) = a da atenţie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A băga de seamă = a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se băga de seamă = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BĂNÍ, bănesc, vb. IV. 1. Tranz. A învesti pe cineva cu titlul de ban2. 2. Intranz. A exercita funcţia de ban2. – Din ban2.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BĂŢ, beţe, s.n. 1. Bucată de lemn lungă şi subţire. ♢ Expr. A pune (cuiva) beţe în roate = a face (cuiva) dificultăţi pentru a zădărnici o acţiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin băţ = a fi extrem de insistent, de obraznic. A rămâne cu traista-n băţ = a sărăci. A-şi lua traista-n băţ = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept ţeapăn, rigid. Stă băţ. 2.Fig. Lovitură cu băţul (1). 3.Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, maşini etc. Băţul iţelor. - Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BĂÚT1 s.n. Faptul de a bea. – V. bea.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BĂÚT2, -Ă, băuţi, -te, adj. 1. Care şi-a astâmpărat setea cu apă. 2. Beat. – V. bea.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÉDĂ, bede, s.f. (Înv. şi reg.) Necaz, pacoste. – Din sl. beda.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

BÉNĂ, bene, s.f. 1. Parte a autocamionului în care se încarcă materialele. 2. Cupă metalică la macarale, elevatoare etc. – Din fr. benne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÍGĂ, bigi, s.f. Aparat format din două sau trei braţe de sprijin unite printr-o bară prevăzută de scripeţi, cu ajutorul căreia se încarcă sau se descarcă mărfurile în porturi. – Din fr. bigue.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÍLĂ1, bile, s.f. (Anat.) Fiere. – Din fr. bile, lat. bilis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÍLĂ2, bile, s.f. Sferă (de mici dimensiuni) fabricată din diferite materiale şi întrebuinţată în diverse scopuri (ca rulmenţi, la unele jocuri de copii, la jocul de popice, ca modalitate de vot etc.). ♢ Bilă albă = expresie a votului pozitiv. Bilă neagră = expresie a votului negativ. (La notarea răspunsurilor studenţilor; în trecut) Bilă albă = calificativ între „foarte bine” şi „bine”. Bilă roşie = calificativ între „bine” şi „suficient”. Bilă neagră = calificativul „insuficient”. – Din fr. bille.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÍLĂ3, bile, s.f. Trunchi (subţire), mai ales de brad, întrebuinţat în construcţii, la schele. – Din bg. bilo.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍZĂ s. f. 1. sumă de bani pe care o pune fiecare participant la un joc de noroc şi care revine câştigătorului. 2. obiectul unei dispute, al unui litigiu; (fig.) fapt scontat. (< fr. mise)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÓNĂ, bone, s.f. Îngrijitoare angajată într-o familie pentru a creşte copiii şi a-i învăţa o limbă străină. – Din fr. bonne, germ. Bonne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÓSĂ, bose, s.f. 1. (Anat.) Proeminenţă pe suprafaţa unui organ. 2. (Franţuzism) Aptitudine. – Din fr. bosse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÓTĂ1, bote, s.f. 1. Vas din doage de lemn înalt ca o cofă şi înfundat la amândouă capetele, cu o mică deschidere pe capacul de deasupra, care serveşte pentru transportarea apei sau pentru păstrarea băuturilor alcoolice. 2. (Reg.) Doniţă. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÓTĂ2, bote, s.f. (Reg.) Bâtă. – Din magh. bot.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÓXĂ, boxe, s.f. 1. Despărţitură, compartiment de dimensiuni reduse, în interiorul unui local, al unei încăperi, al unei case (pentru acuzaţi la tribunal, pentru o masă separată la restaurant etc.). ♦ Despărţitură într-un grajd, făcută pentru un singur animal. ♦ Compartiment amenajat la malul unei ape, care serveşte la parcarea ambarcaţiilor cu motor. ♦ Ladă care serveşte la încărcarea şi la descărcarea animalelor (de) pe o navă. 2. (Fam.) Incintă acustică. – Din fr. box.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÚBĂ, bube, s.f. 1. Nume generic dat umflăturilor cu caracter purulent ale ţesutului celular de sub piele. ♢ Expr. A umbla cu cineva ca cu o bubă coaptă = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe faţă; s-a dezvăluit totul. ♢ Compuse: (pop.) bubă-neagră = dalac; bube-dulci = bubuliţe dese, de natură infecţioasă, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurmă. ♦ Rană. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicată, dificilă a unei probleme. ♦ Defect, defecţiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. b u b a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÚCĂ, buci, s.f. (Pop.) 1. Fesă. 2. Obraz (1). – Lat. bucca „gură”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÚDĂ, bude şi buzi, s.f. (Reg.) 1. Construcţie de lemn, în pădure, în care locuiesc tăietorii de arbori. 2. Prăvălioară. 3. Closet (rudimentar). – Din rus., pol., magh. buda.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÚFĂ, bufe, s.f. Cută îndoită, fald la un obiect de îmbrăcăminte. – Cf. it. b u f f a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÚHĂ, buhe, s.f. 1. (Ornit.) Bufniţă. 2. (Entom.; în compusele) Buha-semănăturilor = fluture mic de noapte, de culoare cenuşie, care dăunează semănăturilor (Agrotis segetum); buha-verzei = fluture nocturn de culoare cenuşie, ale cărui larve distrug varza, conopida, sfecla etc. (Mamestra brassicae). – Formaţie onomatopeică.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

BÚLĂ, bule, s.f. 1. Băşică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui solid. 2. Sferă, glob (mic) de metal, de sticlă etc. 3. (În antichitate şi în evul mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb, care se ataşa unui act pentru a-l autentifica; p. ext. act care purta o astfel de pecete. ♢ Bulă papală = act oficial emis de papi. – Din fr. bulle, lat. bulla.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍSĂ s. f. compoziţie polifonică religioasă care se cântă, cu sau fără acompaniament instrumental, în bisericile romano-catolice în cadrul liturghiei. (< lat. missa)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÚRĂ s.f. Ploaie măruntă şi deasă (însoţită de ceaţă); burniţă, burniţeală, buroaică, – Cf. scr. b u r a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍRĂ s. f. 1. riglă cu diviziuni speciale servind la măsurarea indirectă a distanţelor sau înălţimilor. ♢ bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine şi luminoase, încrucişându-se în toate sensurile, şi care permite o stabilire precisă a clarităţii imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. cătare (la armă). 3. imagine-tip care serveşte la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele două părţi cărnoase care mărginesc gura şi acoperă dinţii. ♢ Buză de iepure = anomalie congenitală care constă în faptul că buza este uşor despicată (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A rămâne cu buzele umflate = a rămâne înşelat, dezamăgit în aşteptările sale. A-şi muşca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a rămâne păgubaş; a fluiera a pagubă. A se şterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit să renunţe la ceva. A-i crăpa (sau a-i plesni, a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de sau după ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-şi linge buzele (după ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lăsa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata să izbucnească în plâns. ♦ Margine a unei răni pricinuite de o tăietură adâncă. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza străchinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (până în) buză = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui şanţ, a unei păduri etc. 4. Ascuţiş al unor instrumente de tăiat; tăiş. 5. (În sintagma) Buză de bandaj = partea proeminentă a bandajului montat pe roţile autovehiculelor de cale ferată, care serveşte la menţinerea şi la conducerea vehiculului respectiv pe şină. – Cf. alb. b u z ë.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁDĂ, căzi, s.f. 1. Vas mare pentru îmbăiat; baie1, vană (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc.; în care se introduc lichidele folosite în diverse operaţii tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuinţat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zăcătoare. – Din sl. kadĩ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁLĂ1, cale, s.f. 1. Încăpere în fundul unei nave şi destinată încărcăturii acesteia; hambar (3). 2. Platformă uşor înclinată pe care se construiesc sau se repară nave. 3. Piesă prismatică din lemn sau din metal care se aşază în faţa roţii unui vehicul spre a-l imobiliza. 4. Piesă în formă de prismă, de cilindru sau paralelipipedică, având o dimensiune foarte precisă, cu care se controlează dimensiunile pieselor în construcţia de maşini. – Din fr. cale.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁLĂ2, cale, s.f. Plantă decorativă de origine tropicală, cu frunze mari în formă de săgeată, una dintre frunze, de culoare albă, răsucită în formă de cornet, înconjurând inflorescenţa (Calla aethiopica). – Din germ. Kalla, lat. calla.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁMĂ, came, s.f. Proeminenţă sau şanţ pe suprafaţa unui disc sau a unui cilindru, care asigură deplasarea periodică a unei tije sprijinite pe ea. – Din fr. came.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁNĂ1, cane, s.f. (Bot.) Belşiţă. – Din fr. canne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁNĂ2, căni, s.f. 1. Vas cu toartă care serveşte la băut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conţinutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele şi laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁPĂ, cape, s.f. 1. Pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. ♢ Expr. De capă şi spadă = (despre filme, opere literare etc.) de aventuri cu multe dueluri, înfruntări violente etc. 2. Dispozitiv de protecţie aplicat la maşini, ferăstraie etc. pentru a preîntâmpina accidentele. 3. (Mar.) Orientare a unei nave pentru a rezista unui timp neprielnic, cu vânt foarte puternic. – Din fr. cape.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁSĂ1, case, s.f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului. ♢ Loc. adj. De casă = făcut în casă1. ♢ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulţi. A-i fi cuiva casa casă şi masa masă = a duce o viaţă ordonată, normală, liniştită. A nu avea (nici) casă, (nici) masă = a duce o viaţă neregulată, plină de griji, de frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ♢ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinaţie. ♢ Casa ascensorului = spaţiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spaţiul dintr-o clădire care adăposteşte o scară. 3. Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de acelaşi caracter. 4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înţelegere), a se împăca bine. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituţii, aşezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casă de economii = instituţie publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităţilor băneşti temporare ale populaţiei, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc = asociaţie benevolă a unor angajaţi sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi şi de ajutoare membrilor ei din fondurile obţinute din depunerile lor lunare. Casă de filme = instituţie producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură = instituţie culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de naşteri = instituţie medico-sanitară, în care se acordă viitoarelor mame, la naştere, asistenţă calificată. Casă de vegetaţie = construcţie specială, cu acoperişul şi cu pereţii de sticlă, folosită pentru experienţe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetaţie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul şi care se caracterizează prin tulburare şi prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁSĂ2, case, s.f. 1. Dulap sau lădiţă de fier în care sunt ţinuţi bani, hârtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghişeu sau încăpere într-o întreprindere sau într-o instituţie, unde se fac încasările şi plăţile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituţii sau a unei întreprinderi. ♢ Plus (sau minus) de casă = diferenţă în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor şi plăţilor. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate şi cele plătite. ♢ Expr. A face casa = a întocmi bilanţul încasărilor şi al plăţilor unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÁUĂ s.f. (Reg.) Fiinţă imaginară, înspăimântătoare, cu care sunt speriaţi copiii. [Pr.: -ca-uă] – Cf. ucr. k a v a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CĂCI conj. (Introduce propoziţii explicative) Pentru că, deoarece, fiindcă. Eu îi cunosc căci am trăit cu ei. + ce.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CĂDÍ, cădesc, vb. IV. Intranz. A cădelniţa, a tămâia. – Din sl. kaditi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CĂLÍ, călesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A mări duritatea şi rezistenţa unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă; a oţeli. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) întări, a (se) consolida, a (se) oţeli. II. Tranz. A prăji în grăsime un aliment, în special varza. – Din sl. kaliti.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CĂNÍ, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. k i n a „c ă n e a l ă”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantităţi mari). ♢ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (şi pe furiş) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CĂTÁ vb. I v. căuta.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÉGĂ, cegi s.f. Peşte de apă dulce cu botul lung şi ascuţit, având o serie de discuri osoase pe spate şi pe laturi (Acipenser ruthenus). – Din scr. čega.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍNĂ2 s. f. expresie a feţei; fizionomie. (< fr. mine)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

MÍNĂ3 s. f. veche monedă grecească de aur sau de argint, valorând o sută de drahme. (< fr. mine, lat. mina)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

MÍNĂ1 s. f. 1. loc subteran special amenajat, de unde se extrag minerale. 2. galerie săpată în frunzele sau în scoarţa unei plante de către insecte. 3. (fig.) mare bogăţie (ascunsă). 4. cilindru subţire de granit etc. din interiorul creioanelor sau pixurilor. 5. mijloc de luptă alcătuit dintr-o încărcătură de exploziv şi un dispozitiv de aprindere, care explodează prin lovire sau la comandă. (< fr. mine, germ. Mine)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

CÍCĂ adv. (Pop. şi fam.; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal). 1. (precedă o afirmaţie pusă pe socoteala altora) (Se) spune că... (lumea) zice că..., după cum (se) crede. 2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) Dacă poate fi cu putinţă! auzi! ♦ Nici mai mult, nici mai puţin. Mai mult decât atâta. 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins că nu este aşa) Chipurile, vorba vine! vorbă să fie! – Din [se zi]ce că.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÍGĂ, cige, s.f. 1. (Min.) Scripete fix. 2. (Zool.) Cochilie de gasteropod. – Din magh. csiga.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÍMĂ, cime, s.f. Tip de inflorescenţă în care axul principal poartă în vârf o singură floare. – Din fr. cyme.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CLĂÍ, clăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face clăi. – Din claie.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÁCĂ conj. 1. (Introduce o propoziţie condiţională) În cazul că..., presupunând că..., de... Doar dacă. Numai dacă. 2. (Introduce o propoziţie optativă) Numai de... Dacă nu m-ar vedea cineva. 3. (Introduce o propoziţie temporală, având uneori şi o nuanţă condiţională sau cauzală) Când, în (sau din) momentul când, de îndată ce, după ce. 4. (Introduce o propoziţie cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu ştia să scrie, umbla de la unul la altul. ♦ De vreme ce. 5. (Introduce o propoziţie concesivă) Cu toate că, deşi. 6. (Introduce o propoziţie interogativă indirectă) Că, de... 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. 8. (În expr.) Las' dacă = a) desigur că nu; b) (în construcţii negative) nu mai încape îndoială că... – De4 + că.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÁDĂ, dade, s.f. (Reg.) Termen de respect folosit de oamenii de la ţară pentru a se adresa unei femei mai în vârstă sau unei surori mai mari; leliţă, daică. – Din bg., scr. dada.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÁGĂ, dăgi, s.f. (Franţuzism înv.) Pumnal cu lama scurtă şi groasă, în trei muchii şi cu vârf ascuţit. – Din fr. dague.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÁLĂ, dale, s.f. Placă poligonală subţire de piatră, marmură, beton, material plastic etc., folosită la executarea unor pardoseli, pavaje sau placaje de zidărie. ♦ Placă de beton armat a unui planşeu, a unei bolţi etc. – Din fr. dalle.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÁMĂ, dame, s.f. I. 1. (Înv.) Doamnă, cucoană. ♢ Loc. adj. De damă = femeiesc. 2. Femeie cu moravuri uşoare; prostituată. II. 1. (La jocul de cărţi) Fiecare dintre cele patru cărţi pe care este înfăţişată figura unei femei. 2. (La jocul de şah) Regină. 3. (La pl.) Joc alcătuit din puluri albe şi negre, care se mută după anumite reguli pe o tablă asemănătoare cu cea de şah. III. Scobitură în bordura unei ambarcaţii, în care se sprijină manşonul vâslei. – Din fr. dame, it. dama.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÁNĂ, dane, s.f. 1. Loc situat de-a lungul cheiurilor sau, mai rar, în mijlocul apei navigabile şi amenajate pentru scoaterea vaselor şi manipularea mărfurilor într-un port. 2. Magazie pentru depozitarea mărfurilor (într-un port sau la vamă). 3. Şlep sau grup de şlepuri acostate bord la bord la aceeaşi dană (1). – Din ngr. dána.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÁRĂ conj. v. dar1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÁTĂ, date, s.f. I. Timpul precis (exprimat în termeni calendaristici) când s-a produs sau urmează să se producă un eveniment. ♦ Indicaţia acestui timp pe un act, pe o scrisoare etc. (pusă la întocmirea lor). II. Fiecare dintre numerele, mărimile, relaţiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme sau care sunt obţinute în urma unei cercetări şi urmează să fie supuse unei prelucrări. – Din fr. date.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚMĂ s.f. Nume dat adunării legislative constituite (în 1905) în Rusia ţaristă. – Din rus. duma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÁFĂ, gafe, s.f. 1. Piesă metalică în formă de cârlig, fixată pe o prăjină, folosită la acostarea unei ambarcaţii, la îndepărtarea ei de mal etc. 2. Cârlig montat la capătul unui dispozitiv de ridicat, şi de care se prinde sarcina. 3. Gest, atitudine sau vorbă nepotrivită, care poate constitui o indelicateţe sau o jignire neintenţionată adusă cuiva. – Din fr. gaffe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÁLĂ1, gale, s.f. 1. Spectacol (sau şir de spectacole) cu caracter solemn, sărbătoresc, la care participă, de obicei, persoane oficiale. Gala filmului românesc. ♢ Loc. adj. De gală = de sărbătoare, solemn. 2. (în sintagma) Gală de box = competiţie sportivă la care au loc mai multe meciuri de box. – Din fr. gala.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÁLĂ2, gale, s.f. Excrescenţă provocată de înţepăturile unor insecte pe frunzele stejarului sau ale altor plante; cec. – Din fr. galle, lat. galla.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÁMĂ, game, s.f. 1. Succesiune de sunete (şi note), care cuprinde toate sunetele unei scări muzicale, dispuse în ordinea ascendentă sau descendentă a sunetelor şi luând tonul şi numele notei cu care începe succesiunea. 2. Fig. (Pict.) Serie de tonuri şi de culori dispuse într-o succesiune armonioasă. 3. Fig. Serie, grup, succesiune de obiecte, de fenomene, de situaţii care alcătuiesc un tot (armonios). Gamă largă de sortimente. – Din fr. gamme.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÁRĂ, gări, s.f. Ansamblu de construcţii, instalaţii, amenajări etc. situat pe o linie ferată, unde opresc trenurile pentru urcarea şi coborârea călătorilor şi pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor. ♢ Gară maritimă (sau fluvială) = ansamblu de construcţii, instalaţii, amenajări etc. situat pe cheiul unui port maritim (sau fluvial), destinat îmbarcării şi debarcării călătorilor şi bagajelor. – Din fr. gare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍCĂ s. f. mineral din silicat de aluminiu şi potasiu cristalizat, clivabil, care abundă în rocile eruptive şi metamorfice. (< fr. mica)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

GĂSÍ, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. A da de (sau peste) ceva sau cineva (din întâmplare sau căutând anume); a descoperi, a afla. ♢ Expr. (Fam.) A-şi găsi beleaua = a se afla într-o situaţie neplăcută, a avea necazuri. (Intranz.) Ţi-ai găsit! = aş! de unde! nici gând! A-şi găsi (sau, refl., a se găsi) să... = a-i veni (pe neaşteptate şi într-un moment nepotrivit) să..., a se apuca să... (Reg.) A (-i) găsi (cuiva) dreptate = a (-i) face (cuiva) dreptate. ♢ (Loc. vb.) A-şi găsi mormântul (sau moartea) = a muri. ♦ Tranz. şi refl. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ♢ Expr. (Tranz.) A-şi găsi omul (sau naşul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poţi înşela sau birui, care te obligă să te comporţi cum se cuvine. Să te găsesc sănătos! formulă de salut la despărţire. ♦ A descoperi o nouă metodă, un nou preparat, un nou aparat etc. (în urma unor cercetări şi studii prealabile). 2. Tranz. (Despre suferinţe fizice sau despre moarte) A cuprinde, a surprinde (pe neaşteptate) pe cineva. ♢ Expr. Ce te-a găsit (de...)? = (exprimă reproşul) ce ai? ce ţi s-a întâmplat (de...)? ce te-a apucat? 3. Refl. A se afla undeva, a fi; a se afla într-o anumită situaţie, împrejurare etc.; a se prezenta într-un anumit fel. 4. Tranz. A fi de părere că...; a socoti, a crede că... – Cf. sl. g a s i t i „a stinge”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GĂTÍ, gătesc, vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A (se) îmbrăca (frumos); a (se) împodobi. 2. Refl. şi tranz. A (se) pregăti pentru o acţiune, de obicei pentru o deplasare. 3. Tranz. A face, a prepara mâncare (prin fierbere, prăjire etc.). 4. Tranz. şi intranz. (Reg.) A sfârşi, a termina, a isprăvi. 5. Tranz. (Reg.) A omorî, a ucide, a nimici. [Var.: (reg.) gătá vb. I] – Din gata. Cf. alb. g a t i t.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GĂTÁ vb. I. v. găti.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GĂTÁ, gătéz sau gat, vb. I. v. găti.

Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, A. Lombard, C. Gâdei, Editura Academiei, Bucureşti, 1981

GÉMĂ, geme, s.f. Nume generic pentru orice piatră preţioasă translucidă. ♦ Bijuterie sau obiect de artă făcut dintr-o piatră preţioasă sau semipreţioasă pe care sunt gravate figuri ori motive decorative. ♦ (Adjectival; în sintagma) Sare gemă = sare de bucătărie cristalizată, extrasă ca atare dintr-o salină; halit2. – Din fr. gemme, lat. gemma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÉNĂ, gene, s.f. (Biol.) Element al cromozomilor care determină transmiterea şi manifestarea unor caractere ereditare. – Din fr. gène.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÍGĂ s.f. Vechi dans vioi şi vesel, de origine engleză; melodie după care se execută acest dans. ♦ Ultima parte a vechilor suite (2) instrumentale. – Din fr. gigue, it. giga.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÓMĂ1, gome, s.f. 1. Tumoare cu aspect de noduli, de natură infecţioasă sau parazitară, care apare pe piele, ficat etc. 2. Secreţie cu aspect vâscos produsă de unele plante sub acţiunea bacteriilor parazite. – Din fr. gomme.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÓMĂ2 s.f. (Cu sens colectiv) Persoane care aparţin lumii elegante, societăţii cu pretenţii de distincţie; (fam.) eleganţă excesivă, pretenţioasă (în vestimentaţie). – Cf. g o m ă 1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÉSĂ s. f. sacrificiu al corpului şi sângelui lui Cristos, conceput de teologia catolică şi ortodoxă ca reînnoit de preot în altar; liturghie. (< it. messa, fr. messe, germ. Messe)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

GRĂÍ, grăiesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. (Pop.) A zice, a spune; a vorbi. – Din bg. graja, scr. grájati.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÚBĂ, gube, s.f. (Reg.) Sarică; suman (miţos). – Din magh. guba.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÚMĂ, gume, s.f. 1. Substanţă vâscoasă, secretată de unele plante sau obţinută pe cale sintetică, având proprietatea de a se întări în contact cu aerul, folosită în industrie. ♢ Gumă arabică. 2. (Pop.) Şiret elastic sau fâşie elastică fabricate din gumă (1); elastic. 3. Mic obiect de cauciuc folosit la ştergerea urmelor de creion sau de cerneală de pe hârtie; radieră. 4. (În sintagma) Gumă de mestecat = pastă de mestecat, aromatizată, obţinută din gumă (1). – După fr. gomme, it. gomma. Cf. lat. g u m m i, germ. G u m m i.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÚPĂ, gupe, s.f. Mic peşte de mare, cu corpul de culoare cenuşie-albăstruie, cu nuanţe argintii pe pântece (Box boops).

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (şi inferioară) a capului oamenilor şi animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele şi deschizătura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoţie sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbeşte repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A ţipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de şarpe = a ţipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de şarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune uşor (sau greu) la mişcările ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-şi pierde vremea în zadar sau care dovedeşte neglijenţă, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înţelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformaţie a feţei omului, constând dintr-o despicătură la buza şi la gingia superioară şi în cerul-gurii, şi în comunicarea cavităţii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrăneşte. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puţin). A i se face gura pungă = a avea o senzaţie de astringenţă din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghiţitură. ♢ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanţă. ♢ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situaţia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbeşte. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul şi conţinutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ţine un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult şi fără sfială, depăşind uneori limitele bunei-cuviinţe. A fi cu gura mare = a fi certăreţ. A avea o gură cât o şură = a vorbi mult şi tare. A-şi păzi (sau ţine etc.) gura = a-şi impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbeşte. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliţă, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede şi fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult şi cu uşurinţă, a se pricepe să-şi pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ţine seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ţine de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generaţie în generaţie. ♢ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ţine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născoceşte) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acţiona (în mod greşit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniştit, potolit. Cât îl ţine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putinţa sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, ţipăt, ceartă. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ♢ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeşte; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabileşte o comunicaţie etc. Gura vasului. Gura cămăşii. Gură de canal. Gura fluviului.Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept şi din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalaţie care serveşte pentru a lua apă dintr-o reţea de distribuţie. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă şi dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe ţesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÚTĂ1 s.f. 1. Boală provocată de depunerea sărurilor acidului uric în regiunea unor articulaţii, care se manifestă prin umflături ale articulaţiilor, însoţite de dureri violente; podagră. 2. (Reg.) Apoplexie; paralizie. – (1) Din fr. goutte, (2) lat. gutta „picătură”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÚTĂ2, gute, s.f. Fir subţire din material plastic, de care se leagă cârligul undiţei. – Din engl. gut.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÁLĂ1, hale, s.f. 1. Clădire amenajată, cu instalaţiile necesare, unde se vând alimente (îndeosebi carne); piaţă acoperită. 2. Sală de dimensiuni foarte mari, amenajată ca atelier în fabrici, ca sală pentru manifestaţii sportive, culturale, pentru expoziţii etc. – Din fr. halle, germ. Halle.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÁLĂ2, hale, s.f. (Reg.) 1. Vijelie. 2. Monstru, dihanie, arătare. 3. (La pl.) Păsări de curte. – Din scr., bg. hala.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂCI s.n. (Reg.; în loc. adv.) Cât hăciul = nicidecum, deloc. [Var.: hâci s.n.] – Cf. tc. h i k.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂIS interj. Strigăt cu care se mână boii înjugaţi pentru a merge spre stânga. ♢ Loc. adj. Din (sau de) hăis(a) = (despre o vită înjugată) din stânga. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hăis(a) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hăis şi celălalt la cea sau a zice unul hăis şi celălalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înţeleg. A trage hăis(a) = a nu fi de acord cu alţii. [Var.: hăisa interj.] – Cf. scr. a i s.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂÍT2, -Ă, hăiţi, -te, adj. V. hâit.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂÍT1, hăituri, s.n. (Reg.) Hăire. – V. hăi2.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂTÍ, hătesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A zăgăzui, a baricada, a opri cursul unei ape, trecerea pe un drum etc. – Din ucr. hatyty.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂŢ1, hăţuri, s.n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpeţelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămaţi. ♢ Expr. A ţine (pe cineva sau ceva) în hăţuri = a ţine din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hăţurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hăţurile din mână = a pierde conducerea sau iniţiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laţ, juvăţ, ştreang de care este spânzurat cineva. – Cf. h a ţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂŢ2 interj. V. hâţ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂUÍ, pers. 3 hăuieşte, vb. IV. Intranz. V. aui.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HĂUÍ, pers. 3 hắuie, vb. IV. Intranz. A răsuna prelung; a hui. – Onomatopee.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

MÁTĂ s. f. produs metalurgic între minereul brut şi produsul finit. (< fr. matte)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

HÍBĂ, hibe, s.f. (Reg.) Defect, cusur. – Din magh. hiba.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÍFĂ, hife, s.f. Filament din celule care alcătuieşte miceliul unei ciuperci. – Din fr. hyphe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÁSĂ s. f. 1. cantitate de materie a unui corp, considerată ca o mărime caracteristică în raport cu volumul. o ~ verde = furaj; ~ critică = masa minimă a unui material radioactiv în care poate apărea o reacţie de fisiune nucleară în lanţ. 2. îngrămădire de elemente care formează împreună un singur corp; corp solid, compact; bloc. o ~ de aer = porţiune imensă, omogenă, a troposferei, cu proprietăţi distincte. 3. corp metalic masiv la care se leagă punctele unei reţele, ale unei maşini sau ale unui aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor. 4. (fam.) cantitate mare. o ă vocabularului = partea cea mai mare a vocabularului, supusă schimbărilor. 5. mulţime compactă de oameni. o ĕ populare = totalitatea claselor şi categoriilor sociale dintr-o anumită etapă istorică, ale căror interese fundamentale concordă cu cerinţele şi sensul acţiunii legilor obiective ale dezvoltării societăţii. 6. ~ continentală = continent. (< fr. masse, germ. Masse)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

HÓDĂ s.f. (Ornit.; reg.) Lişiţă. – Magh. hóda.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

HÓLĂ, hole, s.f. (Reg.) Javră, potaie.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

HÓRĂ, hore (hori), s.f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis; cerc format de aceia care execută acest dans; melodie după care se execută acest dans. 2. (Pop.) Petrecere ţărănească unde se dansează jocuri populare. ♢ Expr. A ieşi la horă = a intra (la vârsta cuvenită) în rândul fetelor şi al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca de horă = a se îmbrăca foarte frumos, cu hainele de sărbătoare. 3. (Astron.; reg.; art.) Coroana boreală. – Din bg. horo.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÓRĂ1, hore (hori), s.f. Fig. Scandal, tărăboi.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

HÓRĂ2, hore, s.f. (Înv.) Încăpere spaţioasă la curtea domnească, servind ca sală de aşteptare sau ca loc de petreceri. – Ngr. hora.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

HÓTĂ, hote, s.f. Construcţie de zidărie, de metal sau de sticlă, făcută deasupra unui cămin, a unei plite etc. pentru a colecta şi a evacua, printr-un coş sau printr-un canal de ventilaţie, gazele de ardere, aburul etc. – Din fr. hotte.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÚDĂ, hude, s.f. (Reg.) Gaură, spărtură (în zid, în gard etc.). – Cf. sl. h a d ŭ „cale, potecuţă”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÚLĂ1, hule, s.f. (Pop.) Ocară, injurie; ponegrire, calomnie; blasfemie. – Din sl. hula.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÚLĂ2, hule, s.f. Mişcare ondulatorie a suprafeţei mării, urmând după o furtună sau după o briză puternică; p. ext. furtună pe mare. – Din fr. houle.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÚLĂ3, hule, s.f. (Reg.) Surpătură de munte sau de deal; p. ext. drum printr-o scobitură de deal; drum care urcă pe o coastă foarte piezişă. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÚMĂ, hume, s.f. Numele popular al argilei întrebuinţate la spoitul caselor. – Din bg. huma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÚSĂ, huse, s.f. Învelitoare de stofă, de pânză, de material plastic etc. cu care se acoperă mobilele, unele aparate, maşini sau materiale spre a le proteja, a le feri de praf, umezeală etc. – Din fr. housse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÁCĂ1 interj. 1. Ia! iată! uite! vezi! ♦ Ascultă! Iacă ce-mi zicea el. 2. Deodată, pe neaşteptate. 3. Exprimă mirare, contrarietate, protest. [Var.: iáca; iácătă interj.] – Ia + că.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÁCĂ2 s.f. (Înv. şi reg.) Bunică. – Din ngr. ghiaghiá (după bunică).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÁDĂ, iede, s.f. Puiul de sex feminin al caprei. – Din ied.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÁPĂ, iepe, s.f. 1. Femela calului. ♢ Expr. A bate şaua (ca) să priceapă (sau să înţeleagă) iapa = a da să se înţeleagă ceva în mod indirect, a face aluzie la ceva. 2. (Reg.) Tălpig (la războiul de ţesut). – Lat. equa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÁRĂ adv., conj. v. iar.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÁTĂ interj. 1. Ia! iacă1! uite! vezi! 2. Deodată, pe neaşteptate, fără veste. – Din bg. eto.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÁPĂ2 s. f. hartă (geografică sau topografică). (< it., lat. mappa, fr. mappe)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

MÁPĂ1 s. f. 1. carton, piele etc. în care se păstrează diferite hârtii, desene etc. ♢ dosar. 2. servietă. (< germ. Mappe)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÍCRĂ, icre, s.f. (Mai ales la pl.) 1. Denumire generică pentru ovulele de peşte. ♢ Icre negre = icre de culoare cenuşiu-închis sau neagră, produse de morun, nisetru sau păstrugă; caviar. Icre de Manciuria = icre de culoare roşie-portocalie, produse de unii peşti din Oceanul Pacific. 2. (Pop.) Partea moale a pulpei piciorului. – Din sl. ikra.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÍDRĂ, idre, s.f. V. hidră.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ILẮU, ilaie, s.n. (Reg.) Nicovală. [Var.: iléu, iléie s.n.] – Din magh. üllő.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÓLĂ, iole, s.f. Ambarcaţie sportivă îngustă şi uşoară, cu o velă prinsă de un catarg, condusă de o singură persoană. – Din fr. yole.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÓTĂ s.f. (Pop. şi fam.; în expr.) (Nici) o iotă = deloc, câtuşi de puţin, nimic. – Din ngr. ióta. Cf. fr., it. i o t a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÓVĂ s.f. v. iov.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÍŢĂ, iţe, s.f. Dispozitiv la războiul de ţesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. ♢ Expr. A (i se) încurca (cuiva) iţele = a (i se) strica planul (cuiva); a (se) complica situaţia. A (se) descurca iţele = a (se) lămuri o situaţie. – Lat. licia (pl. lui licium).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÚDĂ, iude, s.f. Om trădător; om făţarnic, prefăcut. – Din sl. Ijuda.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

IÚTĂ s.f. 1. Plantă anuală cu tulpina înaltă până la 3 m şi groasă de 1-2 cm, cu frunze galbene, ovale, cultivată în regiunile tropicale pentru fibrele textile extrase din tulpină (Corchorus olitorius şi capsularis). 2. Fibră textilă obţinută din tulpina iutei (1), întrebuinţată la fabricarea pânzei de sac, a covoarelor etc. – Din germ. Jute, it. iuta.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÍVĂR, ivăre, s.n. 1. Clanţă (la uşă). 2. Încuietoare (la uşă), zăvor. – Cf. săs. v i r o l (= germ. Wirbel „şurub”).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÍZBĂ, izbe, s.f. Căsuţă (de lemn) specifică unor sate ruseşti. – Din rus. izba.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÍZMĂ s.f. Plantă erbacee perenă din familia labiatelor, cu frunzele peţiolate şi florile roşii-violete dispuse în spice la vârful tulpinilor sau ramurilor, întreaga plantă având un miros plăcut caracteristic; mentă (Mentha piperita). ♢ Izmă creaţă = specie de izmă cu frunzele peţiolate şi creţe, folosită la prepararea unor medicamente; mentă creaţă (Mentha crispa). Izma-broaştei = plantă erbacee cu frunze dinţate şi cu flori roz, care creşte prin locurile mlăştinoase (Mentha aquatica). – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÁCĂ, jăci, s.f. (Reg.) Sac, traistă, săculeţ de pânză rară, în care se pune (la scurs) caşul, urda sau brânza de vacă. – Din magh. zsák.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÁPĂ, jape, s.f. (Reg.) Nuia subţire şi elastică. ♢ Bătaie dată cu o astfel de nuia. – Din jap.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JĂRÍ, jăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A răscoli jarul1 pentru a aprinde mai bine cărbunii; a jerui. – Din jar1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÉNĂ s.f. 1. Sentiment de sfială de care este cuprins cineva când se află într-o situaţie penibilă; stinghereală. ♦ Situaţie grea, neplăcută; încurcătură, strâmtoare. ♢ Jenă financiară = lipsă de bani. 2. Senzaţie supărătoare, durere organică uşoară; sâcâială. – Din fr. gêne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÓJĂ, joje, s.f. 1. Indicator cu ajutorul căruia se verifică nivelul uleiului dintr-un recipient. 2. Scară gradată pentru măsurarea capacităţii unui rezervor. – Din fr. jauge.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÓTĂ, jote, s.f. Dans popular spaniol cu mişcări repezi şi cu acompaniament de castaniete, la care perechile dansează faţă în faţă pe loc. [Pr.: hotă] – Din sp. jota.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÚPĂ, jupe, s.f. 1. Fustă. 2. Fustă care se îmbracă pe dedesubtul rochiei sau al altei fuste. – Din fr. jupe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÁBĂ, labe, s.f. 1. Parte a piciorului de la gleznă în jos la animalele patrupede şi la om; partea piciorului pe care calcă păsările (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ♢ Compuse: laba-mâţei = a) ciupercă comestibilă de culoare albă, care creşte prin pădurile umbroase şi umede (Clavaria coralloides); b) ciupercă comestibilă mare cu tulpina albă, groasă şi cărnoasă; creasta-cocoşului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de pădure (Clavaria); b) crucea-pământului; laba-gâştei = a) mică plantă erbacee cu flori roşii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârstă); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Labă-de-pisică = încreţitură abia vizibilă a apei mării, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. şi depr.) Mână. ♢ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhăţa (pe cineva sau pe ceva). A-i încăpea (sau a-i cădea) în labă = a ajunge la mâna sau la discreţia cuiva. – Din magh. láb.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÁMĂ, mame, s.f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamacă, neneacă. ♢ Mamă eroină = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel puţin zece copii în viaţă. ♢ Loc. adj. de mamă = (despre relaţii de rudenie) care se află în linie maternă. ♢ Expr. Vai de mama mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, straşnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut = de când sunt (sau eşti, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fată (mare) = de foarte multă vreme. (Pop.) A cere cât pe mă-sa = a pretinde un preţ exagerat. O mamă de bătaie = o bătaie straşnică. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. ext. unei persoane mai tinere. Florico, mamă, să ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mamă mare (sau, pop., bătrână, bună) = bunică. Mamă soacră = soacră. 4. Termen de politeţe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă). 5. Compus: mama (sau muma)-pădurii (sau pădurilor) = a) Personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă şi rea, care umblă prin păduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) plantă erbacee, parazită, cu tulpina fără frunze, acoperită cu solzi şi cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauză. [Var.: (reg.) múmă s.f.] – Lat. mamma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÁSĂ1, mase, s.f. 1. Mulţime compactă de oameni, considerată ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populaţiei. ♢ Loc. adj. De masă = care cuprinde, care antrenează o (întreagă) colectivitate umană. ♢ Cântec de masă (sau de mase) = cântec cu conţinut patriotic, având un caracter mobilizator. 2. Îngrămădire de elemente (de aceeaşi natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. ♢ Masă verde = nutreţ pentru vite; furaj. Mase plastice = materiale plastice. Masă de aer = porţiune imensă, relativ omogenă, a troposferei, cu proprietăţi distincte faţă de porţiunile înconjurătoare. ♢ Loc. adj. şi adv. În masă = a) în cantitate mare; masiv. Transporturi în masă; b) cu toţii; în număr mare. ♦ Cantitate mare din ceva (în raport cu restul ansamblului). ♢ Masa vocabularului = partea cea mai mare şi mai mobilă a vocabularului. ♦ Corp solid, compact; bloc. 3. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerată ca o mărime caracteristică (în raport cu volumul). ♢ Masă atomică = greutate atomică. Masă moleculară = greutate moleculară. Masă specifică = densitate. 4. (Jur.) Totalitate a creditelor sau datoriilor unui falit; fond bănesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. – Din fr. masse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÁSĂ2, mese, s.f. 1. Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau mai multe picioare şi pe care se mănâncă, se scrie etc. ♢ Masă verde = a) masă2 (1), de obicei acoperită cu postav verde, la care se joacă jocuri de noroc; p. ext. joc de noroc; b) masă2 (1) în jurul căreia stau diplomaţii când duc tratative internaţionale. Masă rotundă = dezbatere liberă pe o temă dată, la care sunt chemaţi să-şi spună cuvântul specialiştii din domeniul respectiv (sau reprezentanţi ai publicului larg). Sală de mese = încăpere în care se serveşte mâncarea într-o şcoală, într-o cazarmă, la o cantină, etc. Masă caldă = un fel de tejghea metalică încălzită pe care sunt expuse şi menţinute calde preparate alimentare, în localurile de alimentaţie publică. ♢ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusă masă = pe neaşteptate, pe nepregătite, deodată. ♢ Expr. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste ocupat de unul dintre comeseni. A pune (sau a întinde, a aşterne) masa = a aranja, a pregăti şi a pune pe masă2 (1) toate cele necesare pentru a servi mâncarea. A strânge masa = a aduna de pe masă2 (1) mâncările rămase şi farfuriile, tacâmurile etc. cu care s-a mâncat. A nu avea ce pune pe masă = a nu avea cu ce trăi, a fi sărac. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viaţă plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care aşteaptă totul de-a gata; b) se spune când eşti obligat să serveşti mereu de mâncare. A întinde masă mare sau a ţine masă întinsă = a primi invitaţi mulţi, a oferi ospeţe, banchete; p. ext. a se ţine de petreceri. A pune (pe cineva) la masă cu tine = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat. ♦ (Cu sens colectiv) Persoanele care stau în jurul aceleiaşi mese2 (1) şi mănâncă; mesenii. 2. Ceea ce se mănâncă; mâncare, bucate; p. ext. prânz, cină; ospăţ, banchet. ♢ Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prânzul; b) în fiecare dimineaţă. După masă = a) în partea zilei care urmează după prânz; după-amiază; b) în fiecare după-amiază. ♢ Expr. A lua masa sau a sta (ori a şedea) la masă = a mânca de prânz sau de cină. A avea casă şi masă = a avea ce-i trebuie pentru a trăi. A-i fi (cuiva) casa casă şi masa masă = a duce o viaţă ordonată, fără necazuri. 3. Nume dat mai multor obiecte sau părţi de obiecte care seamană cu o masă2 (1) şi se folosesc în diverse scopuri practice. ♢ Masă de operaţie = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenţiei chirurgicale. 4. Compus: (Bot.) masa-raiului = plantă erbacee cu flori roz-purpurii (Sedum carpaticum). – Lat. mensa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍLĂ1, mile, s.f. 1. Sentiment de înţelegere şi de compasiune faţă de suferinţa sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. ♢ Loc. adv. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (faţă de cineva). ♢ Loc. conj. De milă să nu... = de teamă ca nu cumva să... ♢ Expr. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de milă = (a se afla) într-o situaţie jalnică, (a fi) demn de compătimit. A-i plânge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferinţele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) milă = a provoca compătimirea, a fi vrednic de plâns. A avea milă de... = a se purta cu grijă, cu menajamente faţă de cineva sau de ceva. (Ţi-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se află într-o stare demnă de compătimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fără milă de păcat = fără teama de a greşi. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomană, milostenie. ♢ Expr. A cere milă = a) a cerşi; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. ♦ Tristeţe, melancolie, jale. 4. Bunăvoinţă, bunătate, indulgenţă, înţelegere. ♢ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) milă (undeva sau la cineva) = a nu găsi bunăvoinţă (undeva sau la cineva). ♦ (În credinţele religioase) Bunăvoinţă şi ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; graţie divină, îndurare. ♢ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune şi Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. (Formulă întrebuinţată mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) să-şi facă milă (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu să se îndure (de cineva). A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia sorţii, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamaţie care exprimă satisfacţia sau adeziunea cuiva) slavă Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formulă de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍLĂ2, mile, s.f. Unitate de măsură pentru lungimi folosită în trecut, care a variat în timp şi de la o ţară la alta; (azi) unitate de măsură pentru lungimi egală cu 1609,3 m, folosită în Marea Britanie şi în S.U.A. ♢ Milă marină = unitate de măsură pentru lungimi, folosită în navigaţie, egală cu 1852 m. – Din pol. mila.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÚFĂ, mufe, s.f. (Tehn.) 1. Cilindru de metal care serveşte la îmbinarea sau la ramificarea conductelor, a cablurilor etc.; manşon. 2. Partea lărgită de la capătul unui tub care serveşte la îmbinarea acestuia cu alt tub. – Din germ. Muffe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÁDĂ, nade, s.f. 1. Hrană naturală sau imitaţie de hrană care se pune într-o unealtă de pescuit sau într-o cursă pentru a ademeni şi a prinde peştii sau alte animale; momeală. ♦ Fig. Ispită, tentaţie; cursă. 2. Parte înnădită, adăugată la un obiect; înnăditură. [Pl. şi: (2) năzi] – Din bg. nada.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÚCĂ, nuci, s.f. 1. Fructul nucului (1.). ♢ Expr. A se potrivi (sau a se lovi, a se nimeri) ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. ♦ Miezul comestibil de nucă (1). 2. Compuse: nucă-de-cocos = fructul comestibil al cocotierului. Nucă vomică = nume dat seminţelor mature ale unui arbust tropical, care conţin stricnină. 3. Piesă formată dintr-o tijă metalică teminată cu un cap sferic, servind la realizarea unor articulaţii la maşini. – Lat. nux, -cis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÚLĂ, nule, s.f. 1. (Cifra) zero; semn grafic care reprezintă această cifră. 2. (Rar) Lipsă de orice merit; incapacitate totală. – Din ngr. nula, lat. nulla, germ. Null.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÓBĂR s.m. v. ober.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÍTĂ, pite, s.f. (Reg.) 1. Pâine. ♢ Compus: pita-vacii = ciupercă comestibilă, cu pălăria roşcată-cenuşie, cu carne albă, care devine albastră în contact cu aerul (Boletus bovinus). 2. Fig. Hrană necesară pentru trai; mijloace de existenţă; p. ext. slujbă, funcţie, post. – Din bg. pita.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÚPĂ s. f. 1. instrument optic dintr-o lentilă convergentă, servind la examinarea obiectelor de dimensiuni foarte mici, a inscripţiilor etc. 2. (metal.) lentilă (2). 3. umflătură apărută sub piele. ♢ excrescenţă lemnoasă care apare pe trunchiul sau pe crengile arborilor. (< fr. loupe)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

RĂPÍ, răpesc, vb. IV. Tranz. 1. A lua cu sila pe cineva, a duce cu sine în mod silnic pe cineva; a fura. ♦ A lua pe cineva dintre cei vii, a curma viaţa cuiva. ♦ A smulge pe cineva dintr-un loc. 2. A lua (prin abuz) ceva, a se face stăpân pe un bun material care aparţine altuia; a jefui. ♦ A cotropi (un teritoriu, o ţară etc.). ♦ Fig. A lipsi pe cineva de..., a smulge ceea ce i se cuvine, ceea ce îi revine cuiva. 3. Fig. A fermeca, a încânta, a vrăji, a captiva. [Var.: (înv. şi pop.) hrăpí vb. IV] – Din lat. rapire (= rapere).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÍJĂ, s.f. v. rujă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÚJĂ1, ruje, s.f. 1. (Reg.) Măceş. ♦ Trandafir. ♦ Fig. (Pop.) Nume dat unei persoane frumoase. 2. Fig. (Reg.) Roşeaţă, rumeneală în obraz. 3. Plantă erbacee cu frunze cărnoase şi flori galben-purpurii, grupate într-un buchet, care creşte pe stâncile din regiunea alpină (Sedum rosea) 4. Compus: ruji-galbene = plantă având tulpina fără peri, cu frunze ovale şi cu flori galbene; mărită-mă-mamă (Rudbeckia laciniata). [Pl. şi: ruji] – Din bg., scr. ruža.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÁDĂ, sade, s.f. (Reg.) Butaş (de salcie). – Sad +suf. .

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÉTĂ, sete, s.f. (Bot.) Axă verticală protejată de o membrană care susţine capsula cu spori la muşchiul de pământ. – Din lat. seta.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÚFĂ s. f. plantă cucurbitacee agăţătoare din Africa şi Asia, al cărei fruct, uscat, serveşte ca burete de baie; buretele însuşi. (< fr. luffa)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

TÁTĂ, taţi, s.m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care şi-l dă el însuşi când vorbeşte cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ♢ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi creşte; cap de familie. Tată mare sau tata-moşu = bunic. Tată vitreg = al doilea soţ al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ♢ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generaţiilor, prin descendenţă directă, din generaţie în generaţie. ♢ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături şi obiceiuri (rele). Bucăţică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă şi de tată-său sau vinde şi pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, creşte carnea, se spune când părintele îşi pedepseşte copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamaţie de uimire sau de satisfacţie. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate şi de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecţiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credinţa creştină) Dumnezeu, creatorul lumii. ♢ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creştine. ♢ Expr. (A şti) ca (pe) Tatăl nostru = (a şti) foarte bine, pe de rost, fără greşeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeţ) Cel care întrupează cele mai înalte calităţi, care este deasupra altora, îi covârşeşte pe toţi. [Nom. sg. art.: tata şi tatăl; gen.-dat. sg.: tatii şi tatei] – Lat. tata.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚDMĂ s.f. v. uimă

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚIMĂ, uime, s.f. (Pop.) Inflamaţie a ganglionilor limfatici (de la gât şi de la subsuori); scurtă. [Var.: údmă s.f.] – Cf. ngr. í d h m a „ umflătură dureroasă ”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚJBĂ, ujbe, s.f. Cui de lemn de care se leagă văsla unei ambarcaţii; strapazan. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÓJĂ s. f. 1. fiecare dintre despărţiturile amenajate în jurul unei săli de spectacol. 2. cameră în care stă portarul unei instituţii în timpul serviciului. 3. organizaţie francmasonică. 4. (bot.) locul (2). 5. cavitate în care se află un organ sau altă formaţie anatomică. 6. fiecare dintre cavităţile în care e împărţit corpul hexacoralierilor sau madreporilor. (< fr. loge)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÚMĂR, (1, 2, 3, 4) umeri, s.m., (5) umere, s.n. 1. S.m. Parte a corpului omenesc corespunzătoare articulaţiei dintre mână şi trunchi. ♢ Expr. Umăr la umăr = alături, unul lângă altul; împreună, uniţi. A pune umărul = a ajuta efectiv la îndeplinirea unei acţiuni; a sprijini. A da (sau a ridica etc.) din umeri = a-şi exprima nedumerirea, neştiinţa, indiferenţa etc. printr-un gest de ridicare a umerilor (1). A se uita la cineva (sau a privi pe cineva) peste umăr = a se uita la cineva dispreţuitor, batjocoritor. (Pop.) A-şi lua călcâiele (sau picioarele) de-a umeri = a fugi. A pune (cuiva ceva) pe umeri = a încărca, a împovăra (pe cineva) cu o vină. ♦ Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă umărul (1). ♦ Fig. Culme a unui deal, a unui munte. 2. S.m. (În sintagma) Umărul obrazului (sau al feţei) = partea proeminentă, osoasă din mijlocul obrazului; pomeţi. 3. S.m. Partea bombată de lângă gâtul unui vas. ♦ Proeminenţă pe suprafaţa unui obiect, care serveşte ca reazem altui obiect. 4. S.m. Parte a jugului care se aşază pe gâtul vitelor. 5. S.n. Umeraş. – Lat. humerus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚNDĂ, unde, s.f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mişcare ritmică uşoară de ridicare şi coborâre formând ondulaţii la suprafaţa apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Şuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mişcă uşor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mişcare de vibraţie (uşoară); zgomot (uşor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilaţii, cu viteză finită şi printr-o variaţie spaţială. ♢ Lungime de undă = distanţa dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilaţia are aceeaşi fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul şi la suprafaţa pământului. Undă de şoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacţiunilor dintre variaţiile câmpului electric şi ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenţei maxime a traficului auto pe arterele de circulaţie din oraşe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II după fr. onde).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚRDĂ s.f. 1. Derivat al laptelui (de oaie) care se obţine prin fierberea şi închegarea zerului gras rămas de la prepararea caşului sau de la alegerea untului. 2. Compus: urda-vacii = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina acoperită cu peri cenuşii şi cu flori albe (Cardaria draba). - Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚRMĂ, urme, s.f. 1. Semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. ♢ Loc. prep. Pe urma sau pe urmele cuiva (sau a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva). (De) pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecinţă a... ♢ Loc. vb. A fi pe urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări. ♢ Expr. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a avea calităţile, defectele, apucăturile, comportarea (bună sau rea a) cuiva, a semăna cu cineva (în comportare); a imita pe cineva. A pierde (sau a nu mai şti, a nu mai da de) urma (sau urmele) cuiva = a nu mai şti nimic despre cineva. Nici urmă sau fără urmă (de) ... = deloc, nici un pic. A da de (sau a găsi) urma (sau urmele) cuiva = a obţine unele date cu privire la o persoană pe care o caută. 2. Punct sau stadiu final; sfârşit. ♢ Loc. adj. Din (sau de pe) urmă = a) de la sfârşit, ultim; b) precedent. Din urmă = a) din spate, dindărăt; b) de la locul unde a rămas. ♢ Loc. adv. În urmă = a) în spate, îndărăt; b) mai târziu, apoi; c) mai de mult. Pe urmă = mai târziu, ulterior. (Până) la urmă = la sfârşit de tot. În cele din (sau de pe) urmă = la sfârşitul unui şir, unei succesiuni; în sfârşit. ♦ Loc. prep. În urma... = a) în spatele, după..., la sfârşitul...; b) drept urmare, datorită... De pe urma... = după moartea cuiva, drept moştenire de la cineva. ♢ Expr. A rămâne în urmă = a se lăsa întrecut de alţii pe drum sau în activitate, în muncă. A fi (sau a merge, a rămâne) în urmă = (despre ceas) a merge mai încet, arătând o oră mai mică decât cea oficială. La urma urmei (sau urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie. ♦ (Înv.) Urmare, consecinţă, rezultat. 3. (Mat.) Punct în care o dreaptă intersectează o anumită suprafaţă. ♦ Dreaptă de-a lungul căreia o suprafaţă intersectează altă suprafaţă. – Lat. *orma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚRNĂ, urne, s.f. 1. Vas de pământ sau de bronz, de capacităţi şi de forme diferite, în care se păstrau în antichitate unele lichide. 2. Vas în care se păstrează cenuşa morţilor incineraţi; cenuşar (I 3). 3. Cutie prevăzută cu o deschizătură îngustă, pe unde se introduc buletine de vot, numerele unei loterii etc. – Din fr. urne, lat. urna.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚRSĂ, urse, s.f. (Astron.; livr.; în sintagma) Ursa Mare (sau Mică) = Carul-Mare (sau -Mic), v. car. – Din lat. ursa, fr. ourse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÓCĂ s. f. boală infectocontagioasă care atacă larvele albinelor. (< fr. loque)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÚSNĂ, usne, s.f. (Pop.) 1. Marginea de sus (de obicei răsfrântă) a unei oale sau a altui vas adânc; gură, buză. ♦ Marginea (răsfrântă) de jos a unui clopot. ♦ Marginea de sus a unei luntre. 2. Ghizd al fântânii (de la nivelul solului în sus). ♦ Parte mai largă la baza puţurilor ocnelor vechi de sare, formând un prag pe care se aşază o armătură de lemn. – Din sl. ustĩna.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÚŞĂ, uşi, s.f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (şi ieşirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn sau de metal care închide sau deschide această deschizătură; p. restr. tăblia din acest ansamblu. ♢ Uşă domnească (sau împărătească) sau uşa raiului = intrarea principală a altarului. ♢ Loc. adv. La uşă = foarte aproape. ♢ Loc. prep. La uşa... = în imediata apropiere (a...). ♢ Expr. A(-şi) deschide (larg sau amândouă) uşile = a lăsa intrarea liberă; a primi cu bucurie pe cineva în casă. A lăsa (pe cineva) după uşă = a nesocoti (pe cineva), a nu da (cuiva) nici o atenţie. A sta după uşă = a fi nebăgat în seamă; a sta deoparte, izolat. A bate la uşă = (de spre termene, evenimente etc.) a fi foarte aproape, a fi iminent. 2. Fig. Casă, locuinţă. ♢ Expr. (A bate, a cere, a creşte etc.) pe la uşile oamenilor = (a munci) pe la alţii, (a trăi) din mila altora. A umbla din uşă-n uşă = a cerşi. – Lat. *ustia (pl., devenit sg., al lui *ustium = ostium).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÁCĂ, vaci, s.f. 1. Animal domestic din specia bovinelor, femela taurului; p.restr. carnea acestui animal, folosită ca aliment; p.gener. carne de bovine. ♢ Expr. S-a dus bou şi a venit (sau s-a întors) vacă, se spune, ironic, despre un om care a plecat să se instruiască sau să se lămurească intr-o problemă şi care s-a întors mai puţin instruit sau lămurit decât plecase. Vacă (bună) de muls = persoană sau situaţie de care cineva abuzează, pentru a trage foloase materiale. ♦ Epitet injurios dat unei femei (grase şi leneşe sau proaste). 2. Compuse: vacă-de-mare = morsă; vaca-domnului = insectă lată şi lunguiaţă, cu aripile superioare de culoare roşie cu două puncte negre (Pyrrhocoris apterus). – Lat. vacca.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÁFĂ s.f. v. vafelă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

-LÍZĂ2 elem. lizi-.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

VÁMĂ, vămi, s.f. 1. Instituţie de stat care se ocupă cu evidenţa şi controlul asupra intrării şi ieşirii din ţară a mărfurilor, mijloacelor de transport etc. şi care percepe taxele legale pentru aceste bunuri; loc, punct în care funcţionează această unitate. ♦ Taxă care se plăteşte ca un bun să treacă dintr-o ţară în alta sau (în trecut) dintr-o regiune în alta a ţării. ♢ Loc. vb. a pune vamă = a vămui. ♦ Cantitate de grăunţe care se percepe la moară ca taxă în natură pentru măcinat; uium. 2. (În credinţele populare) Fiecare dintre cele şapte (sau nouă) popasuri (în văzduh) prin care se crede că trebuie să treacă sufletul mortului pentru a ajunge în cer. ♦ Bani pe care trebuie să-i plătească mortul ca să poată trece şi călători pe lumea cealaltă. – Din magh. vam.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍZĂ1 s. f. 1. dezintegrare a elementelor organice (ţesuturi, celule, microbi) sub acţiunea agenţilor fizici, chimici sau biologici. 2. diminuare treptată a intensităţii simptomelor unei boli. (< fr. lyse, gr. lysis)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

VÁNĂ, vane, s.f. 1. Vas mare (de tablă, de lemn, de faianţă etc.) pentru îmbăiat sau (rar) pentru spălat rufe; cadă. 2. Dispozitiv montat pe traseul ori la capătul unei conducte, care serveşte la deschiderea, la întreruperea sau la reglarea circulaţiei unui fluid. – Din germ. Wanne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÁRĂ, veri, s.f. Anotimpul cel mai călduros al anului, cuprins între primăvară şi toamnă şi reprezentând (în emisfera boreală) intervalul de timp de la 22 (21) iunie până la 23 septembrie. ♢ Loc. adj. De vară = a) necesar în timpul verii; care se poartă în timpul verii; care se practică vara; b) (despre fructe, plante etc.) care se coace, rodeşte vara; văratic. ♢ Loc. adv. La vară = în vara viitoare, în vara care urmează. Astă-vară = în vara care a trecut. (În) vara asta = în vara în care ne aflăm. (Pop.) An-vară = în vara anului precedent. De cu vară = fiind încă vară. Peste vară = în timpul verii. ♦ (Adverbial; în forma vara) În cursul anotimpului mai sus definit; în fiecare an, în cursul acestui anotimp. – Lat. vera (= ver primăvară).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÁTĂ s.f. Material format din fibre elastice de bumbac scurte şi subţiri care se întrepătrund şi formează o masă compactă albă, folosit pentru pansamente, în diferite procese tehnice etc. ♢ Vată de hârtie = produs similar vatei obţinut din celuloza de lemn, care se întrebuinţează în medicină, în locul vatei de bumbac, sau la ambalaj. Vată de zahăr = produs alimentar dulce, pufos, asemănător cu vata, care se obţine, prin centrifugare, dintr-o soluţie de zahăr; se vinde în comerţ înfăşurat pe beţişoare de lemn. Vată de zgură = material obţinut din zgura topită, lăsată să curgă încet în apă, întrebuinţat ca izolant termic şi acustic. Vată de sticlă = masă de fibre scurte de sticlă împâslite, întrebuinţată ca izolant termic şi acustic. – Din germ. Watte.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÁZĂ1 s.f. 1. Consideraţie, stimă, prestigiu, reputaţie. ♢ Loc. adj. De vază = de frunte, marcant, cunoscut, vestit. Cu vază = cu trecere, cu prestigiu, important. 2. (Rar) Vedere, văz. – Din vedea (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÁZĂ2, vaze, s.f. Vas de flori. – Din fr. vase.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VĂDÍ, vădesc, vb. IV. Tranz. A face să fie evident, a dovedi, a demonstra, a arăta. ♦ A da pe faţă, a denunţa, a demasca. – Din sl. vaditi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VĂRÁ, vărez, vb. I. Intranz. (Despre animale; p. ext. despre oameni) A petrece vara undeva sau într-un anumit fel. ♦ Tranz. A ţine vitele sau oile la păşune (la munte) în timpul verii. – Din vară.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍSĂ s. f. 1. bară orizontală între stâlpii unei balustrade. 2. bară metalică sau de lemn montată perpendicular pe cadrele fuzelajului sau pe nervurile aripii unui avion. (< fr. lisse)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

VÓDĂ s.m. Titlu dat domnilor ţărilor româneşti, adăugat de obicei după numele lor; domnitor; p.ext. principe, rege; persoană care avea acest titlu. ♦ Expr. A nu-i păsa nici de vodă = a nu se teme, a nu-i păsa de nimeni. A mânca (din) pita lui vodă = a fi slujbaş la stat. – Din sl. [voje]voda.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÓGĂ s.f. (Franţuzism) Interes viu, dar trecător, provocat de o întâmplare, o persoană, o modă etc.; faimă, trecere de care se bucură (câtva timp) cineva sau ceva; renume, modă. – Din fr. vogue.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

YÁLĂ, yále, s.f. Broască (III) de siguranţă. – Denumire comercială.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZÁDĂ, zade, s.f. Arbore răşinos cu frunze lungi în formă de ace, care cad toamna, cu lemn tare şi durabil, foarte preţuit. (Larix decidua) – Lat. pop. daeda (=taeda).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍRĂ2 s. f. unitatea monetară a unor ţări (Cipru, Egipt, Irlanda, Italia, Liban, Siria, Sudan, Turcia). (< it. lira)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ZÁLĂ s.f. v. za2.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZÁMĂ, zămuri, s.f. V. zeamă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍRĂ1 s. f. 1. instrument muzical rudimentar, dintr-o cutie de rezonanţă, două braţe în formă de coarne şi mai multe coarde ciupite cu un plectru, cu care poeţii din antichitate îşi acompaniau recitarea poemelor. ♢ (fig.) simbol al talentului poetic, al poeziei (lirice). 2. dispozitiv în formă de liră (1), care permite dilatarea unei conducte. 3. priză de curent la vehiculele cu tracţiune electrică. 4. element decorativ în formă de liră (1), în mobila Biedermeier. (< fr. lyre, lat., gr. lyra)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ZÁRĂ s.f. Lichid albicios şi acrişor care rămâne după ce s-a ales untul. – Cf. alb. dhallë.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZĂRÍ, zăresc, vb. IV. 1. Tranz. A vedea (ceva) slab, vag, nedesluşit (din cauza depărtării sau a întunecimii); a întrezări. ♢ Expr. A zări ca prin sită (sau ca printr-o pânză) = a vedea numai conturul obiectelor, fără a distinge bine forma şi culoarea, a vedea neclar, confuz. ♦ A vedea (ceva) numai în treacăt, în fugă. ♦ Intranz. şi refl. impers. (Rar) A vedea. 2. Tranz. A observa, a băga de seamă, a descoperi pe cineva sau ceva; a remarca. 3. Refl. A se arăta, a se ivi; a apărea, a se vedea. ♢ Expr. A se zări de ziuă = a se face ziuă, a se revărsa zorile, a se lumina de ziuă. (Rar) A se zări de lună = a apărea, a ieşi luna. 4. Intranz. (Pop.) A străluci, a lumina. – Din zare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZGĂU, zgăuri, s.n. (Înv.) 1. Pântecele animalelor, în special pântecele femeii; uter, matrice, mitră. 2. Scobitură într-un organ al corpului omenesc. 3. Gaură. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZÍUĂ s.f. v. zi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZÓNĂ, zone, s.f. 1. Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate în funcţie de poli, de cercurile polare şi de tropice şi caracterizate printr-o climă specifică. Zonă temperată. Zonă ecuatorială. ♦ (Astron.) Fiecare dintre părţile cerului corespunzătoare celor cinci zone (1) ale Pământului. 2. Porţiune dintr-o întindere, dintr-un ansamblu, dintr-un tot, delimitată pe baza unor caracteristici distinctive, a unor împrejurări speciale, a unei destinaţii determinate etc. 3. (Geom.) Parte din suprafaţa unei sfere cuprinsă între două paralele. 4. (Fiz.) Bandă de frecvenţă în care oscilaţiile au anumite caractere comune. – Din fr. zone.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÁJĂ, măji, s.f. 1. Veche unitate de măsură pentru greutăţi, variind, după epoci şi regiuni, între 50 kg şi 100 de ocale. 2. (Reg.) Cântar pentru greutăţi mari. 3. Năvod. – Din magh. mázsa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÁNĂ s.f. 1. Lichen comestibil care creşte pe stânci în forma unor mici ghemuri cenuşii, purtate uneori în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta); p.ext. pâine făcută din acest lichen. ♦ Fig. Rod; frupt. ♦ Belşug, abundenţă. 2. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite. 3. Compus: mană-de-ape = plantă erbacee toxică din familia gramineelor, cu frunze lanceolate şi cu flori hermafrodite dispuse în spicule, care creşte în preajma apelor şi prin mlaştini (Glyceria aquatica). 4. Rouă sau ploaie de vară pe vreme însorită, care are un efect dăunător asupra dezvoltării plantelor; p.ext. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare imediat după ploaie. – Din sl. mana, ngr. mánna.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÍSĂ, tise, s.f. Arbore sau arbust răşinos, care poate atinge peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucioase, cu lemnul tare şi foarte preţios (Taxus baccata); p. restr. lemnul acestui arbore. [Var.: (rar) tis s.m.] – Din sl. tisa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁRCĂ s.f. (Rar) Corabie. ♢ Arca lui Noe = corabia miticului Noe; fig. îngrămădire eterogenă de oameni şi de animale. – Din it., lat. arca.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÁPĂ2, mape, s.f. (Astăzi rar) Hartă geografică. – Din lat. mappa, fr. mappe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÁPĂ1, mape, s.f. 1. Obiect de birou făcut din carton, din pânză, din piele etc., uneori acoperit cu hârtie sugativă, în care se ţin hârtii, foi volante etc.; dosar special în care se păstrează hârtii, desene, acte etc.; copertă de protecţie în care se ţine o carte, un mecanism etc. 2. Servietă (plată), de obicei cu mai multe despărţituri. ♦ Plic gros, în interiorul căruia sunt 10-12 plicuri mai mici, împreună cu hârtia de scris necesară. – Din germ. Mappe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍMĂ s. f. pilă, raşpel. (< fr. lime, lat. lima)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁRTĂ, arte, s.f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice şi care foloseşte mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o ţară etc.) care aparţin acestei activităţi. ♢ Loc. adj. De artă = artistic. ♢ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare şi anumite cunoştinţe. – Din fr. art, lat. ars, -tis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍGĂ s. f. 1. (ant.) alianţă politico-militară a statelor greceşti, sub conducerea unuia dintre ele, care urmărea să-şi impună supremaţia. 2. uniune, asociaţie de state, oraşe, persoane ♢ creată în scop comun. (< fr. ligue, it. liga)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

VÉLĂ, vele, s.f. Pânză de corabie, care asigură deplasarea navei sub acţiunea vântului; p. ext. corabie, ambarcaţie cu pânze. ♦ (La pl.) Sport care se practică cu ajutorul ambarcaţiunilor cu pânze. – Din it. vela.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÓMĂ, vome, s.f. Expulzare prin esofag şi pe gură a conţinutului stomacului, uneori şi al intestinului subţire, provocată de contracţiile spastice ale diafragmei şi ale muşchilor abdominali; vomare, vomitare, vomisment. – Din voma (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MĂNÁ, pers. 3 mănează, vb. I. Refl. (Despre plante şi recolte) A căpăta mană (2); a se strica din cauza manei. – Din mană.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MẮRE interj. (Pop.) 1. Cuvânt care exprimă: mirare; curiozitate; nedumerire; surprindere, uimire; admiraţie etc. 2. Termen de adresare: Măi, bre. ♦ Cuvânt prin care se subliniază o relatare, o afirmaţie. [Var.: mări interj.] – Cf. alb. m o r e, ngr. m o r é „prost, nebun”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MĂRÍ1, măresc, vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A creşte sau a face să crească în dimensiuni, în număr, în cantitate etc.; a spori sau a face să sporească, a (se) înmulţi. ♦ Refl. A creşte în vârstă, a se face mai mare. 2. Tranz. A creşte, a ridica (valoarea, preţul). 3. Tranz. şi refl. A (se) intensifica, a (se) dezvolta. 4. Tranz. şi refl. A (se) prelungi în timp. 5. Tranz. A da cinstea, consideraţia cuvenită; a stima, a preţui, a slăvi, a preamări pe cineva sau ceva. 6. Refl. (Înv. şi pop.) A se îngâmfa, a se făli, a se mândri. – Din mare1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MĂRÍ2 interj. v. măre.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÉSĂ s. f. curea cu care sunt purtaţi câinii. (< fr. laisse)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

DÓZĂ2, doze, s.f. 1. Cutie (metalică) izolată în interior, care serveşte la protecţia unor elemente din instalaţiile electrice. 2. Dispozitiv care serveşte la redarea prin mijloace electroacustice a sunetelor înregistrate pe un disc. – Din germ. Dose.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÓZĂ1, doze, s.f. (Adesea fig.) Cantitate determinată dintr-o substanţă, dintr-un material etc. care produce un anumit efect sau care formează împreună cu altele un amestec, un tot. – Din fr. dose.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚZĂ, duze, s.f. (Tehn.) 1. Ajutaj. 2. Filieră (pentru mătase). – Din germ. Düse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

-LÉMĂ3 elem. „tegument, pieliţă”. (< fr. -lemme, cf. gr. lemma, coajă)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-LÉMĂ2 elem. „alternativă”. (< fr. -lemme, cf. gr. lemma, premisă)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

LÉMĂ1 s. f. 1. enunţ preliminar care serveşte demonstrării unei teoreme. ♢ (fil.) propoziţie pe care o ştiinţă o presupune adevărată fără a o demonstra, preluând-o de la o altă ştiinţă. 2. cuvânt explicat într-un vocabular; element lexical. (< fr. lemme, gr. lemma)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

FÍSĂ, fise, s.f. Mică placă de metal, de os, de material plastic etc., care, în baza unei convenţii, poate înlocui monede sau poate servi ca marcă de plată în localurile de consumaţie, la jocurile de cărţi etc., jeton. ♦ (Piesă metalică în formă de) monedă care, introdusă în mecanismul unui automat, declanşează funcţionarea acestuia. Fisă de telefon. ♢ (Fam.; în expr.) A-i pica (sau cădea) cuiva fisa a înţelege repede despre ce este vorba. – Din ngr. físa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÚGĂ1, fugi, s.f. 1. Deplasare cu paşi mari şi repezi; alergare, goană. ♢ Loc. adv. Din (sau în) fugă sau (reg.) de-a fuga = în timp ce fuge, fugind; p. ext. în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Pe fugă = repede, grăbit. Cu fuga = imediat, fără amânare. În fugă (sau în fuga) mare = fugind foarte repede. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Într-o fugă = fugind tare şi fără oprire. ♢ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. A (o) ţine numai (într-)o fugă = a alerga întruna, fără întrerupere. O fugă (bună de cal) = o distanţă nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Părăsire grabnică (şi uneori pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3. Înclinare spre axa galeriei a montanţilor unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez. – Din lat. fuga.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÁDĂ, lăzi s.f. Cutie mare de scânduri, de tablă, de carton etc. în care se păstrează sau se transportă diferite lucruri. – Din germ. Lade.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÉSĂ, lese, s.f. Curea cu care se leagă sau cu care sunt purtaţi câinii. – Din fr. laisse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍGĂ, ligi, s.f. Uniune, asociaţie sau coaliţie de state, oraşe, de societăţi sau de indivizi, constituită în vederea realizării unui ţel comun. – Din fr. ligue, it. liga.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÁVĂ, nave, s.f. 1. Vehicul construit, amenajat şi echipat pentru a pluti şi a se deplasa pe (şi sub) apă, în scopul efectuării transporturilor de mărfuri sau de oameni, executării unor lucrări tehnice etc., vas. 2. (Adesea urmat de determinări) Aeronavă; spec. aeronavă pentru zborurile extraterestre. 3. Naos. – Din fr. nave, lat. navis, it. nave.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÁVĂ s. f. masă magmatică azvârlită din craterul unui vulcan. (< fr. lave, it. lava)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

PÁTĂ, pete, s.f. 1. Urmă lăsată pe suprafaţa unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie etc., suprafaţă pe care se întinde o astfel de urmă; substanţă care a lăsat această urmă. ♦ Porţiune diferit colorată pe un fond de o culoare mai mult sau mai puţin omogenă. 2. Porţiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul sau penele sunt de altă culoare faţă de rest. ♦ Părticică a pielii corpului omenesc sau a animalelor diferit colorate faţă de rest. 3. Porţiune de nuanţă diferită (mai închisă) care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe discul Soarelui, al Lunii sau al altui corp ceresc. ♢ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în Soare = a căuta cu orice preţ defecte acolo unde nu sunt, a fi cusurgiu. 4. Fig. Faptă, atitudine, situaţie etc. reprobabilă, care ştirbeşte onoarea sau reputaţia cuiva; ruşine, stigmat. ♢ Loc. adj., adv. Fără (de) pată = curat, nevinovat; neprihănit, cast. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂLÍ2, pălesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni palid, a se îngălbeni la faţă (de emoţie, din cauza unei boli etc.). 2. (Despre surse luminoase) A-şi pierde strălucirea, a se stinge. – Din fr. pâlir.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂLÍ1, pălesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. şi refl. A (se) izbi, a (se) lovi, a (se) ciocni. ♦ (Înv.) A (se) ataca (cu armele). ♦ Tranz. Fig. (Despre stări psihice sau fizice) A cuprinde pe neaşteptate, a năpădi, a copleşi. 2. Tranz. şi intranz. (Despre surse de căldură) A arde, a dogori, a pârli. ♦ Refl. (Reg.) A se încălzi la soare, la foc etc. 3. Intranz. şi refl. (Despre plante) A se ofili, a se usca, a se îngălbeni (de frig, de arşiţă etc.). ♢ Tranz. Soarele păleşte plantele – Din sl. paliti.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÓTĂ, note, s.f. 1. Însemnare, înregistrare în scris a unei observaţii referitoare la o anumită chestiune; text scris care conţine o scurtă însemnare, un comentariu. ♢ Expr. A lua notă (de ceva) = a lua cunoştinţă (de ceva); a ţine seamă (de ceva), a reţine (ceva). ♦ (La pl.) Notiţe (luate la o oră de şcoală, de curs etc.). ♦ (La pl.) Însemnări sau reflecţii literare scrise cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric sau social, la un fapt etnografic etc. 2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre adnotările la un text literar sau ştiinţific, cuprinzând informaţii suplimentare de amănunt, referinţe bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfârşitul sau la începutul volumului adnotat. 3. Comunicare (scrisă) prin care guvernul unui stat informează guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. ♦ Comunicare scurtă făcută de obicei în scris de o instituţie; adresă, înştiinţare. 4. Socoteală scrisă, document cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiecte cumpărate, pentru consumaţii; document prin care se dispune livrarea unor sume, bunuri, care serveşte la înregistrarea unor operaţii contabile etc. 5. Calificativ care reprezintă, printr-o cifră sau o menţiune specială, aprecierea cunoştinţelor sau a comportării unui elev, a unui student, a unui candidat, notat de către profesor, de către membrii unui juriu etc. 6. Semn convenţional pentru reprezentarea grafică a sunetelor muzicale, indicând înălţimea şi durata lor; sunet care corespunde acestui semn. ♢ Expr. Notă discordantă (sau falsă) = afirmaţie, atitudine care nu se potriveşte într-un caz dat. A forţa (sau a exagera) nota = a trece dincolo de limitele obişnuite, a întrece măsura. A fi în notă = a fi în concordanţă cu o situaţie dată. Ca pe note = bine, aşa cum trebuie. ♦ (La pl.) Caiet care cuprinde piese muzicale transcrise. 7. Fig. Nuanţă, însuşire, trăsătură caracteristică, semn distinctiv; particularitate. – Din fr. note, lat., it. nota.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂSA2, pers. 3 pásă, vb. I. Intranz. 1. (Înv.) A merge, a se duce. 2. (Pop. şi fam., cu valoare de îndemn sau de avertisment) Încearcă să..., îndrăzneşte de..., caută de... – Din lat. *passare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂTÁ, pătez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A(-şi) face o pată, a (se) umple de pete; a (se) murdări. ♦ tranz. A realiza, a face să constituie o porţiune de altă culoare pe un fond omogen colorat; a împestriţa. 2. Tranz. Fig. A pângări, a profana; a dezonora. – Din pată.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂÚN, păuni, s.m. Pasăre domestică mare, cu penajul masculului strălucitor, albastru-verzui şi cu coada foarte lungă, pe care o poate răsfira în formă de evantai (Pavo cristatus). ♢ Expr. A fi mândru ca un păun = a fi îngâmfat, înfumurat; a se mândri, a se îngâmfa. A se îmbrăca cu (sau în) pene de păun = a se lăuda cu meritele altuia. ♦ Pana păsării descrise mai sus. – Din lat. pavo, -onis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÍCĂ2, pici, s.f. Unul dintre cele patru semne distinctive de pe cărţile de joc, de culoare neagră, în formă de inimă sau de frunză cu vârful în sus şi cu o codiţă în partea de jos; p. ext. carte de joc cu acest semn. – Din germ. Pik, fr. pique.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÍCĂ1 s.f. (Pop.) Ură ascunsă, nemărturisită, duşmănie (împotriva cuiva); ciudă, necaz, ranchiună. – Cf. germ. Pike.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÍLĂ2, pile, s.f. 1. Dispozitiv (alcătuit din doi electrozi introduşi într-un electrolit) care transformă energia dezvoltată de un agent chimic, termic sau luminos în energie electrică. 2. (În sintagma) Pilă atomică = ansamblu de instalaţii care serveşte la producerea treptată şi reglabilă a fisiunii nucleare în lanţ; reactor (nuclear). 3. (Elt.; în sintagma) ♢ Pilă electrochimică = pilă de curent continuu. 4. (Ieşit din uz) Teanc, grămadă formată din lucruri de acelaşi fel puse unele peste altele. 5. Picior de pod executat din zidărie, din piatră, din beton sau din metal; contrafort de beton care întăreşte un baraj. 6. (Fam.), Sprijin, ajutor (ilegal) dat cuiva de o persoană influentă pentru obţinerea unui avantaj; p. ext. persoană care acordă acest sprijin. ♢ Expr. (Fam.) A pune (sau a băga) o pilă = a interveni (în mod abuziv) în favoarea cuiva sau pentru sine, a solicita o protecţie (ilegală) pentru cineva sau pentru sine. A avea pile = a se bucura de protecţia cuiva. – Din fr. pile.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÍLĂ1, pile, s.f. Unealtă de oţel călit, având una sau mai multe feţe prevăzute cu numeroşi dinţi mărunţi şi ascuţiţi, folosită la ajustarea manuală sau mecanică a unor obiecte dure. ♦ Ustensilă metalică în formă de lamă cu suprafaţa crestată, folosită la netezirea unghiilor (după tăierea lor). – Din sl. pila.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÓZĂ, poze, s.f. 1. Atitudine pe care cineva şi-o impune; ţinută, poziţie. ♢ Expr. A(-şi) lua o poză = a adopta o atitudine afectată pentru a produce impresie. ♦ (Rar) Fel, mod, chip, procedeu. 2. (Pop. şi fam.) Fotografie. ♦ Ilustraţie, reproducere. – Din fr. pose.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁSĂ1, rase, s.f. 1. Grup de indivizi aparţinând aceleiaşi specii de microorganisme, plante, animale, cu caractere comune, constante, conservate ereditar, care se deosebesc de alte varietăţi din aceeaşi specie prin anumite caractere specifice. ♢ De rasă = de soi, bun: select. 2. Fiecare dintre grupurile biologice de populaţii, caracterizate prin culoarea părului, a pielii şi prin alte particularităţi exterioare. – Din fr. race, germ. Rasse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁSĂ2, rase, s.f. Haină de postav, largă şi lungă până la călcâie, pe care o poartă preoţii, călugării şi călugăriţele pe deasupra îmbrăcămintei. – Din sl. rasa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÓZĂ, roze, s.f. 1. Trandafir. ♢ Expr. A sta pe roze = a se găsi într-o situaţie favorabilă. ♦ Roza fisurilor = reprezentare grafică pentru determinarea direcţiilor principale pe care le urmează fisurile de separaţie într-un masiv de roci. Roza vânturilor = a) reprezentare grafică a regimului vânturilor într-un anumit punct sau într-o anumită zonă de pe un teritoriu; b) reprezentare grafică, în formă de stea, a direcţiilor punctelor cardinale, folosită în cutia unei busole pentru a repera direcţia către care se îndreaptă acul magnetic al busolei. 2. Şlefuire specială care se dă diamantului. 3. Fereastră circulară mare, cu vitralii, aşezată pe faţada catedralelor gotice, deasupra porţii de intrare. – Din fr. rose, it., lat. rosa, germ. Rose.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÚGĂ, rugi, s.f. 1. Rugăminte, implorare. 2. Rugăciune. 3. (Reg.) Cruce, troiţă. – V. ruga.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÁLĂ, săli, s.f. 1. Încăpere spaţioasă destinată spectacolelor, întâlnirilor sportive, întrunirilor, expoziţiilor etc. ♦ Totalitatea persoanelor reunite într-o sală (1). 2. Coridor. 3. Vestibul, antreu, anticameră. – Din fr. salle.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SĂPÁ, sap, vb. I. Tranz. 1. A lucra, a fărâmiţa cu sapa1 (sau cu cazmaua) pământul (pentru a însămânţa, a prăşi etc.). 2. A face cu sapa1 (sau cu alt instrument) o adâncitură, o groapă, un şanţ în pământ. 3. A scoate cu sapa1 ceva din pământ. 4. A scobi, a tăia în piatră sau în lemn pentru a da materialului o anumită formă sau pentru a grava. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A lăsa sau a rămâne o urmă adâncă; a (se) întipări, a (se) imprima. 5. (Despre ape, ploi şi alte elemente ale naturii) A roade, a mânca, a măcina (surpând); a ruina, a dărâma, a nimici. ♦ Tranz. şi refl. recipr. Fig. A unelti împotriva cuiva sau unul împotriva altuia, a încerca să(-şi) facă rău. – Lat. sappare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SĂRÁ, sărez, vb. I. Tranz. A pune sau a presăra sare în alimente sau în mâncăruri, cu scopul de a le potrivi gustul sau pentru a le conserva. ♢ Expr. A-şi săra inima = a simţi o satisfacţie în urma unei răzbunări sau a înfrângerii unui adversar. ♦ Tranz. şi refl. A da sau a căpăta un gust (mai) sărat. [Prez. ind. şi: sar] – Lat. salare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÉRĂ, sere, s.f. Construcţie specială cu acoperiş (şi cu pereţi) din sticlă sau din material plastic pentru adăpostirea şi cultivarea plantelor care nu suportă frigul. – Din fr. serre.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÓDĂ s.f. Carbonat neutru de sodiu (cristalizat), folosit mai ales la spălatul rufelor, vaselor etc. ♢ Sodă calcinată = carbonat de sodiu în stare anhidră. Sodă cristalizată = carbonat de sodiu cristalizat. Sodă caustică = hidroxid de sodiu. – Din germ. Soda.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÁRĂ1, tare, s.f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăţi nemarcate formate din diferite bucăţi de metal sau de sticlă, care se întrebuinţează la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tará s.f.] – Din ngr. tára.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÁRĂ2, tare, s.f. Defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă. – Din fr. tare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÁXĂ, taxe, s.f. 1. Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit. ♢ Taxă pe valoarea adăugată = impozit general care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului de producţie al produsului final. 2. Plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi. ♦ Sumă de bani care se plăteşte unei instituţii în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi. – Din fr. taxe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÉMĂ, teme, s.f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realităţii care se reflectă într-o operă artistică. ♢ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ♢ Temă cu variaţiuni = compoziţie muzicală care constă în enunţarea unei teme şi în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exerciţiu scris dat şcolarilor, studenţilor etc. pentru aplicarea cunoştinţelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică şi adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe şi caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia şi aceluiaşi cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. t h è m e, it. t e m a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÓGĂ, togi, s.f. Mantie largă şi lungă, fără mâneci, pe care o purtau romanii peste tunică, înfăşurată pe corp, pornind de la umărul stâng şi lăsând descoperit braţul şi umărul drept. – Din lat. toga.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÚFĂ, tufe, s.f. 1. Arbust cu ramuri dese care pornesc direct de la rădăcină; grup de flori, de lăstari sau de plante erbacee cu rădăcină comună. ♢ Expr. (Fam.) Tufă (de Veneţia) = nimic, deloc. Tufă-n pungă sau tufă-n buzunar = a) nimic; b) om fără bani. ♦ Fig. Păr mult şi des; claie. 2. (Rar) Ramură, creangă înverzită. ♦ (Reg.) Bâtă, ciomag. – Lat. tufa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÓCĂ, foci, s.f. Nume dat mai multor genuri de mamifere acvatice, carnivore, cu capul rotund, cu corpul alungit şi cu picioarele în formă de lopeţi care trăiesc mai ales în regiunile polare (Phoca); animal care face parte din unul dintre aceste genuri. – Din fr. phoque, lat. phoca.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

-LÁNĂ elem. lan(i)-.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

FÓSĂ, fose, s.f. 1. Cavitate puţin adâncă, mai largă la deschidere decât în adâncime, situată la suprafaţa unei structuri anatomice. 2. (Geogr.; în sintagma) Fosă abisală, v. abisal 3. (De obicei urmat de determinările „orchestrei” sau „de orchestră”) Spaţiu aflat sub avanscena unui teatru sau în faţa acesteia, destinat de obicei orchestrei; loja orchestrei. – Din fr. fosse, lat., it. fossa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÓTĂ, fote, s.f. 1. Parte componentă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei, formată dintr-o ţesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul corpului, ţinând locul fustei, sau din două bucăţi de stofă acoperind partea din faţă a corpului (ca un şorţ) şi pe cea din spate. 2. (Rar) Şorţ purtat de cârciumari, de ospătari etc. – Din tc. fota.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÚLĂ, pule, s.f. (Vulgar) v. penis.

Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, A. Lombard, C. Gâdei, Editura Academiei, Bucureşti, 1981

LÁMĂ2 s. f. mamifer rumegător din familia camelidelor, care trăieşte pe platourile Americii de Sud. (< fr. lama, sp. llama)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

LÁMĂ1 s. f. 1. foaie metalică subţire. 2. limba (unui cuţit), partea de metal tăioasă a unui obiect. 3. bucată subţire de sticlă pe care se aşază substanţele ce trebuie examinate la microscop. 4. strat foarte subţire de lichid. 5. val marin provocat de furtună. (< fr. lame)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

AŢĂ, aţe, s.f. 1. Fir subţire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricat ţesături etc. ♢ Expr. Cusut cu aţă albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde aţa = a depăşi (prin comparare) limita îngăduită. A se ţine sau a sta (numai) în aţă sau într-un (ori de un) fir de aţă = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viaţă) a fi apoape de sfârşit. A-l trage aţa (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o ţintă). Mai multă aţă decât faţă, se spune despre un obiect zdrenţuit. Nici un cap(ăt) de aţă = absolut tot. Viaţă cusută cu aţă = viaţă plină de lipsuri materiale. ♦ (La pl.) Îmbrăcăminte zdrenţuită. 2. Fir care seamănă cu aţa (1) sau care are întrebuinţările ei. ♢ Aţa zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcţiei verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge aţă. ♦ (Pop.) Aţa limbii = membrana care uneşte faţa inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fâşie de metal subţire, formată în urma ascuţirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: aţă-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpină scurtă şi foarte ramificată şi cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peştişor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion). – Lat. acia.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÚFĂ, fufe, s.f. 1. (Iht.) Plevuşcă. 2. (Depr.) Femeie uşoară, neserioasă. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÚGĂ2, fugi, s.f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie expusă de o voce este reluată pe rând de celelalte voci şi dezvoltată după legile contrapunctului. – Din it. fuga.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁLĂ1, pale, s.f. 1. Cantitate de fân, de paie etc. cât se taie dintr-o singură tragere cu coasa sau cât se poate lua o dată cu furca; p. ext. grămadă (mică) de fân, de paie etc. 2. P. ext. Strat, pătură din ceva; fâşie, şuviţă. ♦ Undă, adiere, suflare. Pală de vânt. Pală de ceaţă. – Et. nec. Cf. alb. p a l e.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁLĂ2, pale, s.f. 1. Organ activ al unei elice de avion, de vapor, de ventilator etc. sau al unui rotor, încastrat sau articulat la unul din capete în butucul elicei sau al rotorului. 2. Semifabricat în formă de bandă sau de panglică, obţinut după ce fibrele textile au fost pieptănate şi înfăşurate în cruce pe bobine. – Din fr. pale.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁLĂ3, pale, s.f. (Înv.) Paloş. – Din tc. pala.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁLĂ4, pale, s.f. (Înv. şi reg.) Capriciu, toană. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁLĂ5, pale, s.f. Bucată de pânză dreptunghiulară pe care şi-o puneau peste rochie femeile romane. – Din lat. palla.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁNĂ1, pene, s.f. I. 1. Fiecare dintre formaţiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecţia lui şi la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt aşezate simetric, de-o parte şi de alta, fire (pufoase). ♢ Expr. Uşor în pene = îmbrăcat subţire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrenţăros. Smuls de pene = ruşinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ♢ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, şi cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâştei = specie de muşchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite şi inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene1 (I 1) sau aripă care serveşte la diverse scopuri practice gospodăreşti. 2. (La pl.) Pene1 (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. aşternut (moale) de pat (cu pene), fulgi etc.). 3. Pană1 (I 1) de gâscă, ascuţită şi despicată la vârf, întrebuinţată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce serveşte la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană1 (I 1), care serveşte să ţină cârligul undiţei la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene1 (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 şi 57 kg, luptătorii între 57 şi 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuinţată la despicarea lemnelor, la detaşarea unor bucăţi dintr-un material, la fixarea sau la înţepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de maşini, a unor elemente de construcţie etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matriţele de linotip, pentru a le spaţia. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită şi subţiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Beţişor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ştreang sau curea cu care se priponeşte calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical şi asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcţia de mişcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. şi reg.) peánă s.f.] – Lat. pinna.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁNĂ2, pene, s.f. 1. Oprire accidentală a funcţionării unei maşini, a unui mecanism, a unui vehicul. ♢ Expr. (Fam.) A fi (sau a rămâne) în pană = a nu putea continua o activitate, a duce lipsă de ceva; a rămâne fără bani. 2. Situaţie în care se află o navă cu vele care are vânt din faţă şi nu poate înainta. – Din fr. panne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁPĂ1 s.f. 1. (În graiul copiilor sau al maturilor care vorbesc cu copiii) Mâncare. ♢ Compus: (reg.) papa-găini = păpădie. 2. (Reg.) Omletă (din ouă). – Lat. pappa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁPĂ2, papi, s.m. Capul Bisericii catolice (şi al statului Vatican). – Din lat., sl. papa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁRĂ1 s.f. Flacără, văpaie; p. ext. căldură dogoritoare, dogoare. ♢ Loc. adj. De pară = roşu aprins (ca flacăra); arzător, dogoritor. ♢ Expr. A trece (sau a sări) prin foc şi pară = a înfrunta orice primejdie, a face tot posibilul pentru atingerea unui scop. A se face foc şi pară (de mânie) = a se supăra, a se mânia foarte tare. Foc şi pară = înfierbântat, îndârjit; supărat, înfuriat. ♦ Fig. Sentiment puternic şi chinuitor; înflăcărare; chin sufletesc, dorinţă chinuitoare. – Din sl. para.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁRĂ2, pere, s.f. 1. Fructul părului1. *Expr. A-i pica (sau a-i cădea cuiva) para în gură = a obţine ceva fără efort, fără muncă. Nu plăteşte nici o pară putredă, se spune despre cineva sau ceva fără nici o valoare. 2. P. anal. Nume dat unor obiecte, unor piese tehnice etc. în formă de pară2 (1). – Lat. pira.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁSĂ, pase, s.f. 1. (Sport) Transmitere a mingii către un coechipier. 2. Fiecare dintre mişcările făcute cu mâna de cel care hipnotizează pe cineva. 3. Miză pe care trebuie să o depună jucătorii de cărţi la fiecare nou tur. ♦ (Rar) Tur la unele jocuri de cărţi. ♢ Expr. A avea (sau a fi în) pasă bună (sau proastă) = a avea noroc (sau ghinion) la jocul de cărţi; a trece prin împrejurări favorabile (sau nefavorabile); a-i reuşi (sau a nu-i reuşi) cuiva ceva. 4. (Nav.) Fâşie de apă indicată navigaţiei într-o zonă cu stânci, bancuri, mine etc. 5. (Tehn.) Trecere a metalului de forjat în tiparele sau în matriţele care îl fasonează. – Din fr. passe, engl. pass.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÁZĂ, paze, s.f. Acţiunea de a păzi; mijloc prin care se asigură păzirea. ♢ Loc. adj. De pază = însărcinat cu paza; de gardă. ♢ Loc. adv. În paza (cuiva) = în grija, în seama cuiva. ♦ (Concr.) Persoană sau grup de persoane însărcinate să păzească pe cineva sau ceva; paznic, gardă. – Din păzi (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂPÁ, pap, vb. I. Tranz. 1. (În graiul copiilor) A mânca. ♢ Compus: papă-lapte s.m. invar. = persoană lipsită de energie, de iniţiativă; om bleg, nătăfleţ. 2. Fig. (Fam.) A irosi, a risipi, a toca (bani, avere etc.). – Lat. pappare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂSÁ1, pers. 3 pásă, vb. I. Intranz. 1. Unipers. (De obicei construit cu dativul) A simţi nelinişte, a se îngrijora. 2. (Înv. şi pop.) A cântări sau a atârna greu; a se lăsa greu (peste ceva). ♦ Unipers. (Construit cu dativul) A simţi greutatea unui lucru sau a unei situaţii, a suporta cu greutate ceva neplăcut. – Lat. pensare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PĂZÍ, păzesc, vb. IV. 1. Tranz. A fi însărcinat sau a-şi propune să supravegheze ca ceva sau cineva să fie în siguranţă, să nu fugă, să nu dispară etc.; a străjui. ♢ Expr. (Fam.) Ce păzeşti (aici)? = ce urmăreşti? ce faci? cu ce-ti pierzi timpul? 2. Tranz. şi refl. A (se) feri, a (se) apăra (de o primejdie). ♢ Expr. (absol.) Doamne păzeşte! = a) Doamne fereşte! vai de mine!; b) nicidecum, cu nici un preţ, deloc. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pron. refl; pop. şi fam.) Dă-te la o parte! fereşte-te! ♢ Expr. (Refl.) Să te păzeşti, Pârleo! = bagă de seamă! ţine-te bine! (Tranz.; fam.) A lua (pe cineva) la trei păzeşte = a lua la zor, a mustra (pe cineva). (Fam.) A o lua la trei păzeşte = a fugi. 3. Tranz. A avea grijă, a se ocupa (de cineva sau ceva); a îngriji, a supraveghea. ♢ Expr. A-ţi păzi gura (sau limba) = a tăcea sau a vorbi cu prudenţă, a nu spune ceea ce nu trebuie. ♦ (Pop.) A întreţine, a alimenta focul. 4. Tranz. (Înv. şi reg.) A pândi, a urmări momentul potrivit, sosirea sau trecerea cuiva. 5. Tranz. (Înv. şi pop.) A respecta, a îndeplini o poruncă, un angajament etc. ♢ Expr. A-şi păzi treaba = a-şi vedea de treabă; a fi prudent, rezervat. A-şi păzi calea (sau drumul) = a-şi vedea de drum; a nu se lăsa ispitit de alte interese. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla haimana. 6. Tranz. (Înv.) A păstra, a menţine (în aceeaşi stare); a întreţine. [Imper. sg. şi: (fam.) păzea] – Din sl. paziti.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÉNĂ, pene, s.f. (Înv.) Pedeapsă. – Din lat. poena, fr. peine.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÚPĂ s. f. 1. fustă. 2. (tehn.) partea cilindrică a unui rezervor de stocaj. 3. (av.) element de structură al unei rachete servind la racordarea a două etaje succesive. 4. (mec.) suprafaţa laterală a unui piston, care asigură ghidajul în interiorul cilindrului. (< fr. jupe)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁSCĂ, asce, s.f. Celulă producătoare şi purtătoare de spori interni, specifică unor ciuperci. – Din fr. asque.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁNSĂ, anse, s.f. 1. Toartă curbată în formă de arc la un vas, la un coş etc. 2. Formaţie anatomică în formă de toartă sau de laţ. 3. Fir de platină terminat cu un laţ, care serveşte la însămânţări de germeni în diferite medii de cultură. – Din fr. anse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÁNTĂ, ante, s.f. Element de construcţie decorativ şi de întărire situat la colţurile unui edificiu. – Din fr. ante.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÓTĂ [HO-] s. f. dans popular spaniol de perechi, cu mişcare rapidă, la care perechile dansează faţă în faţă pe loc, în acompaniament de castaniete, chitară, tamburină etc.; melodia corespunzătoare. (< sp. jota)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁRMĂ, arme, s.f. 1. Obiect, unealtă, aparat, maşină care serveşte în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive etc. ♢ Expr. A fi (sau a se afla) sub arme = a face serviciul militar. ♦ Parte dintr-o armată specializată şi dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. (La pl.) Armament. 3. (În sintagma) Armă ecologică = nume generic dat metodelor şi tehnicilor de război destinate modificării condiţiilor normale ale mediului înconjurător al inamicului. 4. Fig. Mijloc de luptă (pe planul ideilor, al politicii etc.). ♢ Expr. A bate (pe cineva) cu propriile arme = a învinge (pe cineva) cu propriile argumente. 5. (La pl.) Ansamblul semnelor simbolice de pe o stemă, de pe un blazon etc. – Lat. arma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÓJĂ s. f. 1. tijă metalică pentru verificarea nivelului unui lichid dintr-un rezervor. 2. scară gradată pentru măsurarea capacităţii unui rezervor. (< fr. jauge)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

RÓBĂ, robe, s.f. 1. Haină de ceremonie, lungă (şi neagră), cu mâneci largi, pe care o poartă magistraţii şi avocaţii în şedinţe, precum şi profesorii universitari (la anumite solemnităţi). 2. Denumire a culorii şi a particularităţii părului la cai, vaci etc. – Din fr. robe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÓCĂ, roci, s.f. Agregat mineral natural, de compoziţie aproape uniformă, care alcătuieşte scoarţa pământului. – Din it. rocca Cf. fr. r o c.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

JÉNĂ s. f. 1. sfială produsă de o situaţie penibilă. 2. constrângere supărătoare; situaţie neplăcută. ♦ ~ financiară = lipsă de bani; criză financiară uşoară. 3. senzaţie supărătoare. (< fr. gêne)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

IÁRĂ adv. v. iar (I).

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

IÁRĂ conj. v. iar (II).

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

VÉNĂ, vene, s.f. 1. Vână (I 1). 2. Fig. (Livr.) Conjunctură favorabilă; şansă, noroc (la un joc de noroc). – Din fr. veine, lat. vena.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍNĂ1, mine, s.f. 1. Loc subteran cu zăcăminte de substanţe minerale utile; complex de lucrări, de instalaţii în subteran şi la suprafaţă, destinate exploatării, cu ajutorul puţurilor şi galeriilor, a unui zăcământ de substanţe minerale utile; subteran, baie2. ♦ Fig. Izvor nesecat (de bogăţie). 2. Armă explozivă care se aşază pe pământ sau în pământ, în apă etc. şi care explodează la atingere sau la comandă. 3. Bucată subţire cilindrică sau prismatică de grafit sau din alt material, folosită la confecţionarea creioanelor. – Din fr. mine, germ. Mine.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍNĂ2, mine, s.f. Expresie a feţei; fizionomie, chip, înfăţişare. ♢ Expr. A avea (o) mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău), a părea sănătos (sau bolnav). – Din fr. mine.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍNĂ3, mine, s.f. Veche monedă grecească de aur sau de argint, a cărei valoare era egală cu o sută de drahme. – Din fr. mine, lat. mina.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÍFĂ s.f. (Fam. şi ir.) Infanterie. – Cf. Germ. P f i f f, „infanterist”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÍPĂ, pipe, s.f. 1. Obiect format dintr-o parte mai groasă şi scobită, în care se pune tutunul, şi dintr-un tub (curbat) prin care se trage fumul; p. restr. partea mai groasă şi scobită a acestui obiect; p. ext. (cantitatea de) tutun care intră în această parte a obiectului; lulea. 2. Piesă de porţelan curbată la un capăt, folosită pentru protejarea instalaţiilor electrice împotriva apei de ploaie la intrarea lor în pereţii unei clădiri. 3. Piesă a distribuitorului motorului cu aprindere electrică, care închide succesiv circuitele electrice ale bujiilor motorului. – Din magh. pipa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÍLĂ, vile, s.f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reşedinţe rurale de pe domeniul agricol şi pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuinţă cu înfăţişare voit rustică, elegantă şi spaţioasă, situată într-o grădină. 3. (În evul mediu) Denumire care desemna diferite forme de aşezări (obştea ţărănească, satul liber, satul dependent de domeniul stăpânului feudal şi, uneori, centrul urban). – Din lat., fr., it. villa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÚVĂ, vuve, s.f. (Reg.) Dairea, tamburină. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÚTĂ, vute, s.f. (Constr.) Lucrare de zidărie în forma de boltă. – Din fr. voûte.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÓXĂ, noxe, s.f. Agent, factor sau împrejurare cu acţiune dăunătoare asupra organismului, care se răspândeşte în atmosferă de obicei în timpul diferitelor procese tehnologice. – Din lat. noxa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÓUĂ num. card., s.m. 1. Num. card. Numărul care are în numărătoare locul între opt şi zece; se indică prin cifra 9 (sau IX). ♢ (Adjectival) Are nouă ani. ♢ Expr. A avea nouă vieţi (sau suflete) = a fi foarte rezistent sau foarte viteaz. A avea nouă băieri la pungă = a fi foarte zgârcit. (Peste) nouă mări şi (nouă) ţări = foarte departe. ♢ (Substantivat) Veneau nouă. (Cu valoare de num. ord.) Volumul nouă. ♢ (Intră în componenţa num. adverbial) De nouă ori. ♢ (Precedat de „câte”, intră în componenţa num. distributiv) Cumpără câte nouă (mere). 2. S.m. Semn grafic care reprezintă numărul nouă (1); p. ext. desen, figură în forma acestui semn. ♦ Nota nouă (1). – Lat. novem.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÍNĂ, vini, s.f. Faptă care constituie o abatere de la ceea ce este (considerat) drept sau bun; greşeală, vinovăţie; păcat; culpă. ♢ Loc. adj. De vină = vinovat, responsabil. Fără vină = nevinovat; (rar, despre lucruri, manifestări) ireproşabil, perfect. ♢ Loc. conj. Din vina... = în urma greşelii înfăptuite de...; din cauza, din pricina... ♢ Expr. (Pop.) Bată-l vina! exprimă o mustrare cu o nuanţă de simpatie. A da (sau a arunca, a pune) vina pe cineva (sau pe ceva) sau asupra cuiva ori (reg.) a băga (cuiva) vină = a învinovăţi, a învinui (pe cineva sau ceva). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greşeală o faptă a cuiva. A cădea în vină = a se face vinovat de ceva. ♦ Spec. Faptă pedepsită de lege; infracţiune; delict; crimă. – Din sl. vina.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÍTĂ, vite, s.f. Nume generic dat animalelor domestice mari, mai ales cornutelor; p. gener. animal. ♢ Vite mari (sau albe) = denumire generică pentru boi şi vaci. Vite mici (sau mărunte) = denumire generică pentru oi şi capre. ♦ Epitet dat unui om grosolan, nesimţit sau prost. – Lat. vita „viaţă”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÍVĂ s.f. v. piuă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÍUĂ, pive, s.f. 1. Instalaţie sau maşină folosită pentru împâslirea ţesăturilor de lână prin frecarea şi presarea lor între doi cilindri rotitori şi prin lovirea lor cu ciocane de lemn într-un mediu cald şi umed. 2. Vas de lemn, de metal sau de piatră de diverse forme şi mărimi, cu pereţii şi cu fundul gros, în care se pisează diverse substanţe sau corpuri solide. 3. Parte a şteampului în care se zdrobeşte un minereu. 4. Scobitură în piesa unei instalaţii, care serveşte la fixarea sau la rotirea altei piese din instalaţia respectivă. 5. (Înv. şi reg.) Mortier. 6. (Pop.; în expr.) A se pune piua (sau în piuă) = a se ghemui pentru a servi ca treaptă cuiva care vrea să ajungă la un loc înalt sau pentru a lua pe cineva în cârcă. [Pr.: pi-uă. – Pl. şi: piue. – Var.: (înv. şi reg.): pívă s.f.] – Lat. *pilla.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÓPĂ, popi, s.m. 1. (Pop.) Preot. ♢ Expr. A plăti ca popă = a plăti sigur (şi până la ultimul ban). A (i) se duce (sau a-i merge) cuiva vestea (sau buhul) ca de popă tuns = a stârni vâlvă cu o faptă neobişnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. A-şi găsi popa = a găsi pe cineva pe care nu-l poţi birui, înşela, amăgi, domina; a i se înfunda cuiva. A-i fi (cuiva) popa = a domina, a tempera (pe cineva), a face (pe cineva) să se cuminţească, a-i veni (cuiva) de hac; a învăţa (pe cineva) minte. A călca a popă = a) (mai ales la forma negativă) a da semne de seriozitate, a inspira încredere; b) a-şi da aere, ifose, a face pe grozavul. A da ortul popii = a muri. 2. Numele uneia dintre cărţile de joc, care are imprimată pe una dintre părţi o imagine asemănătoare cu a unui rege; rigă, crai, rege. ♢ Popa prostul = numele unui joc de cărţi, în care pierde jucătorul care rămâne cu popa (2). ♢ Expr. (A umbla cu) uite popa, nu e popa, se spune despre o persoană nehotărâtă sau care manifestă o atitudine inconsecventă, schimbându-şi uşor părerile, felul de a gândi sau de a acţiona. 3. Nume dat celei mai mari piese de la jocul de popice. – Din sl. popŭ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÚZĂ, muze, s.f. 1. (Mitol.) Fiecare dintre cele nouă divinităţi alegorice ocrotitoare şi inspiratoare ale artelor şi ale ştiinţelor; spec. zeiţă a poeziei, care inspiră pe poeţi. 2. Inspiraţie poetică. 3. (Livr.) Poezie, literatură. – Din lat., it. musa, fr. muse, ngr. músa, germ. Muse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÍZĂ3, vize, s.f. Linie formată din prelungirea razei vizuale, printr-un aparat topografic, până la un anumit punct de pe teren; p. ext. linie trasată pe o planşetă şi care uneşte locul unde se află aparatul de observare cu punctul vizat. – După fr. visée.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÍZĂ1, vize, s.f. Însemnare, parafă etc. trecută de o autoritate pe un act, pentru a-i da valabilitate, pentru a-i confirma primirea etc. – Din fr. visa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

VÍZĂ2, vize, s.f. Peşte de apă dulce, asemănător cu cega, cu botul scurt, conic şi rotunjit (Acipenser nudiventris). Cf. rus. v i z.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÚNĂ, (I 3, II) luni, s.f. I. 1. Astru, satelit al Pământului, care se învârteşte în jurul acestuia şi pe care îl luminează în timpul nopţii. ♢ Lună nouă = momentul în care Luna este în conjuncţie cu Soarele, când se vede o mică porţiune din suprafaţa sa iluminată de acesta; înfăţişarea Lunii în acest moment; crai-nou. Lună plină = momentul în care Luna este în opoziţie cu Soarele şi i se vede întregul disc iluminat de soare; Luna văzută în întregime. ♢ Expr. A trăi în lună sau a fi căzut din lună = a nu şti ce se petrece în jurul lui, a nu fi în temă, a fi rupt de realitate, lipsit de simţ practic. A apuca luna cu dinţii sau a prinde (sau a atinge) luna cu mâna = a obţine un lucru foarte greu de căpătat, a realiza ceva aproape imposibil. A promite (şi) luna de pe cer = a promite lucruri pe care nu le poate realiza. A cere (şi) luna de pe cer = a cere foarte mult, a cere imposibilul. Câte-n lună şi-n stele (sau în soare) = tot ce se poate închipui, de toate. A da cu barda (sau a împuşca) în lună sau a fi un împuşcă-n lună = a fi nesocotit. A-i răsări (cuiva) luna în cap = a cheli. ♦ (Adjectival) Foarte curat, strălucitor. ♢ (Adverbial) Parchet lustruit lună. 2. Lumină reflectată de lună (I 1). ♢ Loc. adv. La (sau pe) lună = la (sau pe) lumina lunii. 3. Satelit al unei planete. II. 1. Perioadă de timp care corespunde unei revoluţii a Lunii (I 1) în jurul Pământului. ♢ Lună calendaristică = fiecare dintre intervalele de timp, apropiate de perioada de revoluţie a lunii (I 1), în care e divizat anul calendaristic. Lună siderală = perioadă de revenire a lunii în dreptul aceleiaşi stele fixe. Lună sinodică = lunaţie. Lună solară = interval de timp egal cu a douăsprezecea parte din anul solar. 2. (Astron.) Interval de timp egal cu fiecare dintre cele 12 diviziuni ale anului calendaristic, cu o durată de 28 până la 31 de zile. ♢ Lună de miere = prima lună dintr-o căsătorie. ♢ Loc. adv. Pe lună = lunar (1). Cu luna = (închiriat sau angajat) cu plată lunară. Cu lunile sau luni de-a rândul, luni întregi, luni de zile = timp de mai multe luni (până într-un an). – Lat. luna.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÍZBĂ s. f. căsuţă din bârne la popoarele din nordul Europei şi Asiei. (< rus. izba)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

IÚTĂ s. f. 1. plantă erbacee cultivată în zona tropicală, din tulpinele căreia se extrag fibre textile. 2. fibră textilă obţinută din această plantă. (< germ. Jute, it. iuta)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

PÚFĂ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită pufăitul lulelei. – Onomatopee. Cf. p u f.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÚPĂ1, pupe, s.f. Partea de dinapoi a corpului unei nave. – Din fr. poupe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

PÚPĂ2, pupe, s.f. Formă de dezvoltare în metamorfoza unor insecte, între starea de larvă şi cea de dezvoltare completă; nimfă. – Din lat. pupa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

-ÍŢĂ1 elem. or2. ()

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-ÍŢĂ2 elem. -er2.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

OÁLĂ, oale, s.f. 1. Vas de lut ars, de metal, de porţelan etc., de obicei cu gura largă şi cu înălţimea mai mare decât lărgimea, folosit în gospodărie pentru pregătirea, păstrarea etc. bucatelor. ♢ Expr. Cât o oală de praznic = foarte mare. A prinde (sau a lua etc.) pe cineva ca din oală = a prinde pe cineva uşor, fără nici o greutate (sau pe neaşteptate). A se face (sau a fi) oale şi ulcele (sau urcioare) = a fi mort de mult. A pune (toate) în aceeaşi oală = a amesteca lucruri, probleme diferite, producând confuzii, încurcături. A plăti oalele sparte = a suferi pentru faptele altuia. A-i pune (cuiva) oala = a face (cuiva) farmece, a(-l) fermeca. Ajunge un ciomag (sau o măciucă) la un car de (sau cu) oale = nu e necesar un efort mare pentru a distruge ceva; ajunge ce s-a spus, ce s-a făcut. Mustăţi pe oală = mustăţi cu vârfurile lăsate în jos. Tuns pe oală = cu părul lung până pe gât şi retezat. ♦ Conţinutul vasului descris mai sus. ♢ Expr. A se amesteca (sau a-şi băga nasul) unde nu-i fierbe oala = a interveni fără rost, nechemat într-o discuţie, acţiune etc. care nu-l priveşte. ♦ Vas, ghiveci, glastră de flori. ♦ (Adesea cu determinarea „de noapte”) Vas întrebuinţat (noaptea) pentru necesităţile omeneşti; ţucal. 2. Vas de construcţie specială, asemănător cu oala (1), folosit în diverse operaţii tehnice, industriale, de laborator etc. 3. (Reg.) Ţiglă, olan. [Var.: (pop.) ol s.n.] – Lat. olla.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OÁRĂ1, ori, s.f. 1. (La sg.; precedat de un num. ord. sau un echivalent al lui) Timpul sau momentul în care are loc un fapt. 2. (La pl.; folosit la formarea numeralului adverbial, adesea cumulând valoarea de numeral multiplicativ) Va construi un bloc de trei ori mai mare decât cel construit anul trecut. ♢ Loc. adv. De multe ori sau (exclamativ) de câte ori! = în repetate rânduri, adesea. De puţine ori = rareori. De câte ori = de fiecare dată. ♢ Loc. conj. Ori de câte ori = în toate rândurile, în toate cazurile când..., de fiecare dată. – Lat. hora.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OÁRĂ2, oare, s.f. (Reg.) Orătanie. – Lat. ovaria „ouătoare”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OÁRĂ3 s.f. v. oră.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OÁZĂ, oaze, s.f. 1. Loc cu izvoare de apă şi cu vegetaţie bogată în mijlocul unui pustiu nisipos. ♦ Fig. Tot ceea ce oferă destindere, repaus. 2. Loc neacoperit cu gheaţă în zona interioară a Antarcticii. – Din germ. Oase, it. oasi, fr. oasis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÓINĂ s.f. Joc sportiv care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de aşteptare, şi cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OMẮT, omături, s.n. (Pop.) Zăpadă, nea. ♦ (Reg.) Nămete, troian. [Pl. şi (m.): omeţi] – Din sl. ometŭ „măturare; pospai”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÓSĂ, cose, s.f. Obiect protector din tablă care se introduce in interiorul unei bucle formate la capătul unui cablu. – Din fr. cose.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÓCNĂ, ocne, s.f. 1. Mină (mai ales de sare); salină. ♢ Expr. (Adverbial) Sărat ocnă = foarte sărat, prea sărat. 2. Închisoare pentru cei condamnaţi la muncă silnică în saline; p. gener. închisoare, puşcărie. ♦ Pedeapsă executată într-o astfel de închisoare. – Din sl. okno „fereastră”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÍLĂ, file, s.f. Fiecare dintre foile care alcătuiesc un caiet, o carte etc. formată din două pagini; p. ext. pagină. ♢ Expr. A cerceta (o lucrare) filă cu filă = (a cerceta, a verifica o lucrare) amănunţit, de la un capăt la altul, cu mare atenţie. – Din ngr. filon.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÉSĂ, fese, s.f. Fiecare dintre cele două părţi posterioare, cărnoase, ale corpului omenesc ori al unor animale; bucă. – Din fr. fesse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÓRGĂ, orgi, s.f. 1. Instrument muzical complex, al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în acţiune cu ajutorul unor pedale, al unei claviaturi şi al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de nişte foale. ♢ Orgă de lumini = a) set de becuri colorate diferit ale căror aprindere şi intensitate sunt comandate electronic în concordanţă cu zonele spectrale ale unui semnal acustic; b) pupitru de comandă pentru reglarea intensităţii luminoase a surselor de lumină în studiouri, teatre etc. 2. Sistem de armare a unei lucrări miniere subterane, stâlp lângă stâlp, ca tuburile de orgă (1). – Din fr. orgue.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÁTĂ, fete, s.f. 1. Persoană de sex feminin, nemăritată. ♢ Fată în casă = fată (tânără) angajată ca femeie de serviciu într-o gospodărie. Fată bătrână = fată trecută de vârsta de măritat şi care a rămas necăsătorită. ♦ Fecioară, virgină. 2. (În raport cu părinţii) Fiică. – Lat. feta.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanţial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de..., După grădina publică s-a oprit. 3. (exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val. ♢ Loc. adv. Unul după altul= pe rând, în şir, succesiv. ♢ Expr. (În formule de politeţe) După dumneavoastră! = (vin şi eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = A mărita (o fată) cu cineva. 4.(Cu nuanţă finală, după verbe de mişcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat. ♢ Expr. A se lua (sau a se ţine etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II (Introduce un complement circumstanţial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui. ♢ Loc. adv. (Şi substantivat) După-amiază sau după-prânz, după masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârşitul..., o dată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reuşit.A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziţie circumstanţială de timp, arătând că acţiunea din propoziţia subordonată se petrece înaintea acţiunii din propoziţia regentă. III. (Introduce un complement circumstanţial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu..., la fel cu... A plecat după propria lui dorinţa. ♢ Loc. conj. După cum sau cât = aşa cum, precum. ♢ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ţinând seama de..., având în vedere..., luând în consideraţie... Justeţea propunerii se judecă după rezultate. ♢ Expr. După toate probabilităţile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporţia în care... După faptă şi răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanţial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obţine etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. Arată fiinţă sau lucrul pe care cineva le iubeşte, le doreşte cu pasiune) Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acţiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanţial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă.. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendenţa) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acţiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziţii copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. şi reg.) dúpre prep.] – Lat. de post.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FĂTÁ, pers. 3 fátă, vb. I. Tranz. (Despre animale mamifere) A naşte, a face pui. – Lat. fetare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FĂLÍ, fălesc, vb. IV. 1. Refl. A se arăta mândru de cineva sau de ceva; a se mândri, a se lăuda, a se fuduli cu... ♦ (Peior.) A se arăta plin de sine, îngâmfat; a se îngâmfa, a se făloşi. 2. Tranz. (Înv.) A preamări, a slăvi. – Din sl. hvaliti.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÁZĂ, faze, s.f. Fiecare dintre etapele distincte din evoluţia unui proces din natură sau din societate; fiecare dintre stările succesive ale unei transformări. ♦ Fiecare dintre aspectele succesive pe care le iau Luna şi unele planete, determinate de orientarea pe care o au faţă de Pământ părţile din suprafaţa lor iluminate de Soare. ♦ Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem de circuite electrice. ♦ (Fiz.) Argument al unei mărimi care variază sinusoidal în timp şi care caracterizează mărimea în orice moment. ♢ (În expr.; fam.) A fi pe fază = (a fi atent şi) a acţiona prompt, la momentul potrivit. – Din fr. phase.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OCĂÍ, pers. 3 ócăie, vb. IV. Intranz. (Rar) A măcăi. – Formaţie onomatopeică.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

-IÓLĂ2 suf. „diminutival”. (< fr. -iole, cf. lat. -iola)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

IÓLĂ1 s. f. ambarcaţie de sport strâmtă, lungă şi uşoară, cu o singură velă, condusă de o singură persoană. ♢ ambarcaţie cu doi arbori, pentru pescuit. ♢ barcă cu două, patru sau şase rame, folosită de nave în diferite scopuri. (< fr. yole)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

OVẮS subst. v. ovăz.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

OVẮZ, (1) s.m., (2) s.n., (3) oveze, s.n. 1. S.m. Numele mai multor plante erbacee de nutreţ din familia gramineelor, cu paiul drept şi cu inflorescenţa ramificată (Avena). 2. S.n. Spec. (Cu sens colectiv) Seminţe de ovăz (1), folosite ca hrană pentru cai. 3. S.n. (La pl.) Lanuri, semănături de ovăz (1). [Var.: ovăs subst.] – Din sl. ovesŭ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

FÁLĂ s.f. 1. Trufie, îngâmfare; orgoliu. 2. Motiv de a se mândri cu ceva sau cu cineva; mândrie. ♢ Loc. vb. (Pop.) A-i fi cuiva fală (cu cineva sau cu ceva) = a se mândri (cu cineva sau cu ceva). 3. Strălucire, măreţie; pompă2. 4. Glorie, faimă, renume. – Din sl. hvala.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

-ZÍMĂ elem. v. zimo-.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ZÓNĂ s.f. 1. Porţiune din suprafaţa uscatului, a vegetaţiei şi climei, din adâncimea unei ape sau din sol etc. cu anumite caractere omogene. · Suprafaţă delimitată de teren din teritoriul unui oraş, al unei comune. · (Silv.) Suprafaţă denumită convenţional după o plantă-tip. · Spaţiu de operaţii militare; porţiune a spaţiului aerian din jurul unui aerodrom, în care se antrenează piloţii. · Întindere delimitată din punct de vedere administrativ şi economic-financiar; sector. · (Inform.) Parte a memoriei centrale care înregistrează un număr oarecare de cuvinte, destinate unei întrebuinţări preferenţiale. · (Tehn.) Denumire a unor părţi din furnal. · Întindere, extensiune a ceva. · Arie, regiune a corpului. 2. Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate de cercurile polare şi de tropice. 3. Fiecare dintre părţile cerului care corespund zonelor terestre. 4. Porţiune din suprafaţa unei sfere între două planuri paralele. 5. (Fiz.) Bandă de frecvenţă în care oscilaţiile au anumite caractere comune. (din fr. zone)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

TÉZĂ, teze, s.f. 1. Afirmaţie expusă şi susţinută într-o discuţie; idee principală dezvoltată şi demonstrată într-o operă, într-o cuvântare etc. ♢ Loc. adv. (Înv.) În teză generală = în general. ♦ (Fil.) Idee, propoziţie care formează primul termen al unei antonimii (în filozofiile raţionaliste de tip kantian) sau al unei contradicţii de tip dialectic (în filozofiile hegeliană şi marxistă). 2. Lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă sub supravegherea profesorului, la sfârşitul unei perioade de studiu sau la un examen. ♢ Teză de licenţă (sau doctorat) = lucrare ştiinţifică prezentată de un candidat pentru obţinerea titlului de licenţiat (sau de doctor în ştiinţe). – Din fr. thèse, lat. thesis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÍNĂ, cine, s.f. Masă de seară; mâncare pregătită pentru această masă – Lat. cena.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

YÁLĂ s.f. Încuietoare de siguranţă, de tip special, cu sistem cilindric. (din engl. yale)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

YÁLĂ, yale, s.f. Mecanism de încuiere (care se poate monta la o broască de uşă şi) care prezintă un mare grad de siguranţă. (denumire comercială)

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

-XÍLĂ elem. v. xilo-.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-XÉRĂ elem. v. xero-.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

LÁMĂ1, lame, s.f. 1. Placă subţire de metal, de material plastic etc., cu diverse întrebuinţări (în aparatura tehnică). ♦ Spec. Mică placă dreptunghiulară, subţire şi de obicei cu tăişuri pe ambele laturi lungi, care se montează la un aparat de ras. 2. Partea metalică şi tăioasă a unui instrument. 3. Placă mică şi subţire de sticlă pe care se aşază substanţele ce urmează a fi examinate la microscop. 4. Strat foarte subţire de lichid, liber sau cuprins între doi pereţi. – Din fr. lame.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÁMĂ2, lame, s.f. Gen de mamifere rumegătoare asemănătoare cu cămilele, dar mai mici şi fără cocoaşă, care trăiesc pe platourile înalte din America de Sud şi care, domesticite, sunt folosite ca animale de povară (Lama); animal care face parte din acest gen. – Din fr. lama.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÚPĂ, lupe, s.f. 1. Instrument optic alcătuit dintr-o lentilă convergentă sau dintr-un ansamblu convergent de lentile care, fiind aşezate în faţa unui obiect, dau o imagine mărită a acestuia. 2. (În siderurgie) Bucată de oţel buretos amestecat cu zgură, obţinută prin anumite procedee metalurgice. – Din fr. loupe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZÁDĂ, zéde, s.f. 2. Torţă, faclă. (din lat. taeda, lat. vulg. daeda; cf. sicil., calabr., cors. deda)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

LÉMĂ, leme, s.f. 1. (Mat.) Enunţ preliminar a cărui demonstrare ajută la rezolvarea unei teoreme. 2. (Log.) Propoziţie preliminară a unei demonstraţii, care trebuie demonstrată la rândul ei. 3. (Rar) Titlu sau sumar al unei lucrări. – Din fr. lemme.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LĂÚT s.n. (Pop.) Acţiunea de a (se) la3; spălat (pe cap); lăutoare. – V. la3.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÁVĂ, lave, s.f. Masă minerală în stare lichidă incandescentă, azvârlită la suprafaţa pământului de un vulcan în erupţie (şi care, prin răcire, dă naştere la diverse roci vulcanice). – Din fr. lave, it. lava.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÚFĂ, lufe, s.f. Plantă anuală din familia cucurbitaceelor, originară din India, cu tulpina lungă, cu numeroase flori galbene şi cu fructul de formă alungită care, în unele ţări (China, Japonia etc.), se consumă ca legumă sau, după uscare, se foloseşte ca burete de baie şi în industria celulozei (Luffa cylindrica). – Din fr. luffa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZÚLĂ s.f. (Argou) În e x p r. A face zulă = A fura. (etim. controv., posib. din zulie)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZÚPĂ s.f. v. supă.

Dicţionarul limbii române literare contemporane, Colectiv, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1955-1957

LĂÓR s.n. Firele de cânepă sau de in care rezultă după meliţare şi din care se extrage fuiorul. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LĂSÁ, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei fiinţe ţinute strâns. ♢ Expr. A lăsa (cuiva) sânge = a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasă-mă să te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul să cadă; a lepăda. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngădui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva să rămână într-o anumită stare, într-o anumită situaţie, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ♢ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele = a cruţa viaţa cuiva. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supăra, a-l lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lăsa pe cineva în situaţia în care se află, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lăsa (pe cineva) în voie = a da cuiva multă libertate sau întreaga libertate. A lăsa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face să rămână indiferent. (Refl.) A (nu) se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngădui să fie întrecut de cineva; a (nu) se strădui să ajungă pe cineva. A nu se lăsa (cu una, cu două, o dată cu capul etc.) = a nu admite să cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lăsa păgubaş = a renunţa la ceva. ♦ Refl. A-şi îngădui o anumită ţinută. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a aştepta, a păsui1. 3. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva, a părăsi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ♢ Expr. A lăsa pe cineva (sau, refl., a se lăsa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau pradă cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau pradă cuiva; a (se) încredinţa cuiva. Lasă (sau, refl., lasă-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lăsa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, dracului, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propoziţie care cuprinde o concesie, o îngăduinţă sau o ameninţare) Aşteaptă să vezi! ♢ Expr. Las' dacă = a) desigur că nu; b) (în legătură cu o negaţie) nu mai încape îndoială că... Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăţi fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzează prin folosinţă) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mică măsură). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin „în urmă”; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depăşi, a întrece. ♦ Refl. A se dezbăra de un obicei rău, de un nărav. ♦ Refl. A renunţa la o întreprindere proiectată. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin moştenire. ♦ A face să rămână, să persiste, să se menţină în urma sa; a degaja, a răspândi în urmă; a provoca, a pricinui. ♦ A da o poruncă, a transmite o dispoziţie (în momentul plecării, la despărţire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotărî. ♢ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurământ) = a da, în ultimele momente ale vieţii, dispoziţii care să fie îndeplinite după moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o pantă. ♦ A se aşeza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se produce, a veni. ♢ Expr. (Tranz.) A lăsa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Paştelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Paştelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din preţ, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povară); a se aşeza; a se culca. ♢ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului; b) a consimţi cu mare greutate să facă ceva. – Lat. laxare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍRĂ1, lire, s.f. 1. Instrument muzical rudimentar, format dintr-o cutie de rezonanţă, două braţe în formă de coarne şi mai multe coarde, folosit, în antichitate, mai ales la acompaniere, când se recitau poeme. ♦ Fig. Simbol al talentului poetic, al inspiraţiei poetice, al creaţiei poetice, al poeziei (lirice). 2. (Art.) Numele unei constelaţii din emisfera boreală; Ciobanul-cu-Oile, Oierul. 3. (În sintagma) Liră de dilataţie = dispozitiv în formă de liră1 (1) sau de buclă, care permite dilatarea unei conducte pentru fluide fierbinţi. – Din fr. lyre, lat. lyra.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍRĂ2, lire, s.f. Numele mai multor unităţi monetare principale întrebuinţate în diferite ţări şi epoci. ♢ Liră sterlină = unitate bănească principală în Marea Britanie. – Din it. lira.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍSĂ, lise, s.f. 1. Bară orizontală de lemn, de beton sau de oţel fixată între stâlpii unei balustrade. 2. Bară metalică sau de lemn fixată perpendicular pe cadrele fuzelajului sau pe nervurile aripii unui avion. – Din fr. lisse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍZĂ1, lize. s.f. Dezintegrare şi dizolvare a unor celule sub acţiunea agenţilor fizici, chimici sau biologici. – Din fr. lyse.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÍZĂ2, lize, s.f. Cărucior cu două roţi, folosit în fabricile de hârtie şi în întreprinderile poligrafice pentru transportul topurilor, baloturilor şi sulurilor de hârtie. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÚMĂ s.f. v. mamă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚVĂ, cuve, s.f. 1. Vas special din metal, lemn, beton, material plastic, sticlă etc., de diferite forme si mărimi, folosit în operaţii tehnice. ♢ Cuvă de ulei = rezervor de metal umplut cu ulei, în care se cufundă transformatoarele, reostatele etc. 2. Porţiunea superioară a cuptorului metalurgic vertical. – Din fr. cuve.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DZĂR, dzắruri, s.n. (Mold., Banat; Var.) Zer.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

MÚRĂ3, mure, s.f. Parâmă folosită pentru a trage spre proră colţurile inferioare ale velelor pătrate. – Din it. mura.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÚRĂ2, mure, s.f. (Reg.; mai ales la pl.) Glandă, ganglion de la pieptul sau de la gâtul unor animale. – Cf. alb. m u l l ë.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÚRĂ1, mure, s.f. Fructul comestibil, negru şi lucios, al murului1. ♢ Expr. Mură-n gură = lucru (obţinut) fără muncă, fără osteneală, de-a gata. – Lat. mora (pluralul, devenit sg., al lui morum „mură”).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÁVĂ, tăvi, s.f. 1. Obiect plat de metal sau de lemn, având forme diferite şi marginile puţin ridicate, pe care se aduc la masă farfuriile, tacâmurile etc.; tabla. ♦ Vas de tablă sau de fier smălţuit, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri şi prăjituri. 2. (În expr.) A da pe cineva tava (sau tavă) = a tăbărî asupra cuiva. 3. (Reg.) Şerveţel brodat care se aşterne pe o tavă (1) sau ca ornament pe o mobilă. [Var.: (reg.) tavá s.f.] Tc. tava.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

LÓJĂ, loji, s.f. I. 1. Compartiment cuprinzând un număr redus de locuri pentru spectatori, aşezat, alături de altele, în jurul incintei unei săli de spectacole. ♢ Loja orchestrei = spaţiul dintre scenă şi primul rând de scaune (într-o sală de spectacol), amenajat sub nivelul scenei şi al sălii, în care stă orchestra; fosa orchestrei. 2. Mic compartiment sau cabinet la unele clădiri, comunicând cu exteriorul, destinat unor servicii de îndrumare a publicului sau de pază. 3. (În sintagma) Lojă masonică = asociaţie de francmasoni. II. 1. Cavitate în floarea unei plante, în care se găsesc ovulele sau polenul; cavitate în fructul unei flori, în care se găsesc seminţele. ♦ Fiecare dintre cele două părţi ale staminei, care conţin polenul. 2. Loc ocupat de un organ sau de altă formaţie anatomică. [Pl.şi: loje] – Din fr. loge.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

LÓCĂ s.f. Denumire dată unui grup de boli infecţioasc ale puietului de albine, provocate de un bacil care atacă larvele în vârstă de 3-4 zile. – Din fr. loque.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÉSĂ, mese, s.f. (La catolici şi luterani) Liturghie. – Din it. messa, fr. messe, germ. Messe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÚLĂ, mule, s.f. (Rar) Mulaj; p. ext. tipar, formă [Var.: mul subst.] – Din fr. moule.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍCĂ1, mice, s.f. Familie de minerale cristalizate, cu luciu sticlos, sidefos, care se desfac uşor în foiţe subţiri (elastice şi transparente), întrebuinţate în industria electrotehnică, a unor materiale de construcţie, la fabricarea unor sorturi de hârtie şi vopsele etc. – Din fr. mica.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍCĂ2 s.f. (Pop.; în loc. adv.) Într-o (sau pe) mică de ceas = a) într-o clipă, foarte repede, imediat; b) foarte des, mereu. – Probabil lat. mica „fărâmă”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍRĂ, mire, s.f. 1. Riglă cu diviziuni speciale, care serveşte la măsurarea indirectă a distanţelor sau a înălţimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍSĂ, mise, s.f. Compoziţie muzicală polifonică pentru cor şi solişti, scrisă pe textul liturghiei, care se cântă în timpul serviciului religios catolic. – Din lat. missa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍTĂ, mite, s.f. Sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-şi încalce obligaţiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conştiincios; şperţ, şpagă1, – Din sl. mito.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÍZĂ, mize, s.f. Sumă de bani pe care o depune fiecare dintre participanţii la un joc de noroc şi care intră în posesiunea câştigătorului. ♦ Fig. Ceea ce constituie obiectul unei dispute. – Din fr. mise.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

MÓDĂ, mode, s.f. 1. Obicei, deprindere colectivă, specifică la un moment dat unui mediu social; spec. gust, preferinţă generalizată la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbrăca. ♢ Loc. adj. La modă = a) care corespunde gustului într-un anumit moment, care se foloseşte frecvent la un moment dat; modern; de actualitate, actual; b) (despre oameni) care se comportă conform gustului, preferinţelor unui anumit mediu social (la un moment dat); foarte cunoscut sau apreciat la un moment dat. ♢ Expr. De modă veche = a) care nu mai corespunde cu gustul momentului, depăşit, demodat, desuet; care aparţine unor realităţi din trecut, ieşite din uz; b) (despre oameni) cu concepţii vechi, depăşite; care se conformează unui sistem sau unui principiu din trecut, învechit. 2. (În sintagmele) Magazin de mode = magazin de pălării femeieşti (şi de obiecte mărunte de îmbrăcăminte femeiască). Revistă (sau jurnal) de modă (sau de mode) = revistă care conţine modele (noi) de îmbrăcăminte şi de încălţăminte. Casă de modă (sau de mode) = atelier (de lux) unde se confecţionează la comandă obiecte de îmbrăcăminte. – Din it. moda, germ. Mode, ngr. móda, fr. mode.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÓVĂ, nove, s.f. Stea variabilă a cărei strălucire creşte puternic şi relativ brusc, pentru a reveni apoi treptat la strălucirea iniţială. – Din fr. nova.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ZBĂG s.n. (Bihor) Ceaţă.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZGĂÍ, zgăiésc, vb. IV. (Var.) A (se) zgâi. (cf. zgâi)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZGĂU, zgắuri, s.n. ~ (din lat. căvum; cf. gaură + s- care ar putea să fie expresiv sau din lat. ex-; alb. zguië ar putea proveni din rom.)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZÓTĂ, zóte, s.f. (Argou) Furt organizat, acţiune pusă la cale de către o bandă de hoţi. (etim. nec.)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

MÓRĂ, more, s.f. (În prozodia latină) Timp necesar pentru pronunţarea unei silabe scurte. – Din lat. moră.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NĂÚT s.m. Plantă din familia leguminoaselor, cu frunze compuse, flori liliachii sau albe şi fructe păstăi, care conţin seminţe de formă sferică neregulată (Cicer arietinum). ♦ P. restr. Seminţele comestibile ale acestei plante, întrebuinţate mai ales pentru a înlocui cafeaua sau pentru a se amesteca cu aceasta. [Var.: (înv.) năhút s.m.] – Din tc. nohud, bg. nahut, nohut.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NĂÚC, -Ă, năuci, -ce, adj. (Adesea substantivat) 1. Ameţit, buimăcit (din cauza unei emoţii puternice, a unei dureri, a unui zgomot etc.); dezorientat, zăpăcit, buimac, uluit, năucit. 2. (Înv. şi pop.) Nătâng (1), prost, nepriceput. – Din sl. neukŭ.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÁRĂ, nări, s.f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavităţii nazale prin care respiră şi miros oamenii şi unele animale. ♢ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ţinută semeaţă; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-şi umfla nările = a-şi lua un aer semeţ; p. ext. a-şi da importanţă, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care trece lanţul ancorei de pe punte în afara bordului. [Var.: (reg.) náre s.f.] – Lat. naris.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÁNĂ, nane, s.f. (Reg.) Termen de respect cu care se adresează la ţară cineva unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă ori cu care vorbeşte despre acestea. – Cf. bg., scr. n a n a, alb. n a n ë.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NĂMÍ vb.IV v. năimi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÓNĂ1, none, s.f. (Muz.) Interval cuprins între două sunete ale gamei aflate la distanţă de nouă trepte; treapta a nouă de la o treaptă dată. – Din lat. nonă. Cf. it. n o n o.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÓNĂ2, none, s.f. Prestaţie faţă de stăpânul feudal, care reprezenta a noua parte din produsele obţinute de ţăran. – Din lat. nona.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÓNĂ3, none, s.f. (În calendarul roman; la pl.) Denumire dată celei de-a şaptea zile a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie şi a celei de-a cincea zile a celorlalte luni. – Din lat. nonae.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÓRĂ, nurori, s.f. Soţia cuiva considerată în raport cu părinţii soţului ei. ♢ Expr. A intrat nora-n blide, se spune despre o femeie neîndemânatică la treburile gospodăreşti. – Lat. nurus.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NÓMĂ1, nome, s.f. (Med.) Stomatită cangrenoasă, specifică copiilor subalimentaţi şi oamenilor slăbiţi. – Din fr. noma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

NOMĂ2, nome, s.f. Diviziune administrativă în vechiul Egipt şi în Grecia actuală. – Din fr. nome.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁDĂ1, rade, s.f. Zonă de apă din vecinătatea unei coaste, cu sistem de apărare naturală sau artificială, servind la adăpostirea navelor într-un port împotriva vânturilor, valurilor sau curenţilor. – Din fr. rade.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁDĂ2, rade, s.f. (La unele popoare slave) Denumire dată consiliului, adunării, organului central al puterii. – Din pol., rus. rada.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SORĂ, surori, s.f. 1. Persoană de sex feminin considerată în raport cu copiii aceloraşi părinţi sau ai aceluiaşi tată ori aceleiaşi mame. ♢ Soră bună = soră care are amândoi părinţii comuni cu ai fraţilor săi. (Reg.) Soră de scoarţă = fiica din altă căsătorie a unuia dintre soţii recăsătoriţi, considerată în raport cu copilul sau cu copiii celuilalt soţ. Soră de lapte = fată care a supt o dată cu alt copil de la aceeaşi femeie, considerată în raport cu acel copil. ♢ Loc. adj. Soră cu moartea = grozav, zdravăn, foarte mare. ♢ Compuse: sora-soarelui = floarea-soarelui; sor-cu-frate = numele a două plante erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene-aurii sau albastre-violete, cu fructul o capsulă (Melampyrum). 2. (Fam.; la voc.) Termen cu care cineva se adresează unei fete sau unei femei în semn de intimitate, de prietenie sau de dragoste; dragă. 3. Fig. Tovarăşă, prietenă. ♦ Ţară, limbă etc. de aceeaşi origine cu alta, cu afinităţi şi trăsături comune. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească în mănăstirile de femei; femeie care are acest grad. 5. Infirmieră. [Var.: (pop.) suróră, sor s.f.] – Lat. soror, -oris.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÓCĂ3 s.f. (În graiul copiilor sau ca termen dezmierdător cu care ne adresăm lor) Copil mic. – Creaţie infantilă. Cf. scr. k o k a, it. c u c c o.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÓCĂ1 s.f. Aluat (pentru produse de panificaţie, de patiserie). ♢ Expr. (Fam.) A se face cocă = a se îmbăta foarte tare. ♦ Pastă cleioasă făcută din făină amestecată cu apă şi întrebuinţată la lipit (hârtie); pap. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÓCĂ2, coci, s.f. 1. Structură a fuzelajului unui avion, formată numai din pereţi periferici. 2. Ansamblu format din scheletul unei nave şi din învelişul ei exterior. – Din fr. coque.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

ÉRHĂ s.f. (Reg.) Piele de viţel foarte subţire, bine tăbăcită, care se aplică pe bundiţe şi pe care se brodează flori. – Din pol. jercha, magh. irha.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÍTĂ, site, s.f. Ţesătură de fire metalice sau textile ori tablă perforată, cu ochiuri de dimensiuni foarte mici, prinsă pe un cadru şi folosită la separarea prin cernere a materialelor granuloase sau pulverulente. ♦ Spec. Obiect de gospodărie format dintr-o ţesătură de fire metalice sau textile fixată într-un cadru circular de lemn sau de metal şi care serveşte la cernut făină, mălai, la pasat legume ori fructe, la strecurat lichide etc. ♢ Expr. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt şi des. A vedea (sau a zări) ca prin sită = a vedea neclar, înceţoşat, ca printr-o pânză. A trece (pe cineva sau ceva) prin sită = a examina (pe cineva sau ceva) în mod temeinic, cu de-amănuntul şi în mod critic. ♦ Os cu sită = bucată de os de vită cu aspect poros. ♦ Pânză deasă de sârmă, aşezată ca protecţie la ferestre, la dulapuri, la ventilatoare etc. 2. Manşon făcut dintr-o ţesătură de bumbac impregnată cu o soluţie chimică, care se aplică deasupra flăcării la lămpile cu gaz aerian, pentru a obţine o lumină mai vie. ♦ Grilă (la lămpile de radio). 3. (În sintagma) Sită fotografică = dispozitiv optic format dintr-o combinaţie de linii sau de puncte trasate pe o placă de sticlă şi care se aşază în faţa peliculei sau a plăcii fotografice pentru divizarea imaginii. – Din sl. sito.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚRĂ, dure, s.f. Roată, rotiţă (metalică masivă); spec. rotiţa scripetelui de la iţele războiului de ţesut. – Cf. d u r a 1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TĂIÁ, tai, vb. I. I. Tranz. A despărţi, a separa ceva în mai multe bucăţi, cu ajutorul unui obiect tăios. ♢ Expr. A tăia nodul gordian = a găsi soluţia unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situaţie încurcată. Poţi să tai lemne pe dânsul = doarme buştean. ♦ A desprinde, a desface filele unei cărţi unite la margini. ♦ A diviza un solid sau a desprinde părţi din el prin procedee tehnice, chimice, electrice etc. 2. Tranz. A despica, a spinteca. ♢ Expr. A (-şi) tăia drum (sau cale, cărare) = a-şi face loc, a-şi croi drum. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ♢ Expr. A tăia răul de la rădăcină = a stârpi radical o manifestare negativă a vieţii. 4. Tranz. A brăzda. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbrăcăminte. ♦ A săpa, a sculpta. Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă... preotul cel păgân. (EMINESCU) 6. (Înv.) A fabrica bani, a bate monedă. 7. Tranz.A străbate; A traversa; a despărţi. Drumul către sat Taie-n lung pădurea (TOPÎRCEANU). ♢ Expr. A tăia drumul (sau calea) cuiva. = a ieşi înaintea cuiva pentru a-l opri. ♦ A lua drumul cel mai scurt, a scurta drumul. ♢ Intranz. Tăiarăm la dreapta prin hugeacuri (HOGAŞ). 8. Refl. A se întretăia. 9. Refl. (Despre ţesături) A se destrăma, a se rupe în direcţia firului ţesut. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspectul de lapte brânzit. II. 1. Tranz şi refl. A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide. 2. Tranz. şi intranz. (Înv.) A ataca; a bate; a izbi. Taie tu marginile, Eu să tai mijloacele (ALECSANDRI). ♢ Expr. (Tranz.) A tăia şi a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar şi abuziv. ♦ A provoca o durere fizică ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal. III. 1. Tranz. şi refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ♢ Expr. A se tăia cuiva drumurile (sau cărările) = a fi în încurcătură. 2. Tranz. A face să slăbească sau să înceteze, a micşora, a slăbi, a opri. ♢ Expr. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta. = a nu mai avea chef sau a nu mai cuteza să facă un lucru. (Refl.) A i se tăia cuiva (mâinile şi) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mâinile şi) picioarele. ♦ A distruge, a şterge efectul. 3. Tranz. A consfinţi încheierea unui târg (prin desfacerea mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de cărţi) A despărţi în două pachetul de cărţi, punând jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ţinând banca împotriva tuturor celorlalţi jucători. 4. Tranz. A spune, a inventa minciuni, vorbe etc. 5. Tranz. (În expr.) A-l tăia pe cineva capul = a înţelege, a se pricepe să facă un lucru. 6. Tranz. (Fam., în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. – Lat. taliare.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

DÍVĂ, dive, s.f. (Adesea glumeţ sau ir.) Artistă foarte admirată de public. – Din it., fr. diva.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÓBĂ s.f. v. tobă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÓMĂ s.f. v. dom.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÚTĂ, sute, num. card., s.f. 1. Num. card. (Adesea cu valoare substantivală sau adjectivală) Numărul care în numărătoare are locul între nouăzeci şi nouă şi o sută unu şi care se indică prin cifrele 100 şi C. ♢ Loc. adj. La sută = (despre dobânzi, procente) corespunzător, proporţional unei sume de o sută de lei sau unei cantităţi de o sută de unităţi. ♢ Loc. adv. Sută la (sau în) sută = complet, în întregime, deplin; p. ext. sigur, fără îndoială. ♢ Expr. Sute şi mii sau mii şi sute sau o sută şi-o mie sau sute (şi sute) de... = număr mare, nedeterminat. ♢ (Cu valoare de num. ord.) Rândul o sută 2. S.f. Cifră care marchează numărul dintre nouăzeci şi nouă şi o sută unu. ♦ Bancnotă de o sută de lei. ♢ Expr. Unde s-a dus mia, ducă-se şi suta = unde s-a făcut o cheltuială mare, poate să se facă şi una mică. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÓTĂ, dote, s.f. Bun material dat (cu forme legale) unei fete când se mărită; zestre. – Din fr. dot, lat. dos, -dotis.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÓXĂ s.f. sg. (Fam.) Minte, pricepere, deşteptăciune. – Din ngr. dóxa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚBĂ1, dube, s.f. Autodubă. ♦ Vehicul închis, prevăzut cu ferestruici şi gratii, cu care se transportă deţinuţii. ♦ Fig. Puşcărie, temniţă. – Cf. scr. d u b a k.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚBĂ2, dube, s.f. 1. Luntre mică de pescuit (în lacuri), construită dintr-un trunchi de copac scobit. 2. Putină îngropată în pământ sau groapă căptuşită cu lemn, în care se pun pieile de tăbăcit împreună cu tananţii. – Cf. ucr. d u b „stejar, luntre”, rus. d u b k a „şalupă de stejar”.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚCĂ1 s.f. (De obicei precedat de prep. „de”, „la”, „pe”) Plecare, drum, călătorie. ♢ Expr. A fi pe ducă = a fi pe sfârşite; a fi pe moarte. – Din duce1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚCĂ2, duci, s.m. (Înv.) Duce2. – Din ngr. dúkas.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚDĂ, dude, s.f. Fructul dudului; agudă. – Dud + suf. -ă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÚNĂ, dune, s.f. Formă de relief cu aspectul unor coame paralele, apărute sub acţiunea vântului în regiunile nisipoase. – Din fr. dune.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÓFĂ, cofe, s.f. Vas de formă (relativ) cilindrică, făcut din doage de brad, cu o toartă, în care se ţine la ţară apa de băut; doniţă; p. ext. conţinutul unui astfel de vas. ♢ Expr. (Fam.) A pune (sau a băga pe cineva) în cofă = a întrece pe cineva (prin pricepere, prin viclenie); a înfunda. A ploua (sau a turna) cu cofa (sau ca din cofă) = a ploua foarte tare, torenţial. – Cf. bg., scr. k o f a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÁGĂ s.f. (Înv.) Tăgăduială, tăgadă, negare; contestare. ♢ Loc. adv. Fără (de) tagă = fără îndoială, incontestabil. – Cf. t ă g a d ă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÁLĂ, tale, s.f. (Reg.) Adunătură gălăgioasă de oameni; ceată, mulţime. ♦ Gălăgie, larmă. ♢ Expr. A sta de tală = a sta la taifas. ♦ (Adverbial; adesea repetat, în forma tala) Încet-încet, haide-hai. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÍJĂ, tije, s.f. 1. Tulpină aeriană a plantelor erbacee. 2. Bară de metal (cilindrică) făcând parte dintr-un sistem tehnic, ca element de legătură sau de ghidare. – Din fr. tige.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÍNĂ s.f. (Reg.) Noroi. ♦ Pământ, lut. – Din sl. tina.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÁVĂ, tăvi, s.f. 1. Obiect plat de metal, de material plastic, de lemn, având forme şi dimensiuni diferite şi marginile puţin ridicate, pe care se aduc la masă cele necesare pentru servit; tabla, tablă1 (5). ♦ Vas de tablă sau de fier smălţuit, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri şi prăjituri. 2. (Reg.; în expr.) A da pe cineva tavă (sau tava) = a tăbărî asupra cuiva. 3. (Reg.) Şerveţel brodat care se aşterne pe o tavă (1) sau ca ornament pe o mobilă. [Var.: (reg.) tavá s.f.] – Din tc. tava. Cf. bg. t a v a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TĂIÁ, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A despărţi, a separa ceva în bucăţi cu ajutorul unui obiect tăios sau prin diferite procedee fizice şi chimice; a diviza, a scinda, a despica, a fragmenta, a îmbucătăţi. ♢ Expr. A-şi tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a-şi primejdui situaţia printr-o acţiune negândită. A tăia nodul gordian = a găsi soluţia unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situaţie încurcată. Poţi să tai lemne pe dânsul, se spune despre cineva care doarme adânc. ♦ Spec. A desprinde, a desface filele unei cărţi necitite, unite la margini. 2. Tranz. A despica, a spinteca, a trece prin... ♢ Expr. A(-şi) tăia drum (sau cale, cărare) = a-şi face loc îndepărtând obstacolele ce îi stau în cale. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ♢ Expr. A tăia răul de la rădăcină = a lua măsuri energice pentru a stârpi radical un rău. 4. Tranz. A lăsa urme în profunzime, a brăzda; a executa (prin aşchiere) adâncituri sau proeminenţe pe suprafaţa unui obiect. ♦ A săpa, a sculpta. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbrăcăminte. 6. Tranz. (Înv.) A fabrica bani, a bate monedă. 7. Tranz. (Despre drumuri, râuri etc.) A străbate; a traversa. ♦ (Despre oameni, vehicule etc.) A merge pe drumul cel mai scurt; a scurta drumul. 8. Refl. recipr. A se întretăia. 9. Refl. (Despre ţesături) A se destrăma, a se rupe în direcţia firului ţesut sau la îndoituri. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspect de lapte brânzit din cauza alterării sau a unei greşeli de preparare. ♦ Tranz. A opri fermentarea mustului. II. Tranz. şi refl. (recipr.) A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide (cu un obiect tăios). ♢ Expr. (Absol.) A tăia şi a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar şi abuziv. ♦ A (se) răni cu un instrument tăios. ♦ Tranz. A provoca o durere fizică. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal (în scopul valorificării). III. 1. Tranz. şi refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ♢ Expr. (Tranz.) A tăia drumul (sau calea) cuiva = a ieşi înaintea cuiva spre a-l împiedica să înainteze, a-l opri din drum. (Refl.) A i se tăia cuiva drumurile (sau cărările) = a fi în încurcătură, a i se reduce posibilitatea de a-şi aranja treburile. 2. Tranz. A face să slăbească sau să înceteze; a micşora, a slăbi, a modera, a atenua, a opri. ♢ Expr. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta = a face să-şi piardă sau a-şi pierde cheful, curajul de a (mai) face ceva. A-i tăia (cuiva) cuvântul = a descuraja (pe cineva). (Refl.) A i se tăia cuiva (mâinile şi) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mâinile şi) picioarele. ♦ A distruge, a şterge efectul. 3. Tranz. A consfinţi încheierea unei tranzacţii (prin desfacerea cu palma deschisă a mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de cărţi) A despărţi în două pachetul de cărţi, punând jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ţinând banca împotriva tuturor celorlalţi jucători. 4. Tranz. şi intranz. (Fam.; în expr.) A tăia (la) piroane = a spune minciuni. 5. Tranz. (În expr.) A-l tăia pe cineva capul = a înţelege, a (se) pricepe să facă un lucru. (Fam.) A spune ce-l taie capul = a spune vrute şi nevrute, a vorbi fără rost. 6. Tranz. (Fam.; în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. [Pr.: tă-ia] – Lat. *taliare.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TĂUÍ, tăuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.; despre ape curgătoare) A se opri din curs, a deveni apă stătătoare. [Pr.: tă-u-i] – Din tău1.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TĂÚN, tăuni, s.m. Nume generic dat unor insecte diptere asemănătoare cu muştele, de culoare brună, cu pete gălbui pe pântece, ale căror femele înţeapă vitele şi omul pentru a se hrăni cu sângele lor, transmiţând totodată boli virotice şi bacteriene. ♦ Expr. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. [Var.: tăúne s.m.] – Lat. *tabo, -onis (= tabanus).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SĂRÍ, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre fiinţe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mişcare bruscă, şi a reveni în acelaşi loc; a sălta. ♦ A dansa, a ţopăi, a zburda. ♢ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ♢ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părţi, omiţând anumite părţi (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situaţie în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ♢ Expr. A sări peste cal = a depăşi limita admisă; a exagera. ♢ Tranz. A sărit din doi paşi cele patru trepte. (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (şi a porni). ♢ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrăţişeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acţiune, în ajutorul cuiva. ♢ Săriţi! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu duşmănie la cineva; a ataca. ♢ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (şi neaşteptat) într-o discuţie; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neaşteptate; a răsări. ♢ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc şi cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forţe din afară. ♢ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăţi (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafeţe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”). A-şi schimba brusc poziţia, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ♢ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoţiona tare. A-i sări (cuiva) ţandăra (sau ţâfna, muştarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferinţă fizică; b) (în imprecaţii şi în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-şi sări din minţi = a înnebuni. A-şi sări din ţâţâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A ţâşni, a împroşca. [Prez. ind. şi: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÚSĂ s. f. învelitoare de pânză, material plastic etc. cu care se acoperă piese, aparate, maşini, mobile. (< fr. housse)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

HÚLĂ s. f. mişcare ondulatorie a suprafeţei mării, după, sau înaintea furtunii. (< fr. houle)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

TONĂ, tone, s.f. Unitate de măsură a masei, egală cu 1000 de kg. ♢ Tonă-kilometru = unitate de măsură pentru exprimarea volumului transporturilor pe o linie de cale ferată, egală cu deplasarea unei greutăţi de o tonă pe distanţa de 1 km. Tonă-registru = unitate de măsură pentru volumul interior al unei nave comerciale, egală cu 2,832 m3. – Din fr. tonne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÓTĂ s. f. 1. partea de sus, evazată, a unei vetre. 2. construcţie de zid, de metal etc. deasupra unei surse de gaze pentru a le colecta şi evacua printr-un coş de ventilaţie. (< fr. hotte)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

TÉTĂ, tete, s.f. (Fam.) Îngrijitoare de copii mici; guvernantă. – Formaţie onomatopeică.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÓBĂ, tobe, s.f. 1. Instrument muzical de percuţie, format dintr-un cilindru scurt, larg şi gol, de lemn sau de metal, pe fundurile căruia este întinsă câte o membrană de piele, care, lovită (cu două baghete), produce sunete. ♢ Expr. A bate toba = a) a bate ritmic cu degetele într-un obiect (din nervozitate sau din nerăbdare); b) (fam.) a avea accese de tuse, a tuşi; c) (fam.) a divulga un secret, a lansa tot felul de ştiri. A bate toba (la urechea) surdului = a vorbi cuiva degeaba, a sfătui pe cineva zadarnic, a nu fi ascultat. A face (pe cineva) tobă de bătaie sau a face (cuiva) pântecele (sau spinarea) tobă = a bate zdravăn (pe cineva). A fi (sau a ieşi) tobă de carte (sau de învăţătură) = a fi foarte învăţat. A umbla cu toba sau a-i bate (cuiva) toba sau a vinde averea (cuiva) cu toba = a vinde lucrurile sau averea cuiva la licitaţie publică. 2. Nume dat mai multor obiecte de lemn sau de metal, fixe sau mobile, în formă de cilindru gol. ♢ Tobă de eşapament = cutie cilindrică la motoarele cu ardere internă, care amortizează zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. ♦ Organ de maşină folosit pentru transmiterea unei forţe de tracţiune prin intermediul unui cablu sau al unui lanţ. ♦ Cutie metalică de formă rotundă sau dreptunghiulară, în care se bobinează filmul pentru unele aparate de proiecţie. 3. Mezel preparat din bucăţele de carne, de slănină, de măruntaie etc. introduse în membrana care formează stomacul porcului. 4. (La jocul de cărţi) Caro. [Var.: (înv. şi pop.) dóbă s.f.] – Din magh. dob.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÓCĂ, toci, s.f. 1. Căciuliţă sau pălărioară fără boruri, purtată de femei. 2. Acoperământ pentru cap, de formă cilindrică, fără boruri, purtat de magistraţi şi de avocaţi în exerciţiul funcţiunii. – Din fr. toque.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÓLĂ, tole, s.f. Foaie de tablă (groasă) tăiată la dimensiunile necesare pentru o anumită lucrare. – Din fr. tôle.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TRĂÍ, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A se afla în viaţă; a exista, a vieţui. ♢ (În formule de mulţumire, de salut, de urare etc.) Sa trăieşti! ♢ Expr. (Formulă de jurământ) Aşa să trăiesc (sau să trăieşti etc.) = pe cuvânt de onoare, zău (aşa). 2. Intranz. A dura, a se menţine, a dăinui; a se perpetua. 3. Intranz. şi tranz. A-şi duce, a-şi petrece viaţa. ♢ Expr. (Intranz.) A trăi cu capul în nori = a nu-şi da seama de realitate, a rămâne străin de ceea ce se petrece în jurul său. (Tranz.) A-şi trăi traiul = a se bucura de viaţă, a duce un trai bun, fără griji. A-şi trăi traiul (şi a-şi mânca mălaiul) = a îmbătrâni, a ajunge la capătul vieţii. ♦ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. „pentru”) A-şi închina, a-şi consacra viaţa unui scop. ♦ Intranz. A se bucura, a profita din plin de viaţă. 4. Intranz. (Cu determinări locale) A fi stabilit undeva; a locui. 5. Intranz. A-şi petrece viaţa împreună cu cineva; a convieţui. ♦ A avea relaţii de dragoste cu cineva (fără a fi căsătorit cu el, în afara căsătoriei legale). 6. Intranz. A-şi procura cele necesare traiului, a-şi câştiga existenţa, a se întreţine. ♢ Expr. A trăi pe spinarea cuiva = a se întreţine din munca sau din câştigul altcuiva. ♦ (Rar; cu determinări introduse prin prep. „cu”) A se hrăni cu... 7. Tranz. Fig. A simţi cu intensitate, a participa emotiv, sufleteşte (la...). – Din sl. trajati.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÚTĂ1, tute, s.f. (Reg.) Persoană care vorbeşte vrute şi nevrute; p. ext. prostănac, tont. – Et.nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÚTĂ2, tute, s.f. Instrument în formă de cilindru, folosit pentru a prinde şi scoate ţevile rămase accidental în gaura unei sonde. – Din fr. tute.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÚBĂ, tube, s.f. Instrument muzical de suflat din alamă, cu registru grav, format dintr-un pavilion larg, un tub răsucit şi un mecanism de pistoane. – Din fr., lat. tuba.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÚRĂ1, ture, s.f. 1. Totalitatea salariaţilor care lucrează în acelaşi timp şi după acelaşi program într-o întreprindere sau instituţie în care se lucrează cu mai multe schimburi; schimb. ♦ Intervalul de timp cât lucrează o tură1 (1). 2. (Rar) Tur1 (1). 3. (Înv. şi reg.) Rişcă. – Din fr. tour.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÚRĂ2, ture, s.f. Piesă, în formă de turn, la jocul de şah; turn (2). – Din fr. tour.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

TÁPĂ, tape, s.f. Scobitură, tăietură care se face la capătul lemnelor de construcţie pentru a le putea îmbina unele cu altele. ♦ Tăietură care rămâne în trunchiul unui copac când tăietorul loveşte cu toporul o dată pieziş şi altă dată orizontal. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁMĂ1, rame, s.f. 1. Cadru de lemn, de metal etc. în care se pune o fotografie, un tablou etc.; p. ext. tablou, fotografie înrămată. 2. Schelet de formă, mărimi şi materiale diferite, în care se fixează ceva. 3. Fâşie de piele flexibilă şi groasă cusută pe marginea încălţămintei şi servind la fixarea tălpii de faţă. – Din rus. rama. Cf. germ. R a h m e n.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁMĂ2, rame, s.f. Vâslă (a unei ambarcaţii) manevrată pe o singură parte. – Din fr. rame.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁNĂ, răni, s.f. 1. Ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă. ♢ Expr. Bun de pus la rană, se spune despre un om foarte bun. A pune sare pe rană = a întărâta pe cineva, a stârni lucrurile, agravând situaţia. A pune degetul pe rană = a găsi şi a arăta în mod lămurit pricina unei stări de lucruri supărătoare, a dezvălui adevărata cauză a unei situaţii neplăcute. 2. Fig. Durere morală, suferinţă, chin sufletesc. – Din sl. rana.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁTĂ, rate, s.f. 1. Cotă, parte eşalonată care urmează a fi vărsată sau distribuită, la un termen dinainte fixat, în contul unei datorii sau al unei obligaţii. ♢ Loc. adj. şi adv. În rate = cu plata eşalonată în tranşe (egale). 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Rata dobânzii = raportul procentual dintre dobândă şi suma împrumutată. Rată a finanţării interne = raportul dintre sursele de autofinanţare şi valoarea investiţiei. – Din germ. Rate.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÁZĂ, raze, s.f. 1. Linie dreaptă după care se propagă lumina; traiectorie luminoasă. ♦ Zonă luminoasă; lumină, strălucire. 2. Fig. Licărire, pâlpâire, semn slab, indiciu vag de... 3. (Fiz.) Radiaţie. ♢ Raze X (sau röntgen) = unde electromagnetice cu lungimi de undă mult mai mici decât acelea ale luminii. 4. Distanţa de la centrul unui cerc până la orice punct de pe circumferinţă sau de la centrul unei sfere până la orice punct de pe suprafaţa ei. 5. Distanţă până la care se exercită o acţiune în jurul centrului de unde porneşte. ♢ Rază de acţiune (sau de activitate) = loc până unde se întinde puterea sau influenţa cuiva sau a ceva. 6. (Reg.) Ramificaţie a coarnelor cerbului. – Lat. radia (= radius).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RĂCÍ, răcesc, vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină (mai) rece, a(-şi) scădea, a(-şi) micşora temperatura. ♢ Expr. (Tranz.) A-şi răci gura degeaba (sau în zadar, de pomană, de-a surda) = a vorbi fără folos, a insista zadarnic, fără rezultat. ♦ A pierde sau a face să piardă căldura vitală obişnuită (din cauza unei spaime, a unei emoţii etc.); a îngheţa, a încremeni. 2. Intranz. A se îmbolnăvi contractând o răceală (3). 3. Fig. A-şi pierde însufleţirea, interesul (pentru cineva sau ceva); a deveni indiferent; a se înstrăina, a se îndepărta. – Din rece.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RĂGÍ vb. IV v. rage.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RĂNÍ, rănesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A(-şi) face o rană, a (se) vătăma. ♦ Tranz. Fig. A produce cuiva o durere morală, a-l îndurera sufleteşte; a jigni, a ofensa. – Din sl. raniti.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RĂRÍ, răresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre obiecte de acelaşi fel) A fi, a se afla, a deveni (mai) rar faţă de celălalt (în timp sau în spaţiu). ♦ (Despre oameni) A deveni mai puţini la număr. 2. Refl. şi tranz. A fi, a deveni sau a face să fie, să devină mai puţin des sau mai puţin compact. 3. Tranz. A încetini ritmul unor acţiuni. ♢ Expr. A (o) mai rări cu ceva = a face, a da, a oferi ceva la intervale mai mari decât de obicei, a încetini ritmul unei activităţi, a o lăsa mai domol. A (o) mai rări de (pe) undeva (sau cu cineva) = a se duce undeva sau la cineva (tot) mai rar. – Din rar.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÓMĂ1, come, s.f. Pierdere totală prelungită a cunoştinţei, a sensibilităţii şi motricităţii, asemănătoare cu un somn adânc, provocată de o ruptură a vaselor creierului, de diabet, de uremie sau de alte boli. ♦ (Impr.) Agonie. ♢ (Arg., loc adj. şi adv.) De comă = extraordinar, nemaipomenit. – Din fr. coma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÓMĂ2, come, s.f. 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn folosit pentru a indica în muzica instrumentală frazarea, iar în muzica vocală locurile unde se respira. 2. (Germanism, reg.) Virgulă. – Din germ. Komma, fr. comma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÍFĂ s. f. filament care formează aparatul vegetativ (miceliul) ciupercilor. (< fr. hyphe)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

RÚDĂ1, rude, s.f. 1. Persoană care face parte din aceeaşi familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sânge sau prin alianţă; rudenie (2), rubedenie. ♢ Expr. A avea rude la Ierusalim = a avea persoane influente care îţi acordă protecţie; a avea proptele. Pe rudă (şi) pe sâmânţă = a) pe toţi, fără excepţie, până la unul; b) peste tot. ♦ Familie, neam, viţă. 2. (Pop.) Soi, sămânţă de animale sau de plante. ♢ Loc. adj. De rudă = de prăsilă, de reproducţie. Berbec de rudă. – Din bg. roda.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÚDĂ2, rude, s.f. (Reg.) 1. Prăjină, par, drug. 2. Oişte, proţap. – Din magh. rud, scr. ruda.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÚFĂ, rufe, s.f. 1. Obiect de îmbrăcăminte care se poartă direct pe corp; p. ext. (la pl.) cearceafuri, feţe de masă etc.; albituri, schimburi. ♢ Expr. Rufele (murdare) se spală în familie = certurile şi neînţelegerile familiale sau dintr-un cerc intim trebuie rezolvate în cadrul familiei sau al cercului respectiv. 2. (Reg.) Zdreanţă, cârpă. – Din sl. ruho.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÚJĂ2, ruje, s.f. (Fam.) Bandă de pânză, de stofă, de dantelă etc. plisată sau încreţită, care serveşte ca ornament la diferite obiecte de îmbrăcăminte. [Var.: ríjă s.f.]- Cf. fr. r u c h e.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÚTĂ1, rute, s.f. Drum urmat de un vehicul; linie străbătută de o cale de comunicaţie între două localităţi; traseu. – Din fr. route.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÚTĂ2, rute, s.f. (Bot.) Virnanţ. – Din lat. ruta.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÍGĂ, rigi, s.m. 1. (înv.) Rege. 2. Carte de joc cu figura regelui; popă, crai. – Din ngr. ríghas.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÍLĂ s.f. v. ril.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÍMĂ, rime, s.f. Repetare a sunetelor finale în două sau în mai multe versuri (începând cu ultima silabă accentuată); p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvânt (ori segment dintr-un cuvânt) care rimează cu altul. ♦ Vers. – Din fr. rime.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÍNĂ, rine, s.f. Jgheab prin care metalele şi aliajele topite se scurg din cuptoare în oalele de turnare sau de transport. – Din germ. Rinne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÉMĂ, deme, s.f. Unitate administrativ-teritorială în Grecia antică şi în Imperiul Bizantin. – Din fr. dème.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

RÓLĂ, role, s.f. 1. Rotiţă sau cilindru care se învârteşte în jurul unui ax pentru a face să alunece mai repede un lanţ, o curea de transmisie etc. Rolă de lanţ. 2. Corp în formă de cilindru care poate fi rostogolit în jurul axei sale de simetrie, folosit ca organ de rulare sau ca unealtă de prelucrare prin apăsare. 3. Piesă mecanică de formă cilindrică cu ax interior, care se roteşte uşor pentru a putea fi antrenată de film, având rolul de a imprima acestuia un anumit traseu în aparatul de fotografiat sau de filmat. 4. Unealtă formată dintr-un cilindru de lemn sau de aliaje neferoase, care serveşte la unele lucrări de finisare în construcţii (zugrăvit, tencuit). Rolă de tencuit. 5. Piesă de contact a unor trolee, constituită dintr-o roată cu şanţ, care se rostogoleşte pe firul de contact. 6. (Reg.) Cuptor al maşinii de gătit. – Din germ. Rolle.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÍNĂ, dine, s.f. (Fiz.) Unitate de măsură a forţei, egală cu forţa care imprimă unui corp cu masa de un gram acceleraţia de un centimetru pe secundă la pătrat. – Din fr. dyne.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

KÁMĂ s.f. Formă de relief izolată în partea superioară a unei delte, cu aspect neted, care ia naştere datorită sedimentării fluviatile sau lacustre a materialului detritic între o masă de gheaţă stagnantă şi versanţii văii. (din engl. kame < scoţ. kame = pieptene < engl. med. (de N) camb = pieptene < engl. veche)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

RÓUĂ s.f. Picături de apă care acoperă dimineaţa suprafaţa pământului, obiectele de pe sol, vegetaţia etc., formate prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă în momentul în care temperatura scade până la punctul la care vaporii ajung la saturaţie. ♢ (Fiz.) Temperatură de rouă = temperatură la care trebuie răcit, sub presiune constantă, un amestec de vapori şi gaze cu conţinut constant de vapori, pentru ca, din cauza saturaţiei cu vapori, să apară primele picături de lichid. ♢ Loc. adj. Ca roua = delicat, fraged; curat, pur. Loc. adv. Pe rouă (nescuturată) = dis-de-dimineaţă. ♦ Compus: roua-cerului = mică plantă erbacee insectivoră, cu flori mici, albe şi cu frunze lungueţe dispuse în rozetă bazală, acoperite de peri care secretă o substanţă vâscoasă (Drosera rotundifolia). [Pr.: ro-uă] – Lat. ros, roris.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÁMĂ s.f. (în ţările româneşti) 1. Recensământ făcut de domnie, pentru fixarea birului. 2. Dare în bani care îngloba toate obligaţiile financiare ale birnicilor. – Din seamă.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SĂDÍ, sădésc, vb. IV. Tranz. A introduce în pământ răsaduri, puieţi etc. pentru a prinde rădăcini şi a se dezvolta; a planta ♦ A semăna. – Din sl. saditi.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÁPĂ1, sape, s.f. 1. Unealtă agricolă pentru săpat şi prăşit, alcătuită dintr-o lamă de oţel plană sau puţin concavă, fixată aproape perpendicular într-o coadă de lemn. ♦ Sapă rotativă = maşină agricolă (cu tracţiune animală) care sfărâmă, cu ajutorul unor discuri stelate, crusta formată la suprafaţa pământului înainte de răsăritul plantelor. ♢ Expr. A ajunge (sau a se vedea, a aduce, a lăsa etc.) la (sau în) sapă de lemn = a (se) ruina. 2. Dispozitiv care constituie extremitatea inferioară a garniturii de foraj, cu ajutorul căruia se sapă gaura de sondă. 3. Piesă metalică de la partea posterioară a afetului unui tun, care se înfige în pământ la tragere, servind astfel la fixarea tunului. 4. Fiecare dintre cei patru căpriori de la colţurile unei case ţărăneşti. – Lat. sappa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÁPĂ2 s.f. (Pop.) Faptul de a săpa. – Din săpa (derivat regresiv).

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÁPĂ3, sape, s.f. (La cai sau, mai rar, la alte animale) Crupă. – Cf. scr. s a p i.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

DÍCĂ adv. v. adică.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÉNĂ s.f. Frunze uscate de siminichie, întrebuinţate ca purgativ şi ca diuretic. – Din tc. sena. Cf. lat. s e n e.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÍCĂ, sici, s.f. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze mari de culoare verde-închis dispuse în rozete şi cu flori mici albăstrui sau roşietice în formă de spiculeţe (Statice gmelini). – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÍGĂ s.f. Mineral alb sau roşu care se găseşte în natură sub formă de bolovani sau de nisip şi care se foloseşte la zugrăveli şi în tăbăcărie. – Din scr. siga.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÍLĂ, sile, s.f. 1. Sentiment de dezgust, de scârbă, de neplăcere, de repulsie faţă de cineva sau de ceva; aversiune. ♢ Loc. adv. În (sau, rar, cu, înv. de) silă = fără tragere de inimă, fără interes, fără plăcere; din obligaţie. 2. Constrângere. Loc. adj. şi adv. Cu (de-a) sila ori în (sau de, cu) silă = fără voie, în mod forţat. ♢ Loc. adv. De silă, de milă = fiind obligat sau nevoit să..., vrând-nevrând; de voie, de nevoie. ♢ Loc. vb. (Înv. şi reg.) A face (cuiva) silă = a sili (1), a forţa (pe cineva). ♢ Expr. (Înv. şi reg.) A-şi face silă = a-şi da mare osteneală, a se strădui. ♦ Violenţă, abuz săvârşit împotriva cuiva. 3. (Înv.) Putere, forţă. ♦ (Concr.) Armată, oaste. ♦ (Reg.; cu determinări introduse prin prep. „de”) Mulţime de... – Din sl. sila.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÉVĂ, (rar) seve, s.f. Suc nutritiv încărcat cu săruri minerale, care circulă în vasele plantelor şi le hrăneşte. ♦ Fig. Izvor de energie; putere, vigoare, vlagă. – Din fr. sève.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

HÁLĂ s. f. 1. piaţă acoperită. 2. construcţie de dimensiuni mari, acoperită, cu una sau mai multe deschideri, folosită în scopuri industriale, ca depozit, expoziţie etc. (< fr. halle, germ. Halle)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

GÚTĂ3 s. f. fir confecţionat din fibre sintetice, de care se leagă cârligul undiţei. (< engl. gut)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

GÚTĂ2 s. f. 1. (farm.) picătură de lichid care se scurge dintr-un flacon. 2. ornament al antablamentului ordinului doric având această formă. (< fr. goutte, lat. gutta)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

GÚTĂ1 s. f. boală de nutriţie provocată prin depunerea sărurilor acidului uric la încheieturi şi prin umflături dureroase ale acestora; podagră. (< fr. goutte)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

GÚMĂ s. f. 1. substanţă vâscoasă secretată de unele plante sau obţinută sintetic, care se întăreşte în contact cu aerul. 2. bucăţică de cauciuc pentru şters urmele de creion sau de cerneală lăsate pe hârtie; radieră. o ~ de mestecat = bomboană din gumă (1), cu o glazură dulce, care se mestecă în gură. (după fr. gomme, it. gomma, lat. gummi)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

SÓBĂ1, sobe, s.f. Instalaţie pentru încălzit (cu lemne, cărbuni, gaze etc.) încăperile de locuit sau pentru gătit, făcută din cărămidă, din teracotă, din fier sau din fontă. – Din tc. soba.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÓBĂ2, sobe, s.f. (Reg.) Cameră, odaie de locuit. – Din magh. szoba.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÓLĂ1, sole, s.f. Porţiune de teren cultivată cu aceeaşi plantă, în cadrul unui asolament. – Din fr. sole.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÓLĂ2, sole, s.f. Nume dat mai multor specii de peşti marini plaţi, ovali, acoperiţi cu solzi fini, care trăiesc pe fundul nisipos al mărilor, la mică adâncime (Solea). – Din fr. sole.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

STRĂ- Element de compunere care formează substantive sau adjective care arată vechimea, originea îndepărtată, depărtarea etc., verbe care arată intensificarea acţiunii exprimate de verbul de bază sau verbe care arată că acţiunea indică pătrunderea dintr-o parte în alta sau trecerea printr-un spaţiu. – Lat. extra.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÚMĂ, sume, s.f. 1. Rezultatul operaţiei de adunare a unor numere, a unor cantităţi sau a unor lucruri de acelaşi fel; total. ♢ Sumă aritmetică = rezultatul adunării unui şir de numere luate în valoare absolută. Sumă algebrică = rezultatul adunării unor cantităţi de acelaşi fel, ţinând seama de semnul lor. ♦ Cantitate totală, totalitate. Cantitate de bani. ♢ Expr. A-şi face suma = a agonisi atât cât crede că îi trebuie. Număr (mare); mulţime, sumedenie. – Din lat. summa, pol. suma.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

SÚPĂ, supe, s.f. Fiertură de carne, de legume sau de carne cu legume, uneori cu adaos de tăiţei, fidea etc. – Din fr. soupe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚCĂ1, cuci, s.f. Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struţ), pe care o purtau căpeteniile turceşti şi domnitorii români în timpul ceremoniilor. – Din tc. kuka.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚCĂ2, cuci, s.f. (Rar) Femela cucului (1). – Cuc + suf. .

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚCĂ3, cuci, s.f. (Reg.) Deal înalt şi izolat; vârf de deal. – Et. nec.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

GÓMĂ s. f. 1. formaţie patologică nodulară de origine infecţioasă sau parazitară (luetică). 2. substanţă vâscoasă produsă de unele plante sub acţiunea anumitor bacterii. 3. (fam.) eleganţă exagerată, pretenţioasă (în vestimentaţie); snobism. (< fr. gomme)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

SÚLĂ, sule, s.f. 1. Unealtă (folosită de cizmari şi de cojocari) formată dintr-un ac lung şi gros de oţel, drept sau curb, fixat într-un mâner, cu care se găureşte pielea, talpa etc. spre a putea petrece acul sau aţa prin ele. 2. (Reg.) Peşte mic cu corpul foarte subţire şi alungit (Syngnatus nigrolineatus). – Lat. subula.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÓXĂ, coxe, s.f. 1. (Anat.) Coapsă. 2. (Zool.) Unul dintre segmentele picioarelor la artropode. – Din lat. coxa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÓTĂ, cote, s.f. 1. Parte cu care cineva contribuie la formarea unui fond, la o cheltuială comună etc.; parte care îi revine cuiva în urma unei repartizări, a unei împărţeli etc. ♢ (Ec.) Cota bursei = a) nivelul cursului la bursă; b) lista valorilor cotate la bursă. ♦ Parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinaţie sau care este supusă unui anumit regim; p. ext. raport sau număr abstract care reprezintă această parte. 2. (ieşit din uz) Contribuţie obligatorie pe care statul o impunea producătorilor şi care consta în predarea unor cantităţi de produse dinainte stabilite la termenele şi preţurile fixate de stat. ♢ Cotă de întreţinere = sumă de bani cu care fiecare dintre colocatari contribuie la cheltuielile comune de întreţinere a imobilului respectiv. 3. (Concr.) Loc pe un teren, corespunzător unei altitudini marcate pe o hartă; nivel la care se află un loc, o construcţie etc. ♢ Cota apelor = nivelul unei ape curgătoare. 4. Fiecare dintre valorile numerice ale dimensiunilor unui obiect reprezentat prin desen. 5. Ansamblu de semne, simboluri, cifre, litere care indică locul unor cărţi, al unor documente etc. într-o bibliotecă, într-un inventar etc. – Din fr. cote.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚLĂ, cule, s.f. 1. Clădire în formă de turn, cu baza dreptunghiulară (care servea, în trecut, şi ca loc de apărare). 2. (Înv.) Turn circular; cupolă, boltă. ♦ Turn boltit în palatul domnesc, în care se păstra vistieria; p. ext. vistierie, tezaur. 3. (Înv.) Beci boltit; subterană. 4. (Înv.) Conac boieresc, casă (fortificată) a proprietarului unei moşii. – Din tc. kula. Cf. bg., scr. k u l a.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚTĂ, cute, s.f. 1. Îndoitură (adâncă) într-un obiect de îmbrăcăminte; încreţitură, fald, creţ, pliu. ♦ Urmă, dungă rămasă pe o ţesătură sau pe o hârtie în locul unde au fost îndoite. ♦ Încreţitură a scoarţei pământului, formată sub acţiunea forţelor tectonice. 2. Zbârcitură (a obrazului); rid, creţ. – Din bg. kuta.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚPĂ1, cupe, s.f. 1. Vas de băut mai mult larg decât adânc (cu picior); pahar cu picior, în formă de potir cu gura largă, din care se beau băuturi alcoolice. ♦ Conţinutul unui astfel de vas sau de pahar. ♦ Fig. Caliciu. 2. (Pop.) Unitate de măsură pentru lichide (mai mare de un litru). ♦ Cană, vas având această capacitate. 3. Trofeu în formă de cupă1 (1), care se atribuie câştigătorului unei competiţii sportive; p. ext. competiţie sportivă desfăşurată în vederea câştigării unui astfel de premiu. ♦ Sistem de organizare şi de desfăşurare a unor competiţii sportive, în care câştigătorul final este desemnat prin eliminarea succesivă a adversarilor, primind drept trofeu o cupă1 (3). 4. Piesă metalică (în formă de vas deschis) montată la elevatoare şi la alte maşini şi în care se pot încărca materiale lichide, pulverulente, pământ sau piatră. 5. Plantă cu tulpina foarte scurtă, care face o singură floare albastră-azurie (Gentiana acantis). ♢ Compus: cupa-vacii = plantă agăţătoare cu frunze în formă de săgeată şi cu flori mari, albe, asemănătoare cu ale zorelelor (Calystegia sepium). – Lat. cuppa (cu sensuri după fr. coupe), (2) magh. kupa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚPĂ2, cupe, s.f. Una dintre culorile cărţilor de joc (în formă de inimă de culoare roşie). – Din ngr. kúpa.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚPĂ3, cupe, s.f. Tăietură în croitorie; croială. – Din fr. coupe.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

CÚRĂ, cure, s.f. Tratament medical constând din aplicarea metodică a unor mijloace terapeutice (băi, regim etc.). ♢ Cură balneoclimatică = folosire în scop terapeutic a apelor minerale, a nămolurilor, a factorilor climatici etc. – Din fr. cure, lat. cura.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

A (se) lăsa ≠ a (se) ridica

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A (se) mări ≠ a (se) micşora, a (se) reduce

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A (se) răci ≠ a (se) încălzi

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A băga ≠ a scoate

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A găsi ≠ a pierde

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A grăi ≠ a tăcea

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A mări ≠ a (se) împuţina, a denigra, a diminua

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A răci ≠ a înfierbânta

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A rări ≠ a îndesi

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A se găsi ≠ a lipsi

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A se găti ≠ a se despodobi, a se dezgăti

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A trăi ≠ a muri

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A vădi ≠ a masca, a voala

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

A văra ≠ a ierna

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Bază ≠ vârf

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

După ≠ înainte, până

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Fală ≠ modestie, simpleţe

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Hulă ≠ laudă, panegeric

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Jenă ≠ îndrăzneală

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Milă ≠ cruzime, nemilă, neîndurare

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Năuc ≠ deştept, inteligent, mintios

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Vară ≠ iarnă

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

Vină ≠ inocenţă

Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002

GÚR//Ă ~i f. 1) (la oameni) Cavitate în partea inferioară a feţei, delimitată de buze. ♢ ~-cască a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestând interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care stă nedumerită, neînţelegând ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepăsătoare şi distrate. ~-de-lup defect congenital al feţei omului, constând dintr-o fisură la buza şi gingia superioară, prin care cavitatea bucală comunică cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emoţie, de oboseală etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mână până la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a săruta pe cineva. 2) (la om şi la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. ♢ De-ale ~ii alimente; hrană. A pune (sau a lua) ceva în ~ a mânca puţin. A da şi bucăţica de la ~ a da şi puţinul pe care-l are. A-i lua pâinea de la ~ a lipsi de mijloace de existenţă. A da (cuiva) mură-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a dispărea fără urmă. A ţipa (sau a striga) ca din ~ de şarpe a striga disperat. ~a-leului plantă erbacee decorativă cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului plantă erbacee cu frunze alungite şi cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cât se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singură dată; îmbucătură. 4) Persoană (membru al unei familii) care trebuie hrănită. 5) Parte a aparatului de vorbire. ♢ A închide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva să tacă. A tăcea din ~ a nu vorbi. Cu jumătate de ~ fără mare dorinţă. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea să spună altul, în momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destăinui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ spartă a fi prea vorbăreţ. A avea o ~ cât o şură a) a avea gură mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fără să se ţină de cuvânt. A intra în ~a lumii a fi vorbit de rău. A se pune în ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A se lua după ~a cuiva a acţiona după sfatul cuiva. A sări cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele bârfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ♢ A nu i se auzi ~a a fi tăcut. A striga (sau răcni, a ţipa) cât îl ţine ~a, a striga (sau a răcni, a ţipa) în ~a mare a striga foarte tare, din răsputeri. A nu avea ~ (să răspundă, să vorbească ceva) a nu îndrăzni să răspundă sau să vorbească. 7) Deschizătură (a unei încăperi, instalaţii, a unui obiect etc.) prin intermediul căreia se introduce sau se evacuează ceva. ~a cămăşii. ~ de canal. ~a beciului. ♢ ~ de foc armă grea de foc. A lega ~a pânzei a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe ţesutul; b) a se înstări. 8) Loc unde se varsă o apă (curgătoare). ~a râului. ♢ ~ de incendiu gură de apă la care se racordează un furtun pentru a lua apa aflată sub presiune, în caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A SĂRÍ sar 1. intranz. 1) (despre fiinţe, lu-cruri) A se desprinde brusc din loc, deplasându-se într-o anumită direcţie (în sus, în jos, înainte, înapoi, în stânga, în dreapta); a sălta. ♢ ~ peste cal a îngroşa lucrurile; a exagera. ~ cu gura a) a se amesteca (nepoftit) în vorbă; b) a ocărî; a batjocori. A-i ~ cuiva în gât a) a se repezi la cineva pentru a-l îmbrăţişa; b) a manifesta dragoste (exagerată) pentru cineva. A-i ~ cuiva înainte a se repezi în întâmpinarea cuiva. Surcica nu sare departe de trunchi se spune despre copii care seamănă, mai ales prin unele apucături, cu părinţii. 2) A veni în grabă (pentru a acorda ajutor). ♢ Săriţi! Ajutor! 3) A se repezi cu scop agresiv; a se arunca; a ataca. ~ la bătaie.~ în capul cuiva (sau a-i ~ cuiva în cap) a se năpusti asupra cuiva cu vorbe de ocară; a-i face cuiva scandal. 4) A apărea pe neaşteptate; a răsări ca din pământ. ♢ ~ în ochi a fi foarte evident. 5) (despre obiecte prinse de ceva) A se desprinde brusc (din locul pe care îl ocupă); a-şi schimba momentan poziţia; a se detaşa brusc. Uşa ~t din ţâţâni.A-i ~ cuiva inima (din loc) a fi cuprins de o emoţie puternică. A-i ~ cuiva ţandăra a se înfuria. A-i ~ cuiva ochii (din cap) se spune când cineva simte o durere fizică acută, când muşcă ceva foarte iute, acru etc. Să-mi sară ochii (din cap)! pe cuvânt de cinste! ~ în aer a exploda. Plânge de sare cămaşa de pe el se spune despre cineva, care plânge foarte tare. A-şi ~ din minţi (sau fire) a) a-şi ieşi din minţi; a se sminti; b) a se mânia peste măsură. A-şi ~ din ţâţâni (sau din balamale) a-şi pierde răbdarea; a nu mai putea suporta ceva. 6) A se juca zburdând. 2. tranz. 1) A traversa printr-un salt. ~ şanţul. 2) A trece cu vederea (voit sau din greşeală). ~ un alineat. /<lat. salire

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

A TRĂ//Í ~iésc 1. intranz. 1) A se afla în viaţă; a-şi duce existenţa; a vieţui; a exista. ♢ ~ cât lumea a avea o viaţă foarte lungă. Să trăieşti! a) formulă de salut; b) formulă de mulţumire pentru un bine făcut. 2) (urmat, de obicei, de un circumstanţial de mod) A practica un (anumit) mod de trai; a duce. ♢ ~ ca în sânul lui Dumnezeu (sau lui Avraam) a duce o viaţă îmbelşugată şi fără griji. 3) A profita de bunurile vieţii; a se bucura de viaţă. 4) A fi stabilit cu traiul (întru-un anumit loc); a locui. 5) pop. A fi în relaţii de dragoste cu cineva. ♢ ~ bine (sau rău) cu cineva a se împăca bine (sau rău) cu cineva. ~ (cu cineva) ca mâţa cu câinele a nu se înţelege (cu cineva). 6) A continua să existe; a dura; a dăinui; a persista. 7) (urmat de un complement indirect cu prepoziţia din) A-şi asigura existenţa cu mijloacele necesare. ~ din salariu.~ din seul său a-şi duce viaţa din ceea ce a agonisit. ~ pe spinarea cuiva a parazita. 8) (urmat de un complement indirect cu prepoziţia cu) A-şi menţine existenţa fizică cu o anumită hrană. ~cu verdeţuri. 2. tranz. 1) A consuma prin existenţă. ~ o viaţă fericită. ~ clipe fericite.A-şi ~ traiul (şi a-şi mânca mălaiul) a ajunge la sfârşitul vieţii. 2) fig. A simţi cu toată făptura. ~ o mare bucurie. 3) A transpune în fapte reale. A-şi ~ arta sa. /<sl. trajati

Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002

BAMĂ, bame, s.f. Plantă anuală cultivată, din fam. malvaceelor (Hibiscus esculentus); fructul acesteia, în stare tânără, asemănător cu o păstaie (din punct de vedere botanic o capsulă), este folosit în alimentaţie ca o legumă; este cunoscută în ţările orientale ca bamia, în cele occidentale drept okra, gumbo sau gombo, iar în cele anglofone şi ca lady finger.

Dicţionar gastronomic explicativ, A.M. Gal, Editura Gemma Print, 2003

ICRĂ, icre, s.f. (În special la pl.) Denumire generică pentru ouăle peştilor; în expr. salată de icre = icre (de crap, de hering, de scrumbie, de ştiucă) emulsionate sub formă de spumă albă, cu adaos de diverse ingrediente (ceapă tocată, măsline, ardei iute); icre tarama = icre de chefal sau ton, conservate sub formă de pastă sărată, de culoare roz-oranj (ngr. tarama), respectiv salata făcută din acestea (ngr. taramosalata); icre de Manciuria sau caviar roşu = icre mari de până la 7 mm diametru, de culoare roşiatică, prelevate de la o specie de somon din Oceanul Pacific (Oncorhynchus keta), utilizate ca şi caviarul; icre negre sau caviar = icre prelevate de la sturioni (morun, cegă, păstrugă ş.a.)

Dicţionar gastronomic explicativ, A.M. Gal, Editura Gemma Print, 2003

CÁMĂ s. f. proeminenţă pe un ax servind spre a ridica, pentru o anumită fracţiune din perioada de mişcare a axului, o tijă. (< fr. came)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

NĂUT s.m. Plantă din familia leguminoaselor (Cicer arietinum), ale cărei boabe mari, comestibile, constituie un aliment de bază în ţările orientale, fiind utilizate întregi, zdrobite sau măcinate, la fel ca fasolea uscată la noi; tradiţional, din năut se prepară falafel (bulete din pastă picantă de năut) şi humus (condiment foarte picant); la noi este mai cunoscut ca surogat de cafea.

Dicţionar gastronomic explicativ, A.M. Gal, Editura Gemma Print, 2003

DÓDĂ, dóde, s.f. 1. (Banat, Olt.) Termen cu care se adresează cineva surorii mai mari. 2. (Trans.; în limbajul copiilor) Mână. 3. (Mold.) Termen cu care se adresează copiii fetelor sau femeilor nemăritate. (creaţie expresivă proprie copiilor, la fel ca şi cocă; după Candrea, sensul 3. ar trebui pus în legătură cu sb. dodola = paparudă (1.) (> (Banat) dodolă), iar, după Scriban, sensul 1. e o variantă a lui dadă)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

DÁDĂ2, dádi, s.m. Tată (al unui ţigan). (din ţig. dad)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

DÁDĂ, dáde, s.f. ~ (din tc. dada = stăpână (a casei), prob. parţial prin interm. bg., sb., magh. dada; în macedorom. dadă)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

CÉGĂ, cegi, s.f. Peşte din fam. acipenseridae (sturioni), un sturion mai mic, de 60-80 cm şi 6-7 kg, caracterizat prin botul lung, ascuţit şi întors în sus, cu mustăţi ca nişte franjuri, adaptat la viaţa în apele dulci aferente Mării Negre şi Mării Caspice; oferă icre negre cu bob mic, de culoare cenuşie-verzuie; se comercializează în Occident ca sterlet (Acipenser ruthenus). – V. sturion.

Dicţionar gastronomic explicativ, A.M. Gal, Editura Gemma Print, 2003

VIZĂ, vize, s.f. Peşte din fam. acipenseridae (sturioni), prezent în Marea Neagră şi Marea Caspică, dar frecvent şi în apele dulci aferente, putând ajunge de 1,5-2 m lungime. – V. sturion

Dicţionar gastronomic explicativ, A.M. Gal, Editura Gemma Print, 2003

VAFĂ, vafe, s.f. Semipreparat industrial, ca o gofră subţire şi uscată, utilizat ca strat de napolitană, înveliş de nuga, de alviţă, sub formă de cornete de îngheţată etc.; din engl. wafer; sin. (înv.) vafelă, din. germ. Waffel. – V. gofră.

Dicţionar gastronomic explicativ, A.M. Gal, Editura Gemma Print, 2003

CĂLÍ vb. IV. În gastronomie, a prăji un aliment în puţină grăsime, înainte de prepararea propriu-zisă, pentru a coagula suprafaţa acestuia sau a-l rumeni, pentru a colora astfel preparatul.

Dicţionar gastronomic explicativ, A.M. Gal, Editura Gemma Print, 2003

GÁLĂ1 s.f. 1. Serbare mare cu caracter oficial; ceremonie. ♢ De gală = sărbătoresc, solemn. 2. Gală de box = reprezentaţie alcătuită din mai multe meciuri de box. [< fr., it. gala].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GÁLĂ2 s.f. 1. (Bot.; de obicei la pl.) Cecidie. 2. (Fig.) Lucru uşor; persoană uşor influenţabilă. [Cf. fr. galle, it., lat. galla – gogoaşă].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GÁMĂ s.f. 1. Scară de evaluare a unor valori sau rezultate. 2. (Muz.) Succesiune de opt sunete dispuse în ordine ascendentă sau descendentă, care ia tonul şi numele notei cu care începe. 3. (Pict.) Succesiune de tonuri, de culori care se armonizează. [< fr. gamme, it. gamma].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GÍGĂ s.f. 1. Vechi dans vioi în trei timpi, de origine engleză; melodia acestui dans, care se prezintă adesea ca un fragment dintr-o compoziţie clasică. ♦ Ultima parte a unei suite instrumentale, urmând după sarabandă. 2. Vechi instrument cu coarde, asemănător viorii. [< fr. gigue, it. giga, engl. jigg].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GÍLĂ s.f. Şopârlă veninoasă cu corp uriaş, de culoare portocalie sau neagră, care trăieşte în America de Nord şi Centrală. [< engl. gila].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GÓMĂ s.f. (Biol.) 1. Formaţie patologică nodulară de origine infecţioasă sau parazitară (mai ales luetică). 2. Substanţă vâscoasă produsă de unele plante sub acţiunea anumitor bacterii. 3. (Fig.) Înfumurare, îngâmfare; snobism. [< fr. gomme, cf. gr. gomos – încărcătură].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GÚTĂ1 s.f. Boală provocată prin depunerea acidului uric la încheieturi şi manifestată prin umflături dureroase ale acestora; podagră. [< fr. goutte].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GÚTĂ2 s.f. 1. (Farm.) Picătură de lichid care se scurge dintr-un flacon. 2. Ornament în formă de picătură de lichid a antablamentului ordinului doric. [< fr. goutte, cf. lat. gutta – picătură].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GÚTĂ3 s.f. Fir confecţionat din fibre sintetice de care se leagă cârligul undiţei. [< engl. gutta].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÍDRĂ s.f. v. hidră.

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

HÓTĂ1 s.f. (Arhit.) Partea de jos, evazată, a vetrei. ♦ Construcţie de zid, de metal etc. aşezată deasupra unei surse de gaze pentru a le colecta şi elimina printr-un coş de ventilaţie. [< fr. hotte].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

HÓTĂ2 s.f. v. jotă.

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

JÓTĂ s.f. Dans popular spaniol cu mişcare repede şi acompaniament de castaniete, la care perechile dansează faţă în faţă pe loc; melodia acestui dans. [Pron. ho-, var. (rar) hotă s.f. / < sp. jota].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÁLĂ2 s. f. plantă ornamentală cu flori mari, roşii sau albe. (< germ. Kalla, lat. calla)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

CÁLĂ1 s. f. 1. încăpere între puntea inferioară şi carlinga navei, în care se pune încărcătura. 2. plan înclinat către mare pe care se construiesc sau se repară nave. 3. piesă pentru calarea (1) roţilor unui vehicul, a unei piese. 4. piesă de diverse forme cu care se controlează dimensiunile pieselor în construcţia de maşini. (< fr. cale)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

IÓLĂ s.f. Ambarcaţie cu vâsle sau cu pânze, strâmtă, lungă şi uşoară, larg răspândită în concursurile de iahting. ♦ Ambarcaţie cu doi arbori, folosită pentru pescuit. ♦ Barcă cu două, patru sau şase rame, folosită de nave în diferite scopuri. [Pron. io-. / cf. fr. yole, sp. yola, engl. Yawl, norv. jol].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÁJĂ s. f. ~ de laminor = cilindri de lucru şi de sprijin ai unui laminor. (< fr. cage)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-LÁNĂ Element secund de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) lână”. [< it., fr. lani-, cf. lat. lana].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

LÉMĂ s.f. 1. (Mat.) Teoremă preliminară a cărei demonstrare serveşte demonstrării teoremei următoare. 2. Cuvânt explicat într-un vocabular; element lexical. [< fr. lemme, it. lemma, cf. lat., gr. lemma].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

LÍGĂ s.f. Uniune de state, de oraşe etc., constituită în vederea realizării unui scop comun; organizaţie. [Cf. fr. ligue, it. liga].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

LÍZĂ s.f. 1. Fenomenul de dezintegrare a elementelor organice (ţesuturi, celule, microbi) sub acţiunea agenţilor fizici, chimici sau biologici. 2. Diminuarea treptată a intensităţii simptomelor unei boli. // -liză – element secund de compunere savantă, cu semnificaţia „soluţie”, „descompunere”, „separare”, „distrugere”. [< fr. lyse, it. lisi, cf. gr. lysis – dizolvare].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

LÓJĂ s.f. I. 1. Fiecare dintre despărţiturile amenajate în jurul unei săli de spectacol, în care încap fotolii numai pentru un număr mic de spectatori. 2. Cameră în care stă portarul unei instituţii în timpul serviciului. 3. (Determinat prin „masonică”) Unitate a unei asociaţii francmasonice. II. 1. Cavitate în floarea unei plante (unde se află ovulele sau polenul) sau în fructul ei (unde se află seminţele). 2. Cavitate în care se află un organ sau altă formaţie anatomică. [Pl. -ji, -je. / < fr. loge].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

LÚPĂ s.f. 1. Instrument optic format dintr-o lentilă convergentă, folosit la examinarea obiectelor foarte mici. 2. (Metal.) Lentilă (2). 3. Umflătură apărută sub piele. ♦ Excrescenţă lemnoasă care apare pe trunchiul sau pe crengile arborilor. [< fr. loupe].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

MÁTĂ s.f. Produs metalurgic intermediar între minereul brut şi produsul finit. [< fr. matte].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

RASĂ, rase, s.f. Rasele sunt subdiviziuni ale speciilor care grupează una sau mai multe populaţii, între care se realizează nelimitat încrucişarea sexuată.

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

MÍRĂ s.f. 1. Riglă cu diviziuni speciale care serveşte la măsurarea indirectă a distanţelor sau la măsurarea înălţimilor. ♦ Bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine şi luminoase, încrucişându-se în toate sensurile, şi care permite o stabilire precisă a clarităţii imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. Cătare (la armă). 3. (Telev.) Imagine standardizată care serveşte la verificarea transmisiei; imagine de reglaj. [< fr. mire, cf. it. mira].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

MÍZĂ s.f. Sumă de bani pe care o pune fiecare participant la un joc de noroc şi care revine câştigătorului. ♦ (Fig.) Fapt scontat. [< fr. mise < mettre – a pune].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

MÓRĂ s.f. Durată de pronunţare a unei silabe scurte, egală cu o optime. [< lat. mora].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

MÓXĂ s.f. v. moxa.

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

MÚFĂ s.f. 1. Bucată scurtă de ţeavă cu filet interior, care serveşte la îmbinarea a două ţevi; manşon (2). 2. Tub de metal deschis la capete cu care se fixează capsa unui fitil. [< germ. Muffe].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

MÚRĂ s.f. (Mar.) 1. Manevră curentă prin care colţul de jos al unei vele se întinde spre proră. 2. Expresie folosită pentru a arăta poziţia velierului în raport cu vântul. [< it. mura].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

MÚSĂ s.f. Cremă bătută; frişcă. [< fr. mousse].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

NÁVĂ s.f. 1. Nume generic dat tuturor mijloacelor sau vehiculelor de navigaţie; vas, corabie, vapor, barcă. ♦ Vehicul aerian care zboară; aeronavă. ♢ Navă cosmică (sau spaţială) = astronavă; navă de linie = cea mai mare navă de război, prevăzută cu artilerie grea, mijlocie şi antiaeriană, precum şi cu o cuirasă puternică; navă-far = navă ancorată în locurile primejdioase unde nu se poate construi un far. 2. Partea centrală a unei biserici creştine; naos. [< it. nave, cf. lat. navis, gr. naus].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

PÚPĂ1 s.f. Partea de dinapoi a unei nave. [< fr. poupe, cf. lat. puppis].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

PÚPĂ2 s.f. Nimfă (3) [în DN]; crisalidă. [< fr. pupe, cf. lat. pupa – fetiţă].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

NÓMĂ1 s.f. Cangrenă a unei mucoase, din care se scurge un lichid cu miros neplăcut. [< fr. noma, cf. gr. nomein – a roade].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

NÓMĂ2 s.f. 1. (Ist.) Diviziune administrativă în vechiul Egipt şi în Grecia. 2. V. nom. [< fr. nome, fr. nomos].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

OÁZĂ s.f. 1. Loc în mijlocul unui deşert, unde există vegetaţie bogată şi apă. ♦ (Fig.) Regiune, loc care contrastează puternic cu ceea ce se află în jur. 2. Porţiune neacoperită de gheaţă în interiorul Antarcticii în care vegetează o floră sărăcăcioasă. [Pron. oa-ză. / < germ. Oase, cf. fr., lat., gr. oasis < cuv. egiptean].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

*yálă s.f., g.-d. art. yálei; pl. yále

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, , Editura Univers Enciclopedic, 2005

ÓLPĂ s.f. (Arheol.) Cană mare pentru turnat apă sau vin. [< gr. olpe].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

PÚPĂ1 / PUPĂ2 – 2 definitii care au fost sterse (presupun de [gall]) si nu inteleg de ce. Chiar daca ele se mai gasesc si in DEX'98, au legatura cu cuvantul NÍMFĂ, si in final, cand se va trece la rezolvarea in intregime a DN-ului, oricum vor trebui introduse. Sau... ar putea ramane pe dinafara, pentru ca in DN-ul meu ele ar fi putut ramane bifate ca fiind rezolvate. [Laura].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÓVĂR s.n. Stil de înot rapid pe o parte, care se execută cu sau fără scoaterea braţului deasupra apei. [< engl. over].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

PÁLĂ1 s.f. 1. Veşmânt femeiesc constând dintr-o bucată de pânză dreptunghiulară, purtat peste etolă de matroanele romane. 2. (Text.) Semifabricat în formă de bandă continuă, obţinut din fibre (de lână, sintetice) pieptănate şi înfăşurate pe bobine. [< lat. palla].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

PÁLĂ2 s.f. Fiecare dintre braţele unei elice de avion şi de vapor sau ale unui rotor de maşină. [< fr. pale, cf. lat. pala – lopată].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

PÁNĂ s.f. 1. Oprire accidentală a funcţionării unei maşini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc. ♢ A rămâne în pană = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situaţie (materială) jenantă; a nu avea bani. 2. (Mar.) Orientare a velelor unei nave cu pânze astfel încât să se opună vântului şi să rămână pe loc; oprire a unei corăbii. [Pl. pane, pene. / < fr. panne].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GĂÓC, găoáce, s.n. (Var.) Găoace. (cf. găoace)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

GĂÓZ s.n. (Var.) Găoază. (cf. găoază)

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

PÁSĂ1 s.f. 1. Trecerea mingii prin lovitură unui jucător din aceeaşi echipă. 2. Înaintare către adversar la scrimă. 3. Miză pe care trebuie s-o depună jucătorii de cărţi la fiecare nou tur. 4. Mişcare a mâinii la hipnotizatori. 5. (Mar.) Pasă de navigaţie = drum navigabil amenajat printr-o zonă de pericole sau printr-un baraj de mine. 6. Stare, situaţie (trecătoare). [< fr. passe].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

PÁSĂ2 s.f. (Tehn.) Trecere a metalului forjat în tiparele sau în matriţele care-l fasonează. [Cf. fr. passée].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÚLĂ2 s. f. 1. (la romani) medalion rotund de aur purtat la gât de copiii din familiile senatoriale sau ecvestre. 2. (ant. şi evul mediu) pecete de metal, bombată, care se ataşa unui act pentru a-l autentifica; act oficial emis de papă sau de un suveran. (< fr. bulle, lat. bulla)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÚLĂ1 s. f. 1. băşică de aer sau de alt gaz în masa unui lichid ori a unui solid. 2. leziune elementară a pielii, sub formă de veziculă de mari dimensiuni. 3. sferă, glob. (< fr. boule, lat. bulla)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

PÍPĂ s.f. 1. Conductă cu secţiunea de ieşire sau de intrare mai mare decât secţiunea curentă. ♦ Tub de porţelan curbat folosit pentru protejarea conductoarelor electrice împotriva apei de ploaie la intrarea acestora în pereţii unei clădiri. 2. Piesă rotitoare care închide succesiv circuitele electrice ale bujiilor unui motor cu electroaprindere. [< engl., fr. pipe].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÚFĂ s. f. cută, fald, umflătură la mâneca unei haine, la pantaloni etc. (< it. buffa)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

GÁFĂ s.f. Vorbă, gest sau acţiune nepotrivită, ofensatoare, săvârşită neintenţionat.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

RÉMĂ s.f. (Fil.; lingv.) Denumire a verbului în terminologia aristotelică. [< fr. rhème, cf. gr. rhema].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

–RÉMĂ Element secund de compunere savantă cu sensul „vâslă”, „prevăzut cu vâsle sau rânduri de vâsle”. [< fr. -rème, it. -rema, cf. lat. remus].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

RÍXĂ s.f. (Rar) Ceartă însoţită de bătaie şi de injurii. ♦ Dispută, controversă. [Var. rix s.n. / < fr. rixe, cf. lat. rixa].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

RÓLĂ1 s.f. Rotiţă folosită la un scripete, la o maşină etc. [< germ. Rolle].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

RÓLĂ2 s.f. v. rol.

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÓXĂ s. f. 1. compartiment în interiorul unei construcţii, al unui local, al unei încăperi. ♢ parte dintr-o sală de tribunal, în care iau loc acuzaţii în cursul proceselor. ♢ despărţitură într-un grajd. ♢ compartiment la malul unei ape pentru parcarea ambarcaţiilor cu motor. 2. loc de refugiu pe marginea pistei de curse automobilistice pentru repararea rapidă a maşinilor. 3. ladă care serveşte la încărcarea-descărcarea animalelor pe o navă. 4. incintă acustică. (< fr. box)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

RÚTĂ s.f. Drum, traseu. ♦ Via, direcţie. [< fr. route].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÓTĂ s. f. lovitură la scrimă cu floreta sau cu sabia. (< fr. botte)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÓSĂ s. f. 1. ridicătură naturală (a unui teren, a unei roci etc.). 2. (anat.) protuberanţă, umflătură, proeminenţă. 3. (fig.) aptitudine. (< fr. bosse)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÓNĂ s. f. femeie angajată ca îngrijitoare la copii; guvernantă. (< fr. bonne, germ. Bonne)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

-BÓLĂ elem. -bol2.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

SÉTĂ s.f. (Biol.) Păr vegetal ţepos. [< it., lat. seta].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

SÓDĂ s.f. Substanţă de culoare albă, de obicei cristalizată, întrebuinţată pentru spălatul rufelor, vaselor etc.; carbonat neutru de sodiu. ♢ Sodă caustică = hidrat de sodiu cristalizat, întrebuinţat la fabricarea săpunurilor şi ca reactiv. [< germ. Soda].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

TÁPĂ s.f. 1. (Mar.; tehn.) Capac cu care se acoperă o deschizătură, gura unui tun. 2. Tăietură făcută la baza arborilor pentru a le orienta direcţia de cădere la tăiere. ♦ Scobitură la capătul elementelor de construcţie din lemn, făcută pentru a le putea îmbina. [< fr. tape].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

TÁSĂ s.f. (Rar) Ceaşcă, cană. [< fr. tasse]

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

-TECĂ Element secund de compunere savantă cu semnificaţia „colecţie”, „depozit”, „custodie”, „dulap”. [Scris şi -thecă. / < it. -teca, fr. -thèque, cf. gr. theke].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÍLĂ2 s. f. 1. sferă de lemn, sticlă, metal etc. pentru popice, biliard, rulmenţi etc. 2. (albă, roşie, neagră etc.) notă care se dădea în trecut la unele facultăţi. 3. (fam.) cap. 4. stâlp de lemn, rotund, în construcţii. (< fr. bille)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÍLĂ1 s. f. produs de secreţie al ficatului, cu rol fiziologic în digestie; fiere. (< fr. bile)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÍGĂ2 s. f. car roman cu două roţi, la care erau înhămaţi doi cai. (< lat. biga)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÍGĂ1 s. f. macara specială la bordul navelor pentru încărcări şi descărcări. (< fr. bigue)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

TÉZĂ s.f. 1. Afirmaţie, propoziţie care trebuie demonstrată. ♦ Susţinere; idee principală dezvoltată într-o scriere oarecare, într-o cuvântare. 2. (În filozofia lui Hegel) Prima etapă a triadei, care este negată de antiteză (3) [în DN]. 3. Lucrare scrisă, trimestrială, semestrială etc. dată de elevi în clasă în prezenţa profesorilor. ♦ Lucrare scrisă, făcută în vederea susţinerii unui examen de licenţă, de doctorat etc. [< fr. thèse, cf. lat., gr. thesis].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

TÍPĂ s.f. 1. (Fam.; peior) Tipesă. 2. (Rar) Literă de tipar pentru imprimare. [< tip + , cf. fr. type].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÉNĂ s. f. 1. platformă închisă, cutie a unui autocamion în care se transportă beton sau alte materiale. 2. cupă a unei macarale care prinde materialul de transportat. (< fr. benne)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

TÚBĂ s.f. 1. Instrument muzical de suflat, din alamă, având tonul cel mai grav, folosit mai ales în fanfare. 2. (Anat.) Formaţiune canaliculară. [< it., fr. tuba].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

TÚTĂ s.f. 1. Instrument în formă de cilindru, folosit pentru prinderea ţevilor rămase în gaura sondei. 2. Vas din material refractar în care se topesc minereurile pentru analiza pe cale uscată. [< germ. (Fang)-tute].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÚLNĂ s.f. Cubitus. [< lat. ulna].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÁZĂ s. f. 1. parte inferioară a unui corp, edificiu etc.; temelie, fundament. ♢ distanţă între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare radiofonică. 2. electrod corespunzător zonei dintre două joncţiuni ale unui tranzistor. 3. (mat.) număr real, pozitiv şi diferit de 1, la care se face logaritmarea. o ~ a puterii (unui număr) = număr care se ridică la puterea indicată de exponent. ♢ latură a unui poligon sau faţă a unui poliedru, în poziţia cea mai de jos. 4. element fundamental, esenţial a ceva (cuvânt, combinaţie chimică etc.). o de ~ = principal, fundamental; a pune ~ ele = a întemeia, a înfiinţa. 5. totalitatea relaţiilor de producţie dintr-o etapă determinată a dezvoltării sociale, economice, pe care se înalţă suprastructura corespunzătoare. 6. loc de concentrare a unor oameni, trupe, mijloace materiale etc. pentru o activitate determinată. o ~ militară = zonă special amenajată şi dotată cu instalaţii, în care sunt concentrate unităţi, mijloace şi materiale de luptă. 7. ~ sportivă = teren special amenajat şi dotat pentru practicarea diferitelor sporturi. 8. substanţă chimică cu gust leşietic, care albăstreşte hârtia de turnesol şi care, în combinaţie cu un acid, formează o sare; substanţă care poate fixa protonii eliberaţi de un acid. (< fr. base, /5/ rus. baza)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

BÁVĂ s. f. parte a peretelui unei gogoşi de mătase din care se extrage mătasea superioară. (< it. bava)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

VÉNĂ s.f. 1. Vas prin care sângele se întoarce spre inimă; vână. 2. (Fig.; liv.) Noroc; conjunctură favorabilă (la un joc de noroc); putere, forţă spirituală. // (În forma ven-, veni-, veno-) Element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) sistemul venos”, „vână”, „venos”. [< fr. veine, lat., it. vena].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

-BÁTĂ elem. bati-.

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

VÍLĂ s.f. 1. Reşedinţă rurală în Imperiul roman sau în evul mediu. 2. Casă elegantă înconjurată de grădină. [< fr. villa, it., lat. villa].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

JITĂ, e s.f. Filon, vână -Din bg., sb. zĩca

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

LADĂ s.f. 1Â?. Cutie mare făcută din scânduri, în care se împachetează, se păstrează sau se transportă o-biecte. 2Â?. Mobilă de lemn în format de cutie mare, lunÂ?gărea ă, în care se păstrează haine, rufe, etc.; cf. lacră. LadĂ? = cista, arca. ANON. CAR., LEX. MARS. 101. Le-avem tot în ladă si le inem tot ascunse, LET, III 284/43. Cine vreodată norocul supt lacată si norocirea în ladă si-au încuiat? CANTEMIR, IST. 07. Încredin ăm la mâna dumÂ?nealor cinsti ilor negu ători a cinstităi Cumpănii Sibiului i la lada Cumpănii.., fl. 2.208 (a. 1751). IORGA, S. D. XII. 59. Pecetluite Iadele cu pecetea Domnească, MAGAZ. IST. I 127B. Să-i deschiză lada lui. BARAC, T. 75. Biblioteca tatălui meu... era intró ladă mare.- c. NEGRUZZI, I 10. El scoase din fundul unei lăzi Iiârbuite... o cute, o perie si o năframă, EMINESCU, N. 21. începură a scoate din lada babei valuri de pânză, CREANGĂ, P. 14. Să aducă fel de fel de cutii, de tronuri si de lăzi, ISPIRESCU, L. 349. Să-i pună chiar pe fundul lăzii. RETEGANUL, P. IV 26/6. Bate, Doamne, pe lelea, De ce sá pierdut cheia, Cá rămas lada'ncuiată Si ea umblă neschimbată, JARNIK-BÂRSEANU, D.. 424, cf. MÂNDRESCU, L. P. 30/10.# A trăi cu banii'n ladă: bine, fericit si în liniste, ZANNE, P. V 68. A nu avea ladă cu cineva = a trăi rău cu cineva, a nu fi în termeni buni. ib. III 203. L-a prins la ladă = cu mâ a 'n sac. PAMFILE, J. II. Lada la mine si cheia la tine = a fi la dispozi ia cuiva. ZANNE, P. III 202. Ladă de gunoiu sau gunoaie) : în care se adună gunoaÂ?iele dintró casă. Jos se zăreste lada de gunoaie. C. PETRESCU, C. V. 215. / (Bucov.) Lada orasului = casa primăriei. Contribu ii din lada orasului. SBIERA, F. 365. / Ladă de hingheri: în care hinÂ?gherii închid câinii prinsi. BOTEZ, B. 25, / (La moară) Postavă (în care curge făina). PAM-PILE, I. C. 186, cf. H. x 130, 413, 436, 506. / (La trăsură) Cutia de scânduri care stă la spatele trăÂ?surii. Boneta si celelalte sunt în lada dela trăsură. CONTEMPORANUL, II 245. / (La luntre) Câciu. DAMĂ?, T. 126, PAMFILE, I. C. 72. / (La teasc) Cos. ib. 222.// P. ext. Con inutul unei lăzi, O ladă de căr i, SĂINEANU, D. U. 3Â?.(Prin Transilv. si la Românii din Iugoslavia) Sicriu, cosciug, GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 360, CABA, SĂL. Copârseul (îi zic mai mult â??lada„) se face numai din scânduri late de brad. DENSUSIANU, T. H. 246. Pune sicriul (lada) in car.SEZ. I 53/21. 4Â?. (Prin Transilv. si Banat) Saltar, cutie (a mesei), chichi ă. Lada mesei = cutia mesei. LB. Lada căru ei = chichi a. Com. C. LACEA, 5Â?. (Mold.) Joc ărănesc. H. X 490. (Plur. si gen.-dat. sing. (neart.) lăzi, rar lade. / Diminutive: (cf. sârb. ladica) lădi ă s. f. (plur. -di e, prin Mold. -di i) = ladă mică; spec. saltar, cutie, chichi ă.; (la albinărit) cosni ă, uleu (BraÂ?sov). Com. ARON. Ladicze = cista, arca. ANON. CAR. Fura tingirile cu bucate... si le ascundeau în lădi a trăsurei. GHICA, s. 76. Să vadă de-s închise... lădi a, portofoliul. C. NEGRUZZl, II 209/19. PapaÂ?galul alb... de pe lădi a caterincei. C. PETRESCU, Î. II 122. Să-mi descuiu lădi ele. TEODORESCU, P. P. 193, cf. SEZ. III 237/17, 239/15, GOROVEI, C. 265; â?? (mai pu in întrebuin ate:) lădĂ? ă a. f. L' au întâlnit cele nouă fete Cu a lor lădu e 'n Spete. MARIAN, D. 280, Cf. TEODORESCU, P. P. 366b; IădicioĂ?ră s. f. Ladicsoare = cistula, arcula. ANON. CAR.; lădisoĂ?ră. s.f.=cutie (mică). HERZ.-GHER. ; lădĂ?ie s. f. = ladă, lădi a (Jina, în Transilv.) GR. S. VI 239; â?? lădioĂ?ră s. f. (pronun . -di-oa-?) = parte a luntrei. H. II 319; â?? lădâ Ă?ie (lădă ie LB.) si lâdă Ă?ică (plur. - uici) s. f. = Iadă mică (PAMFILE), casetă. O lădă ui... cu scriÂ?sori (Moldova), IORGA, S. D. XX. 139. Lădă ui de scândură, ECONOMIA, 211. O lădă uie de argint. SINCAI, HR. III 160/33. Pe velin a lădă uii era o mână de parale. SĂM. I 218. Să dea ostasilor (lui Trebellie) lădă uici de aur si de argint. SINCAI, HR. I 136/7. / Augmentativ: lădĂ?iu s. a. = ladă mare (LB. T. PAPAHAGI, M.); mobilă care serveste ziua ca bancă, iar noaptea ca pat (PĂÂ?CALĂ, M. R. 415) ; ladă, postavă (la moară DAME. T. 153). Nu trebue lăsate găinile să se culce pre mese, lădoaie. ECONOMIA, 107, cf. PAMFILE, I. c. 186. Scoate coastă din lădoiu. MÂNDRESCU, L. p. 156/17. Tu nespălatule, ce sezi pe lădoiu? SEZ. VII 90./ Nomen agentis: lădĂ?r(iu) = caÂ?sier comunal (Jina, în Transilv.). PASCA, GL.I â?? Din germ. Lade, direct (în sensul 4Â?) sau prin mijlocire ungurească (lĂ?da), poate si slavă (serbo-croat lad, pol. lad, rut. lado).

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

VÚTĂ s.f. (Arhit.) 1. Lucrare de zidărie în formă de boltă, construită din pietre puse unele peste altele. ♦ Porţiune a unei bolţi sau a unei arcade cuprinsă între începutul curbei şi un punct oarecare de pe aceasta. ♦ Partea arcuită a unei porţi, a unei ferestre. 2. (Geol.) Creasta unui anticlinal; boltă. [< fr. voûte].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ACĂU, -áuă s.n. Măsură de capacitate (= 56 litri) folosită pe vremuri în Transilvania -Din mag. Akó, sl. Okov&#xf5, sb., cr. Akov

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ZÓNĂ s.f. 1. Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate de cercurile polare şi de tropice. ♦ Fiecare dintre părţile cerului care corespund zonelor terestre. 2. Porţiune delimitată dintr-un tot pe baza unor caracteristici distinctive sau a unei împrejurări speciale. ♦ (Silv.) Suprafaţă denumită convenţional după o plantă-tip. ♦ Spaţiu de operaţii militare; (av.) porţiune a spaţiului aerian din jurul unui aerodrom, care se fixează piloţilor pentru lucru în aer. ♦ Întindere delimitată din punct de vedere administrativ şi economic-financiar; sector. ♦ (Tehn.) Denumire a unor părţi din furnal. ♦ Întindere, extensiune a ceva. 3. Porţiune din suprafaţa unei sfere cuprinsă între două planuri paralele. 4. Bandă de frecvenţă în care oscilaţiile au anumite caractere comune. [< fr. zone, it., lat. zona, gr. zone].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

VÓMĂ s.f. Vomitare. [< voma].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

VÓGĂ s.f. (Rar) Interes deosebit şi momentan stârnit de un personaj, de un lucru, de un obiect etc.; modă. ♦ Faimă de care se bucură cineva. [< fr. vogue].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÁRĂ s. f. 1. drug de metal (destinat prelucrării). ♢ piesă de metal sau de lemn, în construcţii sau în dispozitive tehnice pentru transmiterea eforturilor. ♢ (fig.) obstacol, piedică în calea realizării unui lucru. 2. fiecare dintre cei trei stâlpi care delimitează poarta la unele jocuri sportive. ♢ şut în stâlpul porţii de fotbal. 3. barieră care desparte pe judecători de avocaţi şi împricinaţi; locul de unde se pledează în faţa justiţiei. 4. (herald.) figură diagonală care reuneşte unghiul stâng de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 5. linie verticală sau oblică, element de separare într-un text. ♢ linie verticală care separă măsurile unui portativ. ♢ ridicătură de metal liniară încrustată în tastiera unor instrumente cu coarde ciupite. 6. îngrămădire de aluviuni la gura de vărsare a unui râu într-un fluviu sau în mare. 7. mascaret. (< fr. barre)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

VÍZĂ1 s.f. Semn sau menţiune făcută pe un act pentru a indica faptul că a fost văzut, verificat sau rezolvat. [< fr. visa, cf. lat. visa – văzută].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

VÍZĂ2 s.f. Linie formată din prelungirea razei vizuale printr-un aparat topografic până la un anumit punct de pe teren; (p. ext.) linie trasată pe o planşetă şi care uneşte locul unde se află aparatul de observare cu punctul vizat. [< fr. visée, cf. viser – a ochi].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

VÚTĂ s. f. 1. lucrare de zidărie în formă de boltă. ♢ porţiune a unei bolţi sau arcade între începutul curbei şi un punct oarecare de pe aceasta. ♢ partea arcuită a unei porţi, a unei ferestre. 2. creasta unui anticlinal; boltă. (<fr. voûte)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁSCĂ s. f. organ sporifer intern, la unele ciuperci. (< fr. asque, gr. askos)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁRTĂ s. f. 1. formă a activităţii umane care oglindeşte realitatea în imagini expresive; totalitatea operelor care aparţin acestei forme. o operă de ~ = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. ♢ ĕ liberale = denumire dată în învăţământul medieval gramaticii, retoricii, dialecticii (trivium), aritmeticii, geometriei, astronomiei şi teoriei muzicii (quadrivium). 2. îndemânare deosebită, pricepere, măiestrie, abilitate. o ~ militară = parte a ştiinţei militare care studiază teoria şi practica pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă şi a războiului. (< fr. art, lat. ars, artis)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁRMĂ s. f. 1. unealtă, maşină care serveşte pentru atac sau apărare. o ~ albă = armă destinată luptei corp la corp (baionetă, stilet etc.); a depune ĕle = a se preda; (fig.) a ceda. ♢ (pl.) ansamblul semnelor heraldice de pe o stemă, de pe un blazon. 2. categorie de trupe din forţele armate corespunzând unei activităţi specializate. 3. (fig.) mijloc de combatere a unui adversar pe planul ideilor, al politicii. (< lat. arma)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁRCĂ s. f. (rar) corabie. (< it., lat. arca)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁNTĂ s. f. pilastru pătrat care prelungeşte zidurile laterale ale unui edificiu. (< fr. ante)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁNSĂ s. f. 1. toartă de care se prinde un vas, un coş etc. 2. fir de platină sau de nichelină în formă de laţ, care serveşte la recoltarea sau la însămânţarea microorganismelor. 3. formaţie anatomică în formă de toartă. 4. depresiune profundă a liniei malurilor mării, formând un golf larg. 5. retragere a malului unui râu datorită eroziunii. (< fr. anse, lat. ansa)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁLGĂ s. f. plantă inferioară talofită capabilă de fotosinteză, în mediul acvatic. (< fr. algue, lat. alga)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

CÓMĂ1 s. f. stare letargică de pierdere totală a cunoştinţei, a sensibilităţii şi posibilităţii de mişcare, produsă de o hemoragie cerebrală, diabet, uremie etc. (

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

CÓMĂ2 s. f. (muz.) 1. interval greu perceptibil, între două note enarmonice. 2. semn care indică (în muzica instrumentală) frazele şi (în muzica vocală) locurile unde se respiră. (

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

DicĂ?ionar ortografic abandĂ?n s. n., pl. abandĂ?nuri DicĂ?ionar de neologisme abandĂ?n s. n. pĂ?rĂ?sire, renunĂ?are. o ~ familial = pĂ?rĂ?sire a copiilor, a familiei. â?? (sport) retragere dintrâ??o competiĂ?ie. (<fr. abandon) DicĂ?ionar explicativ ABANDĂ?N ŭri n. 1) v. A ABANDONA. 2) RenunĂ?are a unui concurent de a continua o probĂ? în care este angajat. ♢ ~ de familie pĂ?rĂ?sirea familiei, a copiilor de cĂ?tre persoana care are obligaĂ?ia legalĂ? de a-i întreĂ?ine. /<fr. abandon Anagrame abandon

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

DicĂ?ionar ortografic abandĂ?n s. n., pl. abandĂ?nuri DicĂ?ionar de neologisme abandĂ?n s. n. pĂ?rĂ?sire, renunĂ?are. o ~ familial = pĂ?rĂ?sire a copiilor, a familiei. â?? (sport) retragere dintrâ??o competiĂ?ie. (<fr. abandon) DicĂ?ionar explicativ ABANDĂ?N ŭri n. 1) v. A ABANDONA. 2) RenunĂ?are a unui concurent de a continua o probĂ? în care este angajat. ♢ ~ de familie pĂ?rĂ?sirea familiei, a copiilor de cĂ?tre persoana care are obligaĂ?ia legalĂ? de a-i întreĂ?ine. /<fr. abandon Anagrame abandon

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

îmă, s.f.(reg., înv.) Maică, mamă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ÁFTĂ s.f. (Med.) Ulceraţie superficială, dureroasă, localizată pe mucoasa gurii sau a faringelui. [< fr. aphte, cf. gr. aphta].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

GUMĂ s. f. 1. SubstanţĂ� vâscoasĂ� secretatĂ� de unele plante sau obţinutĂ� sintetic, care se întĂ�reşte în contact cu aerul. 2. BucĂ�ţicĂ� de cauciuc pentru şters urmele de creion sau de cernealĂ� lĂ�sate pe hârtie; radierĂ�. o ~ de mestecat = bomboanĂ� din gumĂ� (1), cu o glazurĂ� dulce, care se mestecĂ� în gurĂ�. -DupĂ� fr. Gomme, it. Gomma, lat. Gummi, germ. Gummi

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁFTĂ s. f. ulceraţie superficială, dureroasă, pe mucoasa bucală. (< fr., gr. aphte)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

ÁLGĂ s.f. Plantă inferioară talofită care creşte în mediul acvatic. [< fr. algue, cf. it., lat. alga].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

RÍZĂ, rize, s.f. Ferecătură de icoană, îmbrăcăminte din metal comun, semipreţios sau preţios, cu care se îmbracă icoana pentru a proteja pictura şi pentru a o înfrumuseţa

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

ÁNSĂ s.f. 1. Toartă de care se prinde un vas, un coş etc. 2. Fir de platină sau de nichelină în formă de laţ, care serveşte la recoltarea sau la însămânţarea microorganismelor. 3. Formaţie anatomică în formă de toartă. 4. Intrând al mării, îngust şi adăpostit. / < fr. anse, cf. lat. ansa].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÁNTĂ s.f. (Arhit.) Pilastru pătrat care prelungeşte zidurile laterale ale unui edificiu. [< fr. ante].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÁRCĂ s.f. Corabie legendară în care s-ar fi adăpostit Noe în timpul potopului; (p. ext.) corabie. [Pl. -ce. / < lat. arca].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÁRTĂ s.f. 1. Formă a conştiinţei sociale care oglindeşte realitatea în imagini expresive; totalitatea operelor care aparţin acestei forme a conştiinţei sociale; operă omenească în care se manifestă talent sau geniu. ♢ Operă de artă = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. ♦ Arte liberale = denumire dată în evul mediu gramaticii, retoricii, dialecticii, aritmeticii, geometriei, astronomiei şi teoriei muzicii. 2. Artă poetică = a) disciplină a criticii literare care studiază regulile de urmat la alcătuirea operelor literare; b) tratat scris de obicei în versuri, poem care exprimă concepţia, convingerile despre menirea artei şi despre idealul poetic al autorului. 3. Fel de a lucra potrivit unor reguli şi deprinderi învăţate; îndemânare, pricepere, măiestrie, meşteşug, abilitate. [Pl. -te. / < lat. ars, cf. it. arte].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

ÁSCĂ s.f. Celulă producătoare şi purtătoare de spori interni, specifică unor ciuperci. [Pl. -ce. / < fr. asque, cf. gr. askos – burduf].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

DÉJĂ, deje, s.f. (Reg.) Vas scund de lemn, cilindric sau în formă de trunchi de con (folosit la prepararea vinului). – Magh. dézsa.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

DÉLĂ, dele, s.f. (Înv.) 1. Acţiune judiciară, proces, cauză (3). ♢ Expr. A da în (sau într-o) delă = a intra în bucluc. 2. Dosar. – Rus delo.

Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958

ÁURĂ s.f. 1. Boare, adiere. 2. (Liv.) Nimb, aureolă (1). 3. Stare particulară care precedă o criză, de obicei în epilepsie. [Pron. a-u-. / < lat., fr. aura].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÁCĂ s.f. Fruct cărnos, cu miezul zemos, conţinând una sau mai multe seminţe. [< lat. bacca].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÁNĂ

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

CÁNĂ

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

CÁNĂ

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

VÁZĂ s.f. Vas de flori. [< fr. vase].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

VÉLĂ s.f. Pânză de corabie; (p. ext.) ambarcaţie cu pânze. ♦ (La pl.) Sport sau agrement practicat pe ambarcaţii cu pânze. [< it. vela].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÁRĂ s.f. Drug de metal (destinat prelucrării). ♦ Piesă de metal sau de lemn, de dimensiuni variabile, folosită în construcţii sau în dispozitive tehnice pentru transmiterea eforturilor. 2. Fiecare dintre cei trei stâlpi care delimitează poarta la unele jocuri sportive. ♦ Şut în stâlpul porţii de fotbal. ♢ A da în bară = (argotic) a greşi, a rata. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocaţi şi impricinaţi; (p. ext.) locul de unde se pledează în faţa justiţiei. 4. (Herald.) Figură diagonală care reuneşte unghiul stâng de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 5. Linie verticală sau oblică, folosită ca element de separare într-un text. ♦ Linie verticală care separă măsurile unui portativ. ♦ Ridicătură de metal liniară dispusă transversal pe tastiera unor instrumente cu coarde ciupite, indicând locurile în care se pot produce sunetele de o anumită înălţime. 6. Îngrămădire de nisip, de mâl etc. la gura unui râu sau a unui fluviu care se varsă într-o mare fără flux şi reflux. 7. (Fig.; med.) Senzaţie apăsătoare, de compresiune asupra unui organ. [< fr. barre].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÁZĂ s.f. I. 1. Partea de jos a unui corp, a unui edificiu etc.; (p. ext.) temelie, fundament. ♦ Latura unui poligon sau faţa unui poliedru, situată în poziţia cea mai de jos. 2. Parte, element fundamental, esenţial, a ceva. ♦ Element principal al unei combinaţii chimice. 3. Bază economică = totalitatea relaţiilor de producţie într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de plecare, de adunare a unor oameni, a unor trupe a unor materiale etc. ♢ Bază militară = loc special pe teritoriul unui stat unde staţionează trupe dotate cu mijloace de luptă necesare acţiunilor de război. 5. Bază sportivă = teren special amenajat şi dotat pentru practicarea diferitelor sporturi. II. Substanţă cu gust leşietic, care albăstreşte hârtia de turnesol şi care, în combinaţie cu un acid, formează o sare. [< fr. base, cf. it. base < gr. basis – sprijin].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÉNĂ s.f. 1. Platformă închisă a unui autocamion în care se aşază încărcătura. 2. Cupă a unei macarale care prinde materialul de ridicat şi transportat. [< fr. benne].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÍLĂ1 s.f. Lichid vâscos cu gust amar, secretat de ficat; fiere. [< fr. bile, cf. lat. bilis].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÍLĂ2 s.f. Sferă de lemn, de sticlă, de metal etc. cu care se joacă popice, biliard, care se foloseşte la rulmenţi etc. ♦ (Cu complinirea: albă, roşie, neagră etc.) Notă care se dădea în trecut la unele facultăţi. [< fr. bille].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÓNĂ s.f. Femeie angajată ca îngrijitoare la copii. [< fr. bonne].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÓSĂ s.f. (Franţuzism) 1. (Med.) Protuberanţă, umflătură, proeminenţă (pe suprafaţa unui organ). 2. Aptitudine, capacitate, dar. [< fr. bosse].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÓTĂ s.f. Lovitură de scrimă cu floreta sau cu sabia. [< fr. botte, it. botta].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÓXĂ s.f. Compartiment în interiorul unei construcţii, al unui local, al unei încăperi etc.; (spec.) despărţitură într-un grajd etc. pentru un singur animal. ♦ (Mar.) Ladă care serveşte la încărcarea şi descărcarea animalelor pe o navă. [< engl., fr. box].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

BÚFĂ s.f. Cută, fald, umflătură la mâneca unei haine, la pantaloni etc. [< it. buffa].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÁLĂ1 s.f. 1. Încăpere aflată între puntea cea mai de jos şi carlinga navei, în care se pune încărcătura. 2. Plan înclinat către mare pe care se construiesc sau se repară nave. [< fr. cale, cf. it. cala, gr. chalan – a coborî].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÁLĂ2 s.f. Piedică folosită pentru a opri deplasarea nedorită a unui vehicul, a unei piese etc. [< fr. cale, cf. prov. calo].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÁLĂ3 s.f. Plantă ornamentală cu flori mari roşii sau albe; floarea acestei plante. [< germ. Kalla, lat. calla].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÁMĂ s.f. Proeminenţă pe un ax care serveşte spre a ridica, pentru o anumită fracţiune din perioada de mişcare a axului, o pârghie ce se sprijină de ea. [< germ. Kamm, fr. came].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÁPĂ s.f. 1. Pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. 2. Dispozitiv de protecţie împotriva accidentelor la maşini, la ferăstraie etc. 3. Poziţia pe care o ia o navă pe un timp foarte rău şi care îi permite să reziste în cele mai bune condiţii. [< fr. cape, cf. it. cappa].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

acău (-áuă) s.n. – Măsură de capacitate (= 56 litri) folosită pe vremuri în Trans. < Mag. akό, din sl. okovῠ, cf. sb., cr. akov (Miklosich, Fremdw, 73; Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 475; Berneker 26).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

apắs, apắsuri, s.n. (înv.) 1. asuprire, opresiune 2. neajuns, necaz, păs

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

CÁSĂ s.f. 1. Dulap, ladă de oţel în care se ţin bani, hârtii de valoare etc. 2. Loc (special amenajat) unde se achită costul cumpărăturilor într-un magazin într-un local. ♦ Ghişeu, încăpere unde se fac încasările şi plăţile într-o întreprindere, într-o instituţie. ♦ Sumă de bani care se află în casieria unei întreprinderi, a unei instituţii. ♢ A face casa = a face bilanţul încasărilor şi plăţilor dintr-o zi. ♢ Plus (sau minus) de casă = diferenţă rezultată în plus (sau în minus) după stabilirea încasărilor şi plăţilor; registru de casă = registru în care se trec sumele încasate şi cele plătite. [< it. cassa].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

băiá, băiéz, vb. I (reg.) 1. a hrăni, a alăpta. 2. a mângâia cu mâna, a alinta. 3. a naşte. 4. a face baie.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

băní, bănésc, vb. IV (înv.) 1. a trata cu cineva. 2. a sâcâi, a face mizerii cuiva.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

bărc (berc), bắrcuri (bércuri), s.n. (reg.) tufiş, dumbravă, rediu, huceag.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

bínă s.f. (reg.) estradă, scenă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

búlă, búle, s.f. (reg.) cârpă, zdreanţă; femeie stricată.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cávă, cáve, s.f. (reg.) adâncitură, scobitură, parte concavă a unui lucru; găvan.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

căoí pers 3 sg. căoie, vb. IV (reg.; despre curcani) a bolborosi, a chiorăi.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

CÓMĂ1 s.f. Stare letargică de pierdere a cunoştinţei, a sensibilităţii şi a posibilităţii de mişcare, produsă de o hemoragie cerebrală, de diabet, de uremie etc.; agonie. [< fr. coma, cf. gr. koma – somn profund].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÓMĂ2 s.f. 1. A noua parte dintr-un sunet, care este cea mai mică diviziune a tonului perceptibilă cu urechea; semn care indică (în muzica instrumentală) frazele şi (în muzica vocală) locurile unde se respiră. 2. (Rar) Virgulă. [< it. coma, germ. Komma, cf. gr. komma – fragment de frază].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

cécă s.f. (reg.) ciuhurez, huhurez, bufniţă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cígă s.f. (reg.) 1. melc. 2. scripete, macara. 3. mai de crăpat lemne. 4. sfârlează, titirez. 5. joc de copii.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cígă s.f. (reg.) 1. melc. 2. scripete, macara. 3. mai de crăpat lemne. 4. sfârlează, titirez. 5. joc de copii.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

BÁCĂ s. f. fruct cărnos, cu pieliţă subţire şi cu miezul zemos. (< lat. bacca)

Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

cítă, cíte, s.f. (reg.) semn făcut de oameni la măsurarea unui loc.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cítă, cíte, s.f. (reg.) semn făcut de oameni la măsurarea unui loc.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

clăb, clăbi, s.m. (reg.) mucios, obraznic, neserios, ţângău.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

CÚPĂ1 s.f. 1. Vas de băut, de obicei mai mult larg decât înalt. ♦ Conţinutul unui astfel de vas. ♦ (Rar) Caliciu. 2. Vas de metal (preţios) care se acordă câştigătorului unei întreceri sportive ca premiu; (p. ext.) întrecere sportivă care se desfăşoară pentru un astfel de premiu. 3. Piesă de metal în formă de vas, care, fiind fixată pe un elevator, serveşte la ridicarea cerealelor, a pământului etc. 4. Plantă cu tulpina foarte scurtă, care face o singură floare albastră-azurie. [< lat. cuppa, cf. fr. coupe].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÚPĂ2 s.f. 1. (Franţuzism; în croitorie) Tăietură, croială. 2. (La jocul de cărţi) Tăierea, separarea cărţilor în două părţi. [< fr. coupe].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

CÚRĂ s.f. Tratament (îndelungat) al unei boli prin băi, regim etc. [< fr. cure, cf. it., lat. cura – îngrijire].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

DÁGĂ s.f. Pumnal cu lama scurtă şi lată. [Pl. dăgi. / < fr. dague, it. daga].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

DÁLĂ s.f. Placă (subţire) de piatră, de marmură, de beton etc., folosită la pardoseli, la căptuşirea zidurilor etc. [Pl. -le. / < fr. dalle].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

DÁMĂ s.f. I. (Rar) 1. Doamnă, cucoană. ♢ De damă = femeiesc. 2. Femeie de moravuri uşoare, prostituată. II. 1. Carte de joc pe care este desenată figura unei femei. 2. Regină (la jocul de şah). 3. (La pl.) Joc practicat pe o tablă ca cea de şah şi la care se folosesc pioni sau discuri albe şi negre. III. Scobitură în copastia unei ambarcaţii, în care se sprijină manşonul ramei. [< fr. dame, it. dama].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

DÁNĂ s.f. 1. Porţiune de-a lungul cheiurilor unui port, amenajată pentru acostarea vaselor. 2. Magazie, depozit de mărfuri într-un port, într-o vamă. 3. Fiecare dintre şlepurile care alcătuiesc un convoi. [< ngr. dana – şir].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

DÁTĂ s.f. Timp în care s-a petrecut, s-a făcut sau trebuie să se facă ceva; indicaţia acestui timp. [< fr. date, it. data].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

cúcă1, cúci, s.f. (reg.) 1. măciucă cu cârlig cu care se loveşte în cap morunul prins la cârlige. 2. instrument de pescuit alcătuit dintr-o plasă pe două inele puse cruciş; capcană, gaie, năpastă. 3. (reg.) o parte a războiului de ţesut.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cúcă2, cúci, s.f. (reg.) coşul colector la casele ţărăneşti; deschizătură în acoperiş prin care iese fumul.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cúcă3, cúci, s.f. (înv.) 1. căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene de struţ, pe care o purtau căpeteniile turceşti şi domnitorii români în timpul ceremoniilor. 2. autoritate supremă, stăpânire domnească.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

cúcă4, cúci, s.f. (reg.) loc ridicat, deal înalt şi izolat, vârf de deal; colină, bâtcă, bobâlnău, bubă, bulz, cioacă, cobză, curcubetă, dâlmă, dâmb, geană, gâlmă, glănui, glomilă, gomârdoi, grui, holm, hulă, monic, motâlvă, movilă, tâlvă, titvă, ţigmău, tâlfă, ţuţui, guguleu, ţuclău.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

dobă, dóbe, s.f. (reg.) 1. tobă. 2. (fig.) îndopat. 3. caltaboş.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

fáră, fáre, s.f. (înv.) neam, ginte, naţiune; soi.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

FÁZĂ, fáze, s.f. ♢ (Joc. sport., în sint.) Fază de joc = 1. Moment distinct al desfăşurării unui joc, considerat izolat de cel precedent şi de cel următor (cadru stop din filmul jocului), într-o fază apreciindu-se calitatea şi oportunitatea acţiunilor jucătorilor, ale arbitrilor etc. 2. Componentă a structurii jocului organizat, constând din acţiuni coordonate de atac sau de apărare pe care jucătorii le execută în luptă cu adversarii. [Encicl. Ed. Fiz. şi a Sport. din Rom. – 2002]

Această sursă include definiţii ale unor cuvinte de uz curent care nu există în nici unul din celelalte dicţionare, , ,

gágă s.f. (reg.) termen respectuos pentru o femeie; dadă, ţaţă, lele.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

gáră, gári, s.f. (înv., reg.) 1. clevetire, calomnie. 2. mulţime zgomotoasă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

găjí, găjésc, vb. IV (reg.) 1. a face pârtie prin noroi, prin zăpadă. 2. a se da la o parte din mulţime.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

găún, găúne, s.n. (înv.) 1. scorbură; bortă mică. 2. gărgăun, bărzăun.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

DÍNĂ s.f. Unitate de măsură pentru forţă, egală cu forţa imprimată de acceleraţia de 1 cm pe secundă a unui punct material cu masa de un gram. [< fr. dyne, cf. gr. dynamis – forţă].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

gógă s.f. (reg., înv.) 1. nucă cojită. 2. gogoriţă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

gótă s.f. (reg.) 1. dihanie de speriat copiii. 2. zi de post.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

gúdă s.f. (reg.) 1. căţea. 2. grijă. 3. vătaful flăcăilor în noaptea de Crăciun.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

hábă2 s.f. sg. (reg.) boală rea, bube rele; sifilis, lues, frenţe.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

DÓTĂ s.f. Bunurile aduse de o femeie în căsătorie; zestrea unei femei. [< fr. dot].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

DÚMĂ s.f. Adunare legislativă în regimul ţarist din Rusia. [< rus. duma].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

DÚNĂ s.f. Movilă (mică) de nisip formată de vânt în regiunile nisipoase. [< fr. dune, it. duna, cf. ol. dune – colină].

Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

hătí, hătésc, vb. IV (reg., înv.) a trage, a scoate.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

hăúc, hăúcuri, s.n. (reg.) un fel de târnăcop; ţapină cu două braţe.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

hígă s.f. (înv.) specie de peşte.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

hínă, híne, s.f. (reg.) partea dindărăt a plutei.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

húdă2, húde, s.f. (reg.) casă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

húră, húre, s.f. (reg.) 1. ceartă, duşmănie; cicăleală. 2. grămadă, mulţime.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ială! interj. (reg.) cuvânt adresat boilor să ia jugul.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iară s.f. (reg.) grâu de primăvară.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

íglă, ígle, s.f. (reg.; mai ales la pl.) undrea.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ilắu, iláie, s.n. (reg.) 1. nicovală. 2. numele unui dans ţărănesc.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

írcă, irci, s.f. (reg.) caiet.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

írhă s.f. (reg.) piele subţire şi albă tăbăcită, ierhă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iúfă s.f. sg. (înv.) început, dever, afacere, vânzare.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iúgă s.f. (reg.) vânt de sud.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iúră!1 interj. (reg.) vino! aleargă!.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iúră!1 interj. (reg.) vino! aleargă!.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

iură2 s.f. sg. (reg.) drept (facultatea de iură = ... de drept).

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

ízbă2 s.f. (înv.) 1. izbitură. 2. trântă.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

árcă (árce), s.f. – Corabie. Lat. arca (sec. XIXI).

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ízlă, ízle, s.f. (reg.) 1. scânteie. 2. obiect mic de tot.

Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002

armă (árme), s.f. – Obiect, unealtă, aparat care serveşte în luptă. – Mr. armă,, istr. Ǫrmę. Lat. arma (Puşcariu 125; Candrea-Dens., 89; REW 650; DAR); cf. alb. armë, it., sp., port. arma, fr. arme. Der. arma, vb., pe care REW 651 îl derivă de la lat. armāre; armărie, s.f. (depozit de arme); armaş, s.m. (boier de rangul trei, mare maestru de artilerie. Era însărcinat cu menţinerea ordinii publice, şi răspundea şi de muzica de la curte şi de ţiganii prinţesei, soţia domnitorului; conducea tribunalul criminal. În mod normal, subordonaţii lui sînt denumiţi la fel, armaşi sau armăşei); armăşel, s.m. (paznic); armăşesc, adj. (propriu unui armaş); armăşi, vb. (a numi în funcţia de armaş; a exercita această funcţie; a aplica pedeapsa capitală); armăşie, s.f. (înv., tortură); armăşoaie, s.f. (soţie de armaş); armătură, s.f. (armură; blazon, armoarii), apare din sec. XVII, cu primele sensurile, azi înv. (ultimul provine din fr. armature). Puşcariu 127 îl derivă din. lat. armatura, cf. it. armatura, sp. armadura; ar putea însă fi şi formaţie internă, cu suf. -tură, cf. bătătură, căutătură, murătură etc.; înarma, vb. Der. neol. arma, vb. (a lansa în serviciu o navă cu utilajul necesar), din fr. armer; armament, s.n., din fr.; armată, s.f. cu var. armadă, armadie (înv.), din it. armata (var. se explică prin intermediul ngr. ἀρμάδα, sb., bg. armada); armator, s.m., din fr. armateur; armie, s.f. din fr. armée, prin intermediul pol. armia, rus. armija (sec. XVIII), astăzi înv.; armistiţiu, s.n., din lat. armistitium (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. armistycyum; armoarii, s.f. pl. (arme; blazon), din fr. armoiries; armorial, s.n. (carte a boierilor), din fr.; armură, s.f., din fr.; armurărie, s.f. (loc unde se fabrică, de repară sau se vînd arme); armurier, s.m.; desarma, vb., din fr. désarmer; rearma, vb., din fr. – Din rom. armaş provine mag. ármás „armaş”.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

ártă (árte), s.f. – 1. Activitate care are drept scop producerea unor valori estetice. – 2. Măiestrie, pricepere. It. arte, din lat. ars (sec. XIX). – Der. artist, s.m.; artistă, s.f.; artistic, adj.

Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

FÁZĂ s.f. Fiecare dintre aspectele succesive pe care le prezintă Luna sau unele planete în timpul revoluţiei lor. ♦ Fiecare dintre stările succesive ale dezvoltării unui proces din natură sau din societate; etapă. [< fr. phase